Sunt baptiștii rătăciți?

Eticheta de răciți dată baptiștilor este de la apariția lor  în sânul neamului românesc și este dată de înalții prelați, acelor persoane care nu fac voia lor.

În articolele mele trecute am scris despre felul cum erau priviți baptiștii de către conducătorii religioși ai poporului român, dar poporul simplu, în atitudinea lui era mai diferit. Ei ascultau ce li se predica și decideau dacă să-i mai asculte sau nu, iar apoi unii acceptau mesajul. Nici mai marii civili nu priveau la fel lucrurile referitoare la baptiști, pentru că baptiștii erau angajați ca servitori sau alte lucrări, vezi aici.

Sunt văzuți rătăciți acei fii ai Bisericii care au altă filozofie decât cea de grup.

Ziarul românilor: „Albina” ce apărea la Budapesta din 1874 scrie despre un primar I. Brancoviciu care era acuzat că „nu e omul bisericii și școalelor noastre”; din articol  reiese că acest primar a susținut școala comunală în locul școalei confesionale, iar redacția ziarului face următoarea afirmație:

„Vai și vai de noi, retaciții!

Vedeți așa șchioapătă și cade Biserica prin fiii sei! Red.”

Sunt rătăciți aceia care părăsesc legea strămoșească. Tribuna Poporului publică foarte bucuros următorul anunț:

„Ni se scrie şi noi primim cu plăcere ştirea că în Galşa nu se găseşte

nici un suflet de Român care să ţină cu retăciţii de nazaricuşi, ci toţi

credincioşii români de acolo stau strânşi legaţi de strămoşeasca

noastră lege.”

Temerea mare era că acești rătăciți se înmulțesc cu duiumul, scrie Tribuna Poporului în 1898 și de aceea a început o campanie de combatere a ereziilor și ponegrirea credincioșilor baptiști:

„După cum ni se scrie din Timișoara , în vremea din urmă, locuitorii din suburbii, tot mai mult să lasă ademeniți de momelile predicatorilor baptiști. Nu mai departe, miercurea  trecută o familie a trecut la nazaricuși,  ear la  baptiști au trecut patru deodată. E mare temere, că numărul rătăciților va crește”.

Prin multe mijloace catolicii și ortodocșii își cheamă rătăciții acasă în sânul Bisericii lor.

„Răvașul”, publicație de cultură ce apare la Cluj în 1904, în  poezia: „Chemare”, de Alfius, la una din strofe are următoarea chemare:

„Veniți la „Izvor de viață” ;

Veniți la lumina de veci,

Toți rătăciții prin ceață

Pe multe greșite poteci…

Prin grele furtune Cristos ve conduce

Sub steagul izbândei: sub sfânta lui cruce!

„Sionul Românesc”, foaie bisericească, literară și scolastică, ce apare sub îngrijirea seminarului greco catolic central de la Viena în anul 1866 scrie:

”Direptu aceea spriginitu prin ajutoriulu lui

Dumnezeu, si credinciosu detorintiei tale nu vei cruța niciodată

neci o grigia, néci o ostenéla, neci o despusetiune, ca credintioșii

tradaţi veghiarei tale să rămană din zi în zi totu mai stătători

și nemișcați în mărturisirea relegiunii și învețăturei catolice,

și retacitii nefericiţi, delaturandu-so intunerecului erorilor,

se scape de desbinarea întru adeveru preagelósa, se vedă lumina

adeverului și să se reântoarcă la sânulu basericei catolice.”

Citim în Argumentul (introducere) scris la  Evangelia populară sau Sacra Scriptură a Noului Testamentu tradus de Genadie, Episcopul de Argeș 1868 următoarele:

„De aici dar rezultă, că Evanghelia fiindu partea cea mai de căpetenie a Noului Testamentu, ori ce creștin e dator să o cunoască cât se poate mai bine”.

La Cristos, la Evanghelie venim cu plăcere, pe El îl căutăm, Cuvântul Lui vrem să urmăm, iar dacă catolicii și ortodocșii ne cheamă, ascultăm ce zic ei, dar nu facem ce fac ei.

„Deci toate lucrurile pe care vă spun ei să le păziţi, păziţi-le şi faceţi-le; dar după faptele lor să nu faceţi. Căci ei zic, dar nu fac.” (Matei 23:3, VDCC)