Am comandat din depozit și din ce aveam noi scanat,
dar am vrut să punem mâna pe lucrul bine făcut și bine păstrat, al fraților
noștri. Așa se face că am cerut Monitorul Baptist. Doar trei bucăți avea, din
ani diferiți, dar în unul din ele am găsit ceva deosebit de frumos. Dumnezeu ni
l-a scos în cale, ca ceva fermecător, ca ceva de care avem nevoie în relațiile
noastre zilnice.
Este vorba despre un articol al lui Constantin
Adorian, despre fratele Teodor Sida, despre care am scris AICI, dar atunci nu
aveam un așa mesaj.
Îl pun la dispoziția cititorilor mei cu mare drag. Eu,
acolo la masa de lucru, deși eram foarte
grăbit, l-am citit pe nerăsuflate, cu o mare plăcere, în întregime.
Lectură plăcută.
Teodor
(Tudor) Sida
A trecut la cele
veşnice. Vestea morţii fratelui Tudor Sida, mi-a răscolit o mulţime de amintiri
plăcute. Figura lui s-a ridicat deodată înaintea mea, ca o imensă statuie de
marmură albă în mijlocul unui loc deşert. Ţăran din ţărani, a rămas ţăran de caracter
nobil şi a păstrat îmbrăcămintea, limba şi viaţa în mijlocul ţăranilor din
Buteni.
L-am cunoscut pentru
prima dată în 1913 când am încercat să convoc la Bucureşti prima conferinţă a
fraţilor din Vechiul Regat. Trimisesem o invitaţie în Transilvania, cu gândul
să le fac cunocut că şi noi existăm. Deşi distanţa era mare şi ne despărţea
graniţa Carpaţilor, Tudor Sida şi Gheorghe Slăv în dorul de-a ne vedea au
riscat totul şi au venit la noi. Ce surpriză plăcută! Sida îşi purta îmbrăcămintea
tradiţională a butincenilor. Cu hainele lui albe, sumanul pe umeri, vesta lui
albastră cu nasturi de argint, cizme lungi şi o cuşmă delicată, arăta ca un
voievod din basme.
Era atât de curat,
vorbea aşa de delicat, se purta atât de fin încât simţeai că sub haina lui se
ascunde un suflet nobil. Slăv era îmbrăcat nemţeşte şi descoperirăm în curând
că el e învăţător şi într-adevăr ne-a dat multe sfaturi pe care nu prea le-am
înţeles din cauza dialectului şi a iuţelii cu care vorbea. Sida în schimb, vorbea
rar şi ne întreba dacă am înţeles. Cu ocazia aceasta eu am fost ordinat ca
predicator şi fratele Branea ca diacon. Această întrevedere a lăsat urme adânci
în sufletul nostru, urme care n-au putut fi şterse niciodată.
După război, am fost
noi musafirii lui la Buteni. Casa lui simplă, mobilierul simplu, şi tot ce
înconjura gospodăria lui Tudor Sida, vorbeau tare că aici locuieşte un fiu al
înţelepciunii. În birou o masă albă ca zăpada, pe ea o sticlă de cerneală şi
Biblia, în faţa mesei o bancă lungă, în spatele mesei un scaun şi un dulăpior
cu cărţi. Aici ne-a strâns mâna pe pământul care a devenit al Românilor, ne-a
sărutat şi a scăpat două lacrimi mari.
Tudor Sida era un
bărbat frumos, înalt, subţirel. Aşa cum era el, aşa îi era şi scrisul. Avea un
scris frumos şi scrisoarea pe care o deţin de la el, o voi păstra pentru
istorie.
Ne-a arătat casa,
coridorul de ciment cu stâlpi, curtea pavată cu piatră, grajdul şi coteţul
vitelor cu o curticică împrejmuită, toată în ciment, străluceau de curăţenie
exemplară. Toate sculele gospodăriei îşi aveau locul şi le puteai găsi cu
uşurinţă.
Întorşi din nou în
birou începu să ne istorisească de lupta lui pentru Evanghelie, şi ofta adânc
când vorbea de lipsa de literatură religioasă românească. Deschise dulăpiorul
şi scoase de acolo fel de fel de cărţi româneşti, de tractate şi cărţi vechi de
cântări. Din vorbirea lui se desprindea setea de citit. Aflarăm că a fost
primar şi ne închipuiam cu câtă pricepere a condus afacerile comunei. Cu toate
acestea el fugea de întâietate, nu vroia să fie pus în frunte şi n-a voit să
fie preşedintele Uniunii. Voi regreta toată viaţa şi cred că toţi au greşit că
nu am stăruit atunci, şi el a greşit că nu a primit.
Duminică m-a dus Tudor
Sida la adunare. Era înţesată de lume. Cu greu am ajuns până la catedră iar
poporul cânta: “Pe calea îngustă e luptă”. Mulţimea era toată în picioare; când
ne zăriră, se făcu un fel de mişcare. Nu ştiu ce s-a mai petrecut. Nu uit însă
că deodată au intrat vreo patruzeci de tineri în hainele lor albe, cu veste
albastre, cu nasturi de argint, cu cizmele lustruite şi cu căciulile în mână.
Îmi făcea impresia că sunt înconjurat de prinţi care s-au aşezat toţi la
dreapta mea. În stânga, aveam vreo şaizeci de fete cu fustele largi, cu şaluri
de mătase de toate culorile pe umeri, cu cozile pe spate, cu panglici roşii,
albastre şi tricolore, cu obrajii îmbujoraţi, cu zâmbetul pe buze, cu ochii în
pământ.
Alături de Tudor Sida,
înconjurat de această minunată tinerime, având în dreapta bărbaţi, în stânga
femei, am lăudat pe Dumnezeu care prin Isus Hristos a făcut lucruri mari prin
oameni ca Tudor Sida.
N-a fost mare orator, a
fost însă un mare creştin; n-a luptat pentru conducere şi totuşi a condus cu
multă înţelepciune. N-a fost un gălăgios, dar a fost un bărbat. N-a dispreţuit
şi n-a urât pe nimeni. Însă nici el n-a fost lipsit de batjocura lumii. A fost
bănuit şi suspectat, el însă a iubit şi a iertat.
Când s-a clădit prima
casă de rugăciune în Buteni, spunea: “Am supravegheat lucrarea toată ziua, iar
după miezul nopţii mă plimbam după zidurile ridicate ca de un metru, în nopţile
cu lună plină şi plângeam de bucurie”.
Caracteristic este
faptul, că el a fost făcător de pace, iubitor şi doritor de pace. Comitetul
uniunii de câte ori a avut de trimis undeva o comisie ca să facă pace, l-a ales
pe el în frunte. Deşi fugea de certuri şi căuta să se eschiveze, totuşi se
ducea şi cu duhul blândeţii căuta să împace partidele. Dacă reuşea, pleca
grăbit spre casă, vesel, mângâiat şi grijuliu pentru ce-l mai aştepta. Dacă nu
reuşea, se întorcea acasă neliniştit şi bolnav, cu gândul să nu se mai ducă în
astfel de comisii. Când comitetul intra în discuţii aprinse, se ridica solemn,
ridica mâna dreaptă, cerea cuvântul şi de pe buzele lui se revărsau cuvintele
ca apa care stinge focul. Atmosfera se schimba şi se intra iarăşi în discuţii
normale.
Este de admirat cum un
om ca el, a putut să întrunească atâtea calităţi rare. Nu vreau să spun că a
fost fără defecte, însă aşa cum l-am cunoscut, monumentala această statuie n-a
avut vreo umbră pe care să o întrezăresc. Dacă chipul lui Dumnezeu se
oglindeşte în Isus Hristos, apoi chipul lui Hristos se oglindeşte în toată
fiinţa lui Tudor Sida. A murit Tudor Sida. Amintirea lui însă trăieşte în noi
şi noi vrem să călcăm pe urmele lui. Dea Dumnezeu ca el să aibă imitatori.
Frăţietatea din Buteni în al cărui mijloc a trăit, nu-l va putea uita curând.
Mai cunosc un frate din
Buteni care îi seamănă şi care mi-a istorisit, că într-o zi s-au răsculat din
adunare contra lor unii şi au cerut să pună lucrul jos. “Am convocat şedinţa”,
spune el, “şi am demisionat”. N-a trecut decât foarte puţină vreme şi tot acei
răsculaţi, ne-au rugat să luăm iar conducerea. Or, noi nu am părăsit nicidecum
lucrul Domnului fie că am avut un rol conducător sau nu.
Doctorul Madry a
fotografiat pe Tudor Sida lângă o viţă de vie şi într-adevăr, el a iubit via, a
cultivat-o şi a păstrat-o. A fost un iubitor al naturii, a iubit câmpul, a
iubit pomii şi grădina. S-a îndeletnicit cu cele pământeşti şi a tras concluzii
pentru cele sufleteşti. A fost un lucrător în via Domnului şi lucrările lui îl
urmează.
C. Adorian.
