Contribuția Dr. Iemima Ploscariu la cartea Religia clandestină în documentele poliției secrete

 

Am achiziționat această carte pentru ca prin citire și luare aminte, într-un fel, să onorez memoria celor ce au suferit pe acest plai mioritic, plin de imaginație, creativitate dar și de invidie, ură și răzbunare. Cartea Religia clandestină în  documentele poliției secrete - O istorie în imagini, ed. Anca Șincai și James Kapalo, apare la Editura „Humanitas” în anul Domnului, 202, are 256 pagini. Formatul cărții e de 16,5x23,5 cm pe hârtie albă lucioasă; este împărțită în câte 7 capitole, fiecare însumând articole scrise de  către mai mulți autori.

Dr. Iemima Ploscariu apare în această carte memorabilă, având trei contribuții. Prima contribuție este în capitolul unu intitulat „Religia Clandestină: Limitele unui concept”, unde apare articolul intitulat: „Invitație pentru participarea la slujbele de Paști de la Sala Misiunii Mildmay din Chișinău, 1931”.

A doua contribuție este în capitolul patru intitulat „Literatura Religioasă și Samizdat în clandestinitate” în care Dr. Ploscariu apare cu articolul: „Revista confiscată a comunității Creștini după Evanghelie”.

Iar cea de a treia contribuție este în capitolul cinci al cărții numit: „Poliția secretă: Metode de investigație a clandestinității religioase” în care apare cu articolul: „Fotografii confiscate de la un soldat adventist de ziua a șaptea din Iași”.

Acest volum editat urmează proiectul ERC Hidden Galleries despre religia subterană descoperită în arhivele poliției secrete. Se discută cazuri găsite în arhivele poliției secrete atât din România cât și din Moldova.

După cum citesc în carte (și cunosc eu personal) aceste atitudini ostile față de minoritățile religioase nu vin neapărat din partea regimului, ci vin direct din ,,laboratoarele” Bisericii Ortodoxe. Sintagmele folosite de polița secretă comunistă sunt aceleași ca și cele înainte de preluarea puterii de către comuniști.

Iată ce scrie Ioan Bunaciu, în „Bisericile Creștin Baptiste din România între 1944 – 1990, Editura Universității din București, 2002” despre cine conducea departamentul cultelor, așa că nu este de mirare că în practicarea persecuției se foloseau aceleași sloganuri din trecut. „În 1954 a venit în fruntea Ministerului Cultelor prof. Petre Constantinescu-Iași, fost profesor de artă bisericească la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Chișinău, dar în același timp era și membru al Partidului Comunist din ilegalitate, din cauza aceasta a fost și arestat și condamnat în perioada dintre cele două războaie, deci era un comunist mare, de religie ortodoxă, un om rău, fără cuvânt și, ortodox fiind a apărat interesele Bisericii Ortodoxe, în detrimentul cultelor neoprotestante”.

Iată ce scrie LAVINIA STAN, profesor în cadrul Departamentului de Științe Politice, St. Francis Xavier University, Canada: 

„Mărturiile strânse în paginile acestei cărți ca urmare a unui efort migălos de filtrare, clasificare și conservare a mii de documente identificate în arhive înfățișează modurile în care poliția secretă din România comunistă monitoriza, controla și influența activitatea unor minorități religioase despre care știm încă foarte puține. Excluși din viața publică, forțați să își asume un statut în ilegalitate și lipsiți de orice protecție legală de către o dictatură care îi privea cu suspiciune, membrii acestor minorități au reușit să integreze ceremonialul religios în viața cotidiană și să-și adapteze spațiul privat pentru a-și ascunde credința, trăindu-și religia cu curaj în condiții de mare risc, atât individual, cât și pentru comunitatea lor.

Volumul de față descoperă o latură prea puțin cercetată, materialitatea unei prezențe religioase ale cărei urme sunt consemnate – fragmentar, distorsionat, duplicitar și ipocrit – chiar de către puterea politică care căuta să o anihileze. Documentele secrete și obiectele prezentate aici reconstituie viețile trecute ale unor enoriași și lideri comunitari care au reușit să reziste potopului comunist prin gesturi mărunte, ascunse de ochii publici și nebănuite în semnificația lor. Este o mărturie a unei rezistenţe politice și religioase a cărei materialitate se manifesta deseori prin imaterialitatea sa – privirile pline de semnificație surprinse în fotografiile de grup, intrările disimulate în spațiile ad hoc rezervate ceremonialului religios și, mai ales, tăcerea monumentală care acompaniază toate aceste fragmente de viață.

Cu răbdare, competență, respect și discernământ, James Kapaló, Anca Șincan și colegii lor recreează în mod emoționant trecutul unor minorități pe care ele însele l-au pierdut în viforul totalitar.“

Recomand cu mare, mare drag și plăcere această lucrare magistrală, istorică, un veritabil memorial al durerii, dar și al speranței.