05. Adevărul nu poate fi omorât

Al doilea text scris în limba română despre Balthasar Hubmaier l-am găsit în revista „Apostolul Păcii”, Anul I, Nr. 1 și apărea în contextul în care baptiștii din România anului 1937 erau greu încercați prin prigoane de tot felul, pe tot cuprinsul țării. La pagina 8 este scris cu litere mari titlul: „Sub valul de prigoană” și aflăm și care erau problemele:

I. Ofițerii de stare civilă refuză să facă formalitățile de trecere la cultul baptist.

II. Copiii noștri sunt forțați să asiste la serviciile divine ale altor culte.

III. Șefii de post intră în adunări și conturbă liniștea și programul de închinare.

Iată și articolul despre Balthasar Hubmaier preluat în întregime din revistă.

„Marii eroi ai Credinței[1]

Dr. Balthasar Hubmaier

„Adevărul nu poate fi omorât, chiar dacă uneori este arestat, biciuit încoronat cu spini, răstignit și pus în mormânt totuși înviază glorios a treia zi, pentru a domni triumfător!” În aceste cuvinte se oglindește: gândirea, traiul și moartea eroică a lui Balthasar Hubmaier.

Viața atât de bogată și de activă a acestui om ales, nu poate fi cuprinsă în puținele rânduri ale unui articol. Vom încerca, să dăm cititorilor noștri, o privire generală asupra caracterului fundamental, care a făcut din Hubmaier un bărbat întreg, un creştin adevărat, un martor neînfricoșat al Adevărului etern.

Născut pe la sfârșitul secolului al XV-lea, la Friedberg, un mic orăşel din nordul Bavariei, a terminat cu mult succes şcoala latină în Augsburg. Mic de statură, având culoarea feţii negricioasă, tot exteriorul său trăda: energie, hotărâre, drum drept.

La 1503, urmă universitatea din Freiburg, cu atâta sete, încât o sfârși cu cele mai mari laude bine meritate. Fusese sfătuit să urmeze medicina, dar el refuză, spunând: „Vreau mai bine să pătrund adevărurile dumnezeieşti, cărora să le fac loc in cămările minţii mele”. La 31 August 1512, Hubmaier luă doctoratul în teologie, cu succes desăvârșit.  Ajuns profesor de teologie şi păstor al bisericii Universităţii, respectat de toţi, fu numit, după trei ani, rector la Universitatea din Freiburg.

La 1516, e ales predicator la catedrala catolică din Regensburg şi după şase ani, urcă cele mai înalte trepte ale funcţiunilor publice din patria sa.

Venind în contact cu scrierile Iui Luther, Balthasar  Hubmaier renunţă la toate posturile şi părăseşte biserica catolică, după ce suferise nesfârșite învinuiri calomnioase

şi prigoniri de tot felul.

Cu reformatorul Zwingli, Hubmaier intră în corespondenţă plină de iubire prietenească, iar în urma atitudinii luată de Luther cu privire la botez, Hubmaier se desparte de el, pentru a urma adevărul Noului Testament.

La 1525, Wilhelm Reublin botează pe Balthasar Hubmaier, și împreună cu el, se botează alți 400 de membri ai bisericii sale din Waldshut.

Urmărit de Împărat, care îi hotărâse peirea, Hubmaier se refugiase în Elveția, patria amicului său Zwingli. Primit rece de acesta, este prins și aruncat în temniță. Scăpat de aici, se duce în Moravia, unde începe o mare activitate misionară.

Printre scrierile sale, multe la număr, se remarcă cartea: „Despre botezul creștin al celor credincioși”. Într’ânsa Hubmaier se apără de calomnia, că acei cari  se botează pentru a doua oară cu botezul credinţei sunt învinuiți de  sectarism şi de nesupunere autorităţilor.

Se ocupă apoi de însemnătatea  botezului apostolic, care a fost practicat numai prin afundare în apă a celor întorși la Dumnezeu, pe baza mărturisirii lor.

Un capitol special este rezervat studiului botezului, practicat de către Ioan Botezătorul şi botezul Domnului Iisus, rezumând că Botezul lui Ioan era precedat întotdeauna de predică, care lucra la inimile oamenilor şi-i făcea să se pocăiască. Arată apoi că Apostolii Domnului Iisus au fost trimişi să predice, să înveţe pe oameni ca să creadă, şi să îi boteze.

Cele  zece argumente dovedesc în chip minunat de frumos că botezul

copiilor nu are nici un temei în Noul Testament şi că înaintea botezului

trebuie să meargă întotdeauna învățătura oamenilor cari vor să se boteze. In cele şapte capitole, câte conţine cartea, Hubmaier dovedeşte că ordinea în care trebuie să fie botezul creştin, este următoarea:

1. Predicarea Cuvantului.

2 . Ascultarea predicei.

3. Credinţa însoțită de întoarcerea la Dumnezeu.

4. Botezul prin afundare în apă.

5. Faptele credinţei.

Apariţia acestei cărţi a stârnit o mare furtună printre prieteni şi  duşmani. Primul care se ridică împotriva lui a fost Zwingli.

Hubmaier a mai scris un catehism, în care și-a expus  în chip neasemuit de limpede — sub formă de dialog — credinţa sa curată în învățăturile Noului

Testament. Printre celelalte scrieri ale sale, numim:

„Tatăl nostru”.

„Iată trupul Meu”.

„Forma botezului cu apă”.

„Libertatea voinții”.

„Pedeapsa frățească”.

„Despre sabie”.

La sfârșitul anului 1527, la porunca Împăratului Ferdinand, Hubmaier este prins și dus la Viena. De aici din închisoare, Hubmaier trimise la 3 ianuarie 1528 o scrisoare de apărare Împăratului Ferdinand, care cuprinde 27 articole și în care își expunea întreaga sa credință Nou Testamentală.

Trei luni a stat închis, bolnav și suferind lipsa cărților pe cari le îndrăgise atât de mult, în timp ce doi călugări catolici iscusiți au încercat cu multă diplomație, dar fără succes, să-l convertească pe temutul adversar.

La 26 Februarie 1528, Guvernatorul orașului Viena, primi o scrisoare Imperială, în care împăratul își exprimă uimirea că adepții lui Hubmaier creșteau tot mai mult în țară și porunci ca întemnițatul să fie cât mai curând pedepsit cu moartea pe rug.

Într’adevăr, după ce Hubmaier a fost torturat cu diferite instrumente inchizitoriale, pentru a fi forțat să nege învățăturile și credința sa, dar fără succes, a fost condamnat la moarte prin ardere pe rug.

La 10 Martie 1528, Balthasar Hubmaier, fu purtat în căruță spre locul de osândă. Pe drum, călăii rupeau bucăți din carnea lui, cu ajutorul unor clește pe cari le înroșeau în foc. Tot timpul soția lui îl încuraja să nu șovăiască și să rămâie statornic până la ultima lui suflare. Ce nobilă femeie! Trei zile mai în urmă, i se legă și ei o piatră de gât și fu aruncată în Dunăre, de pe podul principal al orașului Viena.

Astfel, înconjurat de flăcări și înăbușit de fum, sfârși unul din cele mai nobile spirite ale reformației, un bărbat al cărui caracter desăvârșit a stors recunoștința unanimă a adversarilor săi, a cărui evlavie se afla pe același nivel cu știința sa, și al cărui dar de vorbire și de convingere, nu era întrecut de nici unul din contemporanii săi.

Deasupra vieții sale, se pot scrie cu litere de aur, cuvintele mărețe pe cari obișnuea să le rostească adesea: „Adevărul nu poate fi omorât!”

---

[1] Apostolul Pacii, Anul I, No. 1, 1 Ianuarie 1937, pag. 4.