Constantin Adorian, despre Teodor Sida, un articol fascinant din 1935

Am comandat din depozit și din ce aveam noi scanat, dar am vrut să punem mâna pe lucrul bine făcut și bine păstrat, al fraților noștri. Așa se face că am cerut Monitorul Baptist. Doar trei bucăți avea, din ani diferiți, dar în unul din ele am găsit ceva deosebit de frumos. Dumnezeu ni l-a scos în cale, ca ceva fermecător, ca ceva de care avem nevoie în relațiile noastre zilnice.

Este vorba despre un articol al lui Constantin Adorian, despre fratele Teodor Sida, despre care am scris AICI, dar atunci nu aveam un așa  mesaj.

Îl pun la dispoziția cititorilor mei cu mare drag. Eu, acolo la masa de lucru, deși eram foarte  grăbit, l-am citit pe nerăsuflate, cu o mare plăcere, în întregime.

Lectură plăcută.  

Teodor (Tudor) Sida

A trecut la cele veşnice. Vestea morţii fratelui Tudor Sida, mi-a răscolit o mulţime de amintiri plăcute. Figura lui s-a ridicat deodată înaintea mea, ca o imensă statuie de marmură albă în mijlocul unui loc deşert. Ţăran din ţărani, a rămas ţăran de caracter nobil şi a păstrat îmbrăcămintea, limba şi viaţa în mijlocul ţăranilor din Buteni.

L-am cunoscut pentru prima dată în 1913 când am încercat să convoc la Bucureşti prima conferinţă a fraţilor din Vechiul Regat. Trimisesem o invitaţie în Transilvania, cu gândul să le fac cunocut că şi noi existăm. Deşi distanţa era mare şi ne despărţea graniţa Carpaţilor, Tudor Sida şi Gheorghe Slăv în dorul de-a ne vedea au riscat totul şi au venit la noi. Ce surpriză plăcută! Sida îşi purta îmbrăcămintea tradiţională a butincenilor. Cu hainele lui albe, sumanul pe umeri, vesta lui albastră cu nasturi de argint, cizme lungi şi o cuşmă delicată, arăta ca un voievod din basme.

Era atât de curat, vorbea aşa de delicat, se purta atât de fin încât simţeai că sub haina lui se ascunde un suflet nobil. Slăv era îmbrăcat nemţeşte şi descoperirăm în curând că el e învăţător şi într-adevăr ne-a dat multe sfaturi pe care nu prea le-am înţeles din cauza dialectului şi a iuţelii cu care vorbea. Sida în schimb, vorbea rar şi ne întreba dacă am înţeles. Cu ocazia aceasta eu am fost ordinat ca predicator şi fratele Branea ca diacon. Această întrevedere a lăsat urme adânci în sufletul nostru, urme care n-au putut fi şterse niciodată.

După război, am fost noi musafirii lui la Buteni. Casa lui simplă, mobilierul simplu, şi tot ce înconjura gospodăria lui Tudor Sida, vorbeau tare că aici locuieşte un fiu al înţelepciunii. În birou o masă albă ca zăpada, pe ea o sticlă de cerneală şi Biblia, în faţa mesei o bancă lungă, în spatele mesei un scaun şi un dulăpior cu cărţi. Aici ne-a strâns mâna pe pământul care a devenit al Românilor, ne-a sărutat şi a scăpat două lacrimi mari.

Tudor Sida era un bărbat frumos, înalt, subţirel. Aşa cum era el, aşa îi era şi scrisul. Avea un scris frumos şi scrisoarea pe care o deţin de la el, o voi păstra pentru istorie.

Ne-a arătat casa, coridorul de ciment cu stâlpi, curtea pavată cu piatră, grajdul şi coteţul vitelor cu o curticică împrejmuită, toată în ciment, străluceau de curăţenie exemplară. Toate sculele gospodăriei îşi aveau locul şi le puteai găsi cu uşurinţă.

Întorşi din nou în birou începu să ne istorisească de lupta lui pentru Evanghelie, şi ofta adânc când vorbea de lipsa de literatură religioasă românească. Deschise dulăpiorul şi scoase de acolo fel de fel de cărţi româneşti, de tractate şi cărţi vechi de cântări. Din vorbirea lui se desprindea setea de citit. Aflarăm că a fost primar şi ne închipuiam cu câtă pricepere a condus afacerile comunei. Cu toate acestea el fugea de întâietate, nu vroia să fie pus în frunte şi n-a voit să fie preşedintele Uniunii. Voi regreta toată viaţa şi cred că toţi au greşit că nu am stăruit atunci, şi el a greşit că nu a primit.

Duminică m-a dus Tudor Sida la adunare. Era înţesată de lume. Cu greu am ajuns până la catedră iar poporul cânta: “Pe calea îngustă e luptă”. Mulţimea era toată în picioare; când ne zăriră, se făcu un fel de mişcare. Nu ştiu ce s-a mai petrecut. Nu uit însă că deodată au intrat vreo patruzeci de tineri în hainele lor albe, cu veste albastre, cu nasturi de argint, cu cizmele lustruite şi cu căciulile în mână. Îmi făcea impresia că sunt înconjurat de prinţi care s-au aşezat toţi la dreapta mea. În stânga, aveam vreo şaizeci de fete cu fustele largi, cu şaluri de mătase de toate culorile pe umeri, cu cozile pe spate, cu panglici roşii, albastre şi tricolore, cu obrajii îmbujoraţi, cu zâmbetul pe buze, cu ochii în pământ.

Alături de Tudor Sida, înconjurat de această minunată tinerime, având în dreapta bărbaţi, în stânga femei, am lăudat pe Dumnezeu care prin Isus Hristos a făcut lucruri mari prin oameni ca Tudor Sida.

N-a fost mare orator, a fost însă un mare creştin; n-a luptat pentru conducere şi totuşi a condus cu multă înţelepciune. N-a fost un gălăgios, dar a fost un bărbat. N-a dispreţuit şi n-a urât pe nimeni. Însă nici el n-a fost lipsit de batjocura lumii. A fost bănuit şi suspectat, el însă a iubit şi a iertat.

Când s-a clădit prima casă de rugăciune în Buteni, spunea: “Am supravegheat lucrarea toată ziua, iar după miezul nopţii mă plimbam după zidurile ridicate ca de un metru, în nopţile cu lună plină şi plângeam de bucurie”.

Caracteristic este faptul, că el a fost făcător de pace, iubitor şi doritor de pace. Comitetul uniunii de câte ori a avut de trimis undeva o comisie ca să facă pace, l-a ales pe el în frunte. Deşi fugea de certuri şi căuta să se eschiveze, totuşi se ducea şi cu duhul blândeţii căuta să împace partidele. Dacă reuşea, pleca grăbit spre casă, vesel, mângâiat şi grijuliu pentru ce-l mai aştepta. Dacă nu reuşea, se întorcea acasă neliniştit şi bolnav, cu gândul să nu se mai ducă în astfel de comisii. Când comitetul intra în discuţii aprinse, se ridica solemn, ridica mâna dreaptă, cerea cuvântul şi de pe buzele lui se revărsau cuvintele ca apa care stinge focul. Atmosfera se schimba şi se intra iarăşi în discuţii normale.

Este de admirat cum un om ca el, a putut să întrunească atâtea calităţi rare. Nu vreau să spun că a fost fără defecte, însă aşa cum l-am cunoscut, monumentala această statuie n-a avut vreo umbră pe care să o întrezăresc. Dacă chipul lui Dumnezeu se oglindeşte în Isus Hristos, apoi chipul lui Hristos se oglindeşte în toată fiinţa lui Tudor Sida. A murit Tudor Sida. Amintirea lui însă trăieşte în noi şi noi vrem să călcăm pe urmele lui. Dea Dumnezeu ca el să aibă imitatori. Frăţietatea din Buteni în al cărui mijloc a trăit, nu-l va putea uita curând.

Mai cunosc un frate din Buteni care îi seamănă şi care mi-a istorisit, că într-o zi s-au răsculat din adunare contra lor unii şi au cerut să pună lucrul jos. “Am convocat şedinţa”, spune el, “şi am demisionat”. N-a trecut decât foarte puţină vreme şi tot acei răsculaţi, ne-au rugat să luăm iar conducerea. Or, noi nu am părăsit nicidecum lucrul Domnului fie că am avut un rol conducător sau nu.

Doctorul Madry a fotografiat pe Tudor Sida lângă o viţă de vie şi într-adevăr, el a iubit via, a cultivat-o şi a păstrat-o. A fost un iubitor al naturii, a iubit câmpul, a iubit pomii şi grădina. S-a îndeletnicit cu cele pământeşti şi a tras concluzii pentru cele sufleteşti. A fost un lucrător în via Domnului şi lucrările lui îl urmează.

                                                                                                 C. Adorian.