Scheușan Aurel 1894- 1922 din Utvin

Citind revista Cultului Baptist „Farul Mântuirei” nr. 10, din 1922, am dat peste un articol ce mi-a atras atenția. Se vorbea de viața unui tânăr care  a murit la vârsta de 28 de ani și ce mi-a atras atenția, au fost următoarele fapte:

1. Deși grav bolnav, a lucrat peste puteri în Lucrarea Domnului.

2. Bisericile ce le deservea erau în număr de 28.

3. Fiind de la țară avea o bibliotecă și memorii scrise.

Iată-i viața pe scurt:

„S-a născut în 1894 comuna Utvin.

Din copilărie și-a arătat o adevărată pietate și frică de Dumnezeu, iubea și spunea adevărul fără frică.

La vârsta de 11 ani (1905) a fost luat din  școala greco-ortodoxă și dat la școala elementară în Timișoara. După cinci ani (1910) de studiu, părinții săi fiind săraci și neputând suporta spesele pentru școală, a părăsit școala și venind acasă lucra la mica sa economie, a început mereu a studia Biblia.

La scurt timp s-a convertit și în septembrie 1913 s-a botezat în Hristos.

În 1914 s-a început marele război și el fiind la vârsta de 20 de ani a fost luat în armată. După un timp de șase luni a căpătat un morb de inimă și fiind constatat de medici, a fost trimis acasă.

Sosind acasă a văzut lipsa în lucrul Evangheliei, și-a pus toate puterile și a început a lucra întâi ca voluntar și a doua ca colportor în lucrul Domnului.

În vara anului 1918 a fost ordinat ca evanghelist de Conferința cercului din Curtici, punându-și toată silința ca să țină în bună rânduială aproape 28 de adunări, până vor veni frații lucrători acasă din război.

În anul 1920 morbul de inimă a început tot mai rău a se face și tot mai slab deveni în corp din zi în zi.

În 20 Ianuarie 1922 a încetat din viață. Domnul l-a chemat la Sine. A rămas de el o mică bibliotecă, dar de mare preț și multe alte învățături scrise de mâna lui, prin care se mângâie  părinții și două surori ale sale în întristarea lor.”

La înmormântare a cântat corul din Curtici și au predicat fr. Timotei Pascu din Parța și Fery din Zebel. Înmormântarea nu s-a putut desfășura în condiții bune pentru că preotul din sat a venit cu câțiva oameni ca să facă serviciul de înmormântare, lucru cu care familia nu a fost de acord și cel ce murise avea certificat de trecere la Cultul Baptist. Familia și mulțimea adunată de pe mai multe sate, văzând înverșunarea preotului au luat mortul și au plecat la groapă unde s-a desfășurat serviciul de înmormântare.

La urmă preotul a dat în judecată pe tatăl lui Aurel, dar acesta a câștigat procesul fiindcă avea acte doveditoare că cel ce murise a fost credincios baptist cu acte în regulă.

Din viața lui Vasile Berbecar, de Ioan Cocuț

Nu demult, vezi aici am scris despre acest frate care a adus o mare contribuție la dezvoltarea poporului baptist român. A fost un om înzestrat de Dumnezeu, dar s-a lăsat folosit de Creatorul său în lucrarea de slujire. Am găsit azi în „Calendarul Creștin” din  anul 1934 această bogată prezentare a lui Ioan Cocuț  despre Vasile Berbecar, fapt care mă face să mă grăbesc să o prezint spre lecturare. Mai sunt lucruri spuse, dar sunt informații noi, de aceea o prezint în întregime.

„Vasile  Berbecar s-a născut la 22 Septemvrie 1875 într-o comună din judeţul Timiş. Tatăl său a fost român, iar mama sa maghiară. Ocupaţia tatălui a fost tâmplăritul.

Prea puţin se ştie despre copilăria dânsului. Doar atât că părinţii săi, au fost foarte religioşi şi l-au crescut sub o disciplină severa. În 1895, la etatea de 20 de ani, îl găsim calfă de pantofar în Becicherecul Mare, lângă Timișoara, lucrând într-un atelier. Un predicator al Evangheliei a vizitat acest  atelier şi chemă pe stăpân la Biserica Baptistă. Pe Berbecar îl  atrase ceva spre acel predicator. Ar fi dorit să-l fi chemat şi pe el la biserică, dar predicatorul nu l-a băgat în seamă. Stăpânul nu s-a dus la biserică şi predicatorul a venit a doua oară să-I cheme. Tânărul Berbecar privea iarăşi cu mare interes la predicator. Credea că predicatorul îi va înţelege dorința lui de a merge la biserica baptistă. Însă acesta nu l-a observat. Dar, când a dat să plece, predicatorul a observat privirea atentă a tânărului şi i-a zis: „Poți să vii şi tu, tinere, la biserică." Inima tânărului s'a umplut de bucurie şi abia a aşteptat să vină Dumineca, pentru ca să meargă la biserica baptistă. In prima Duminecă după Paşti a intrat, pentru prima dată, într'o biserică baptistă. Acolo a auzit predicând pe fratele Ștefanuţ din Mateiu 15 : 28. Predica însă, n-a făcut aşa mare impresie asupra Iui ca şi cântările. Şi era natural ca viitorul făuritor al corurilor şi cărţilor de cântări, să fie adus la Dumnezeu prin melodiile religioase cântate de acei credincioşi simpli. Poate tocmai faptul că el a găsit pe Mântuitorul sufletului său prin cântări, l-a făcut să preţuiască atât de mult cântul şi să lucreze atât de mult pentru dezvoltarea lui.  A treia Duminecă după Paşti, s’a dus din nou la biserică, şi a auzit predicându-se de la Ioan 3. Prima Biblie, care există şi azi, a cumpărat-o în 29 Iunie 1895. Sigur că el a studiat mult această Biblie. Mintea sa deschisă şi doritoare de a găsi adevărul, s-a îm­bogăţit din paginile ei.

După un timp fr. Berbecar a rămas fără lucru şi a plecat la Timişoara. Aici a mers la biserica baptistă ger­mană, unde a umblat doi ani ca prieten.

În 8 Aprilie 1897, fr. Berbecar a fost botezat de fr. Henrich Meyer, în Timişoara. Apoi a început să lucreze în biserica din loc. Aici era o soră, fostă  profesoară de mu­zică, care conducea corul. Ea l-a învăţat muzică. Puţin a ştiut aceea soră bătrână că acel pe care îl instruiește, va deveni unul dintre cei mai mari bărbaţi ai lui Dumnezeu în poporul român. Ea n-a ştiut că aduce una din cele mai mari servicii cauzei lui Hristos în România. Treptat, el a luat conducerea corului din Timişoara şi l-a condus mai multă vreme.

Când a auzit tatăl său că el se pocăieşte, a începui să-l prigonească. I-a spus că, dacă se face baptist, să nu-i mai calce pragul casei. Mai târziu casa a ars şi tatăl său a venit la fr. Berbecar şi s-a        convertit şi el.

După trei ani, în 1899, fr. Berbecar s-a căsătorit cu o soră din Buteni. Părinţii acestei sore au fost primii baptişti din Buteni, veniţi din Ungaria. Apoi fr. Berbecar s-a mutat în Curtici, unde a făcut cor. După aceasta s-a mutat în Buteni de unde a dezvoltat cea mai mare parte din activi­tatea sa. Aici a văzut că baptiştii români n-au Şcoală Duminicală. Intre germani fusese. Şi atunci fr. Berbecar a înfiinţat aici o Şcoală Duminicală. După cât ştim, n-a existat până atunci Şcoală Duminicală între baptiştii români; astfel că putem să considerăm pe      fr. Berbecar ca întemeietorul Şcoalelor Duminicale române din România, căci dânsul nu numai că a înfiinţat prima Şcoală Duminicală, dar a luptat toată viața pentru dezvoltarea acestei ramuri a vieţii bisericilor noastre.

În 1901-1902 iarna, a ținut primul curs de note, al doilea l-a ţinut în 1903 — 1904 la Buteni. Tinerii instruiţi de dânsul la aceste cursuri şi la multe altele, au mers prin biserici şi au înfiinţat coruri şi au învăţat bisericile să cânte cântări comune. Aşa că fr. Berbecar este întemeietorul co­rurilor baptiste din România.

Primul concurs de coruri a fost ţinut la Rădeşti (Valea Crişului) în anul 1904. Aici s-a discutat şi s-a hotărât să se facă o carte cu cântări pentru coruri. În vara anului 1904, fr. Berbecar şi cu fr. Brumar au tradus şi tipărit cu litograful prima carte de cântări cu note „Harfa Coriştilor.“ Au lucrat la ea şase săptămâni în Tulea şi în Talpoş.

O mare binecuvântare pentru fr. Berbecar a fost că a avut un prieten bun şi un tovarăş de muncă în persoana fratelui Brumar.

In 1905, fr. Berbecar a auzit că se ţine un mare curs Biblic în Germania. O mare dorinţă s-a trezit în inima lui să meargă la acest curs Biblic, căci inima lui era dornică să ştie tot mai mult şi mai mult despre Domnul şi despre lucrul Său, dar fraţii români n-au voit să-l ajute şi dânsul n-avea bani. Însă s-a rugat Domnului într-una să-l ajute să meargă şi aproape în ultima zi, Domnul i-a răspuns. O scrisoare din Germania l-a anunţat că fraţii de acolo îi plătesc drumul jumătate şi toată întreţinerea la cursuri.

Acolo, la acel curs, a învăţat foarte mult, şi a venit plin de dragoste şi de dorinţă de a lucra şi a se jertfi mai mult pentru lucrul Domnului.

In anul 1907 a făcut cu fr. Brumar o nouă ediţie a Cântărilor Sionului. Au lucrat la ea şapte luni.

In anul 1908 a început cu fr. Brumar foaia „Adevărul”.  Un an şi jumătate a fost condusă de fratele Brumar, după aceea a fost condusă de fr. Berbecar până în 1915.

In anul 1910 fraţii baptişti din Buda-Pesta şi*au cum­părat o tipografie. După aceasta, fr. Berbecar şi fr. Brumar au făcut măreaţa carte „Cânturile Evangheliei “, apoi au în­ceput încă o foiţă mică „Razele Aurorii."

In anul 1915, au înfiinţat o nouă foaie în locul „Ade­vărului", numită „Solul Păcii⁴', pe care a editat-o fr. Berbecar până la sfârşitul războiului mondial.

Câţiva ani după Războiu s-a mutat de la Buteni la Arad, unde a fost ordinat în Biserica din Șega, la 21 Febru­arie 1926.

Trei ani de zile a fost Secretarul Uniunii Bisericilor Baptiste din România. A condus librăria „Speranţa." A editat „Calendarul Poporului Creştin" încă din timpul războiului, până aproape de moarte. A tradus cartea de cântări „Sunetele Evangheliei." — A tradus şi a tipărit zeci de broşuri.

De când a înfiinţat prima Şcoală Duminicală a fost conducătorul oficial sau neoficial al acestei instituţii, şi a murit ca Preşedinte al Uniunii Şcoalelor Duminicale. A făcut Călăuza Şcoalei Duminicale şi Calendarul Biblic în foarte mulţi ani și a făcut multe alte lucruri, pe cari nu avem loc destul ca să le scriem aci.

Deasupra tuturor a fost un frate blând, iubitor şi vesel. A suportat sărăcia, familia grea, şi greutăţile lucrului lui Dumnezeu fără murmur şi fără proteste. A lucrat, s-a rugat şi a iubit.

Prin moartea dânsului în 23 Iulie 1931 baptiştii au pierdut pe unul dintre întemeietorii baptismului din ţară, pe primul publicist baptist român, pe întemeietorul şi inspira­torul corurilor frumoase baptiste, pe editorul cărţilor de cântări, al revistelor şi al broşurilor, pe întemeietorul şi îndrumătorul Şcoalelor Duminicale, pe un om bun care fără vorbă şi paradă multă, a muncit o viaţă întreagă pen­tru cauza Evangheliei în poporul român.”

Din Calendarul Crestin 1926

Atanasie Pascu 1878-1947 din Parța

S-a născut în  10 august 1878, în localitatea Parța, jud. Timș. Părinții lui erau „Metlari” și Saveta.

În anul 1903 primește pe Domnul Isus în inima lui și în septembrie primește botezul.

În anul 1903 se căsătorește cu Crina, născută Miclan și Domnul le-a dat doi băieți care la rândul lor au slujit Domnului cu credincioșie, precum tatăl lor.

Biserica a considerat că fratele poate sluji și acceptă să fie ordinat ca prezbiter. Este ordinat la data de 21.11.1920 în Biserica Parța, din județul Timiș, care avea un număr de 160 membri și 60 aparținători.

Fratele a fost un slujitor în toata zona Timișoarei, a ținut multe servicii de botez. Exemplu: la Timișoara  s-au botezat 31 de suflete, dintre care 13 erau din oraș, iar ceilalți din satele dimprejur.[1] A oficiat căsătorii. Exemplu: în anul 1926 luna octombrie, a oficiat cununia religioasă a lui Ioan Lepa din America cu sora Ecaterina Bălănel din Banat, ceremonia a avut loc în biserica Baptistă din Timișoara.[2] Tot aici în anul 1927 conduce serviciul de ordinare al viitorului păstor Moise Ciorbă. A ținut multe servicii de Evanghelizare în această zonă. Cu un cuvânt fratele a fost foarte activ și harnic slujitor în lucrarea Domnului.

La conferința anuală a Uniunii Comunităților Baptiste române din România din 12-14 octombrie 1927  ținută la Lupeni, este ales președinte de zi.[3]

La Congresul General al Uniunii Comunităților Baptiste române din România, ținut la Curtici în 1928, este ales membru supleant în comitetul Uniunii.[4]

În 1947 pleacă acasă la Domnul pe care l-a slujit cu credincioșie.

Redau un scurt fragment din ceea ce spunea fratele Constantin Adorean la moartea fr. Atanasie:

„L-am cunoscut acum 3 decenii. Era simplu și nu se rușina să se poarte în costumul său de bănățean; deși era mereu în contact cu orașul și avea tendință orășănească. El ne-a fost tovarăș neprecupețit, sincer și curajos, drept și plin de voință pentru tot ce era bine pentru înaintarea Evangheliei. A fost și un bun sfetnic, din care cauză a fost în multe delegații alese. Totdeauna cu zâmbetul pe buze, plin de voie bună….[5]

---

[1] Farul Mântuirei, Anul VII, Numărul 21, Noiembrie 1926, Pag. 7.

[2] Farul Mântuirei, Anul VII, Numărul 23/24, Decembrie 1926, Pag. 15.

[3] Farul Mântuirei, Anul VIII, Numărul 23, Decembrie 1927, Pag. 5.

[4] Farul Mântuirei, Anul IX, Numărul 23/24, Decembrie 1928, Pag. 12.

[5] Îndrumătorul Creștin, 15.Iulie 1948, Pg 11.