Cine sunt?

joi, 14 martie 2019

Amintiri frumoase, scrise de Gabi, strănepoata fr. Ioan Covaci



După ce am publicat pe blog biografia fratelui Ioan Covaci, vezi AICI, Dumnezeu a îngăduit printr-o întâmplare să ne întâlnim pe net și să îmi spună cine este. Am cerut  să îmi scrie despre fr. Ioan Covaci și despre familia Covaci și sora a scris sârguincios. Așa mi-aș dori pentru toți urmașii fraților pe care îi postez, să vină cu mărturiile lor.
Mulțumesc soră Gabriela Ana Laurențiu-Smith și doresc ca Dumnezeu să vă binecuvânteze tot neamul.
Sora Gabi, cum îi spune familia, are un dar de la Dumnezeu de a scrie poezii, ele se pot citi AICI, pe o pagină special dedicată acestei lucrări.
De aici depănarea amintirilor surorii Gabi:

„Ioan Covaci, s-a născut în Sintesti, Regiunea Timişoara, la 11 Decembrie 1880, într-o familie ortodoxă.
S-a căsătorit cu Ilinca Lupulescu (soră cu bunica fratelui pastor Ionel Lupescu) tot din Sintesti și s-au stabilit în Valea Ocului, asa cum era denumită acea parte a satului. Casa lor era la poalele dealului și acolo aveau grădina și s-au ocupat cu agricultura, iar el creştea albine, de unde le-a și devenit porecla de “Ceara”. Ioan si Ilinca avut doua fetiţe: Ana si Sofia.
Când fata lor Ana avea 12 ani, a auzit că în sat erau nişte “moşi bătrâni” (din spusele ei) care se întâlneau într-o casă în fiecare duminică. Ea a fost curioasă sa vadă ce fac ei acolo? Într-o duminică s-a dus în casa unde se întâlneau, la familia Partenie Honae. Din spusele ei, atunci erau 4 bătrâni care cântau, citeau dintr-o carte și se rugau. Ei au primit-o cu mare drag și Ana a fost străpunsă de cuvântul Domnului. A primit o stare de pace și bucurie, mai ales când frații au cântat cântarea: „Aflatu-ma Păstorul Bun”. Ea nu a îndrăznit să spună celor de acasă că a fost acolo, pentru că, spunea ea că tatăl ei era un tată mai sever cu fetele lui. A mers de câteva ori pe ascuns, pâna când a aflat el.
Într-o duminică, Ioan Covaci, stătea la masa, iar Ana numai ce s-a întors de la adunare. El a întrebat-o: “Ano, unde ai fost?” Ea nu voia să spună un neadevăr si tremurând, stând mai departe de masă, i-a răspuns: “Taico, am fost si eu acolo unde se întâlnesc cei patru bătrâni, la Honae în casă”. (In grai bănăţean).  Ioan Covaci s-a supărat pentru că ea nu i-a cerut permisiunea și iar a               întrebat-o: “Și ce fac ei acolo?”. Ana i-a explicat cum bătrânii se roagă, citesc din Biblie și cântă. I-a mai spus: „Uite, taico, mi-au dat o cărticică să ţi-o dau să o citeşti si dumneata și daca vrei să vii  să vezi ce fac ei acolo, au zis ca să vii și dumneata.” (nu sunt 100% sigură, dar parca el era cantor la Biserica Ortodoxă).  El i-a răspuns mai răstit: „Lasă-mă în pace cu oamenii ăia bătrâni! Nu îți dau voie să te mai duci acolo!” Ei i-a fost teamă de el, pentru că era un om și un tată sever. A lăsat cu teamă cărticica în fața lui pe masa, s-a retras mai departe de masa, dar tot stând în picioare înaintea lui.
El atunci, s-a supărat foarte tare, i-a zis Anei că lui nu-i trebuie nici o carte! Cum stătea jos pe scaun, a dat cu mâna în fata lui peste masa unde era cartea și tot ce mai era pe masă. Toate au căzut pe podea. Ana, a plecat de acolo din cameră, dar nici nu a ridicat ce era căzut pe jos, doar s-a rugat în gândul ei, aşa cum o învăţaseră bătrânii.
După o vreme, probabil lui i-a părut rău  ce a făcut, pentru că el îşi iubea familia și fetele. A ridicat acea „cărticică” și a început să o răsfoiască. Domnul   l-a cercetat prin acea broşură și a lucrat la inima lui. După câtva timp, a început sa meargă si el la adunare cu fata lui, Ana. Acolo, Cuvântul Domnului l-a străpuns și s-a predat Domnului Isus. Ana mai spunea că lui îi mai plăcea înainte de aceasta să și „duhănească” și să mai bea câte un pahar uneori. Probabil că avea un pahar pe masă în fața lui în acea zi, când a primit broşura. Din moment ce s-a pocăit, s-a lăsat de fumat și băut, nu a mai pus mâna pe ele.  Pocăinţa a fost ţinută cu mare stricteţe în casa lor, dar mai ales în viața lor de zi cu zi.
Ei au fost botezaţi la Făget de fratele Ștefan Ignea, pe data de 26 Septembrie 1913. Zilele acelea  de botez, pentru fiecare membru al familiei, erau sărbătorite în familie, fiind considerate o piatră de aducere aminte.
După ce s-au pocăit, Ana a început să fie persecutată la şcoală. Când au aflat copiii că Ana mergea la adunare și că s-a pocăit, râdeau mereu de ea și strigau după ea, „pocăita”. A aflat și „dascălul”, cum se spunea  atunci învăţătorului, iar el o necăjea mult și o punea pe genunchi în fata întregii școli.  El făcea pe toti elevii să treaca prin fața ei și s-o batjocorească, spunându-i „pocăito”.  Ea, nu s-a lăsat. Era aşa de plină de râvnă și se ruga în tufişurile de după şcoală. Aşa a fost toată viaţa ei: se ruga mereu: oriunde, dar nu oricum.
Aşa că porecla familiei s-a transformat de atunci în a lui „pocăitu” și așa a rămas și astăzi.
Scânteia Duhului Sfânt ce a aprins câteva lumini în Sintești, a cuprins multe inimi din sat și mulți s-au întors la Domnul în acel timp. Prin anii 1929-1930, Ioan Covaci, a convins citeva familii creștine din Avram Iancu să se mute la Sintești și așa membrii Bisericii s-au înmulțit și mai mult.
 Ioan Covaci a devenit lucrător pe câmpul de lucru și apoi pastor.  Casa lui a fost transformată într-un loc de poposire pentru alți lucrători ai Evangheliei. La fel, aici era locul unde de cele mai multe ori musafirii veniţi la serbările acelea mari de pe timpuri, găseau  hrană și odihnă trupească. În curtea lor se făceau mese mari, după botezuri sau întruniri cu alte biserici, la Biserica din Sintești. Vuia satul de cântatul pocăiților. Între timp, familia lui s-a mutat de la marginea satului, în centru, vis-à-vis de Biserica Ortodoxă. S-au format multe relaţii frățeşti și chiar familiale cu bisericile și alte familii din multe zone ale țării.
După ce s-a format un număr mai mare de credincioşi în Sintești, s-a hotărât să se construiască o biserică și  biserica actuală a fost construită în 1947. Locul bisericii a fost ales în mijlocul localităţii, la punctul unde ajungea drumul de la șosea, ușor de găsit,  un loc bine aşezat.
În timpul persecuţiilor, când bisericile erau închise, fraţii se închinau pe ascuns. După ce lacătele au fost date jos de pe ușile bisericii, pocăiţii au continuat să fie  persecutaţi. Într-o duminică, sora Ilinca Covaci, soția lui Ioan Covaci, mergea la biserică, când un jandarm a oprit-o și a întrebat-o unde merge? Ea   i-a răspuns frumos că merge la adunare. Jandarmul a bătut-o, dar dupa aceea ea a continuat să meargă la biserică, aşa cum a fost zdrobită la față și la corp.
Pastorul Ioan Covaci a muncit în câmpul Evangheliei și a slujit atunci când a fost chemat, într-un timp, pâna la 101  biserici. El a fost cunoscut ca un om bun și blând, dar și foarte corect și respectat, chiar de cei din casa lui. Chiar și generaţiile din familie, ce s-au succedat dupa moartea lui,au fost instruite în credința care a primit-o el și așa a fost ținută credința.  În casa lor se ţinea cu stricteţe duminica, ca o zi sfântă. Rugăciunea și citirea Cuvântului erau practicate zilnic, fără nici o scuză, pentru cei mai tineri din familie, care de multe ori, nu înţelegeau atunci rolul acestor practici în viaţă.
La bătrâneţe, a lucrat doar în Biserica Baptistă din Sintești și în comunele învecinate.  Soția lui, Ilinca, a plecat la Domnul, de ziua ei de naștere 11 noiembrie 1947. El a trăit cu fiica sa Ana, devenită Ana Laurențiu după căsătorie, împreuna cu familia ei și a fost îngrijit cu multă dragoste și respect. A fost iubit de toată familia.
În ultimele lui zile, în anul 1956, el ştia că va pleca la Domnul și aştepta momentul cu nerăbdare.  Ultimul lui mesaj pentru familie, a fost; “ M-am luptat lupta cea bună, mi-am sfârșit alergarea, am păzit credința. De acum mă așteaptă  cununa dreptății, pe care mi-o va da Domnul, Judecătorul cel Drept, în ziua aceea și nu numai mie, ci tuturor celor care vor fi iubit arătarea Lui.”  2 Timotei 4:7-8
La un moment dat, le-a spus că el va muri la ora 12 noaptea, în seara de 31 decembrie. Exact la acea oră, când pendulul ceasului de pe perete bătea ora 12, sufletului lui s-a înălţat la Domnul Lui, pe care l-a iubit și l-a servit cu atâta corectitudine. Ceasul acela s-a oprit chiar atunci și nu a mai putut fi reparat niciodată. “Ferice de morţii care mor în Domnul”.
Din familia lui Ioan Covaci, au ieşit câţiva lucrători pe câmpul Evangheliei.
Fiica lui, Ana Covaci, s-a căsătorit cu Petru Laurenţiu din Lupeni, un om credincios și foarte muncitor. Au avut trei copii: Ionel, căsătorit cu Elena Drâmbăreanu din Alba Iulia.  Petrică s-a căsătorit cu Zorica Mihuţ din Seliştea Petrişului de pe Mureş, judetul Arad. Băieţii au terminat Institutul Teologic Baptist din Bucureşti, iar Ionel Laurenţiu a fost pastor pentru un timp la Sintești și la Brad. Fata, Ana, a făcut Seminarul de Fete, iar apoi s-a căsătorit cu Ionel Popescu de la Curtea.
 Sofia Covaci s-a căsătorit cu băiatul fratelui Andrei (lucrător de la Curtea, Timiş) Iosif Andrei. Ei au avut două fete: Mărioara, căsătorită cu Gheorghe Viorel și Aurica, căsătorită cu Ioan Stanca, fostul pastor al Bisericii Baptiste Nr. 2 Timişoara.
Pastorul Ioan Covaci, a mai luat subt ocrotirea lui și pe unul din nepoţii lui: Nicolae Covaci, pe care l-a iubit ca și pe un fiu. Mai târziu, fratele Nicolae Covaci a devenit pastor și Preşedinte al Uniunii Baptiste, vezi AICI.

De asemenea, fratele pastor Ionel Lupulescu, a fost nepotul  lui Ioan Covaci, dupa soția lui, Ilinca. El a fost născut și crescut în pepiniera spirituală de atunci,  din Sintești. A devenit un pastor extraordinar, la Biserica din Fârdea și din satele dimprejur. A fost un om cu o bunătate și gingășie specială, o umilință pe care numai o persoană umplută de Duhul Sfânt, poate reflecta aceste daruri minunate.
La ora actuală, „spiţa neamului” lui Ioan Covaci se întinde peste  continentele: Europa, Australia, America. Ei trăiesc în România, Germania, Canada, Chicago, California, Sydney, Australia. Încă nu toţi sunt la credinţă, dar rugăciunile de pe vremuri și cele  de acum, se împlinesc după cum Domnul vrea, fără nicio îndoială! Lucrarea continuă pentru Slava și Gloria Domnului Isus.
Dintre strănepoţi și stră-strănepoți, Domnul foloseşte pe Dan Laurenţiu, care acum este în Timişoara și slujeşte în Biserica  „Maranata”. Fratele său Doru Laurenţiu, a participat la Biserica din Chicago, până când a fost chemat la Domnul în 2010. Ei sunt 2 din băieţii lui Ionel Laurenţiu.
Cu fiecare Domnul lucrează după voia Lui și planurile Lui, cu capacitatea pe  care El a lăsat-o fiecăruia. La fel, El are planuri pentru toți din familie și din afară.  Fiecare avem locul nostru unde suntem puși, să nu ne pierdem scopul pentru care suntem sădiți în locul în care suntem acum.
Toată Gloria să fie a Lui!
Amin.

Mai jos, sora Gabi se va prezenta cu o parte din viață.

Eu sunt fata lui Petrică Laurenţiu. Am trei fraţi: Daniel, este în Sydney, Australia cu fata lui, Florina. Aici în California suntem noi trei: Caius, David, si eu. Împreună a trebuit să părăsim Romania în 1987, iar părinții noștri au rămas în Romania. Suntem fiecare așezați la locul potrivit de Domnul, iar fiecare avem o slujbă pentru El, oricât de neinsemnată ar părea unora. Domnul ne are pe toți în grija și planul Lui, pentru că promisiunile Lui se duc la îndeplinire, cu sigurantă! Îmi amintesc mereu cum se ruga bunica noastră, mama Ana: pentru fiecare pe nume, pentru copii, nepoţi, strănepoţi și pentru generaţiile ce vor veni. Am rămas eu să fac lucrul acesta. Îl fac cu bucurie, pentru că știu și cred din tot sufletul că sămânţa semănată de înaintaşii nostri și de noi, nu rămâne fără rod. Eu văd împlinirea rugăciunilor lor și a părinţilor mei, deși ei, toţi sunt la Domnul. Din Pionierul credinței Ioan Covaci și eu, sunt doar cea mai mica ramurea. Nu mă laud cu ce a fost el, sau cum a lucrat Domnul prin el. Am eu însămi lucrarea mea de îndeplinit! Si seva care mă hranește este doar izvorul de Apa Vie ce curge din Stinca Vietii: Domnul Isus! Făclia credintei nu s-a stins si nu se va stinge atâta timp cât vor fi oameni care sunt hotăriți să țină steagul victoriei sus, să meargă inainte prin orice, să nu își opreasca rugăciunile și să creadă! La căpătâiul sicriului mamei mele care a fost o femeie nemaispus de deosebită si o femeie a rugaciunii, am preluat eu “ștafeta”, cum se spunea la noi în familie. Mă silesc zi de zi să o duc pâna la capăt, orișice ar fi, pentru Domnul Isus, pentru toți din familia noastră. Deși Domnul m-a adus într-un pământ străin și m-a transplantat aici, am vrut mereu să fiu o lumina pentru El. Aşa cum am spus, am făcut si greşeli și păcate, dar bunătatea Lui nu m-a lăsat, și am fost a Lui mereu. Deși nu pot predica, vreau să predic prin viaţa mea. EL a făcut aşa de multe minuni și felul cum m-a purtat toată viaţa mea, o mărturisesc mereu tuturor. Simt că este datoria mea să fac lucrul acesta, pentru a-L mărturisi pe EL în acest fel, dar și pentru a ajuta și încuraja pe cei care de multe ori sunt la pământ. Verişorul meu Dan, mi-a spus odată când m-a luat de la aeroport din Timişoara pe mine și pe copii și îi spuneam prin ce trecusem, cum mă abandonase fostul soţ și cum Domnul a purtat de grijă. Si el îmi spune: “Gabi, dacă nu erai fată, tu puteai fi predicator!” Eu îi răspund: “lasă Dane, că Domnul m-a făcut predicator unde sunt: întii acasă la copii și apoi la muncă, apoi oriunde îmi scoate El oameni în cale”. Mie nu îmi este ruşine să spun cine sunt, ce sunt și ce a făcut Domnul pentru mine. Dacă eu nu spun, cine o va face? Domnul găseşte alte metode, dar și eu trebuie să îmi fac datoria. Lucrul acesta l-am învăţat aici în America: noi românii suntem obişnuiţi să ţinem secret, să nu spunem, că ne facem de ruşine. Si când suntem bolnavi, când am greşit, totul este pe ascuns. Am văzut că daca eu spun, celui ce ii spun se deschide și se descarcă. Și de aceea îmi spun si istoria. Îl Las pe El să lucreze după voia Lui de acolo înainte. Aduc slavă Aceluia care şi-a dat viaţa pentru mine și m-a făcut vrednică pentru Împărăţia Lui, căci numai prin Harul Lui mă pot chema copil al Lui. De n-ar fi fost Iubirea Lui, nu am fi gustat mântuirea. De aceea trebuie să ne iubim și noi unii pe alții, cum ne-a iubit EL.

Amin.

4 comentarii:

  1. Excelente informații! Mulțumesc pentru împărtășirea lor!

    RăspundețiȘtergere
  2. Ce bine ar fi dacă toți descendenții fraților ar contribui așa ca sora Gabi, am fi tot mai bogați.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Cu toata dragostea. Ma bucur pentru ca am putut impartasi. Imi pare rau pentru ca nu am scris atunci cind imi povestea bunica, eram copil si toate acestea nu mi se pareau atunci importante. Dar cu cit trece timpul, am realizat ce izvor minunat de informatii am avut la dispozitie. Va multumesc mult frate Bel pentru ca faceti aceasta lucrare! Domnul sa va rasplateasca ceea ce faceti si pentru noi. In Cer, vom afla toata istoria asa cum a fost ea, dar mai minunat este ca vom intilni pe Acela pentru care s-a scris istoria: Domnul Isus! Multa Pace!

      Ștergere