Amfilofie Liubimirescu și păstrarea patrimoniului cultural baptist

 

Descopăr în cercetările mele săpând după literatura noastră baptistă veche, sentimente închise, pasiuni la care aproape li se termină speranța, dragoste nespusă pentru niște valori moștenite de la părinți, dorințe ce ar putea fi exprimate public pentru că sunt bunuri născute în suferință, dar unde? Blogul „Istorie Baptistă” caută și vrea să dea viață unor astfel de sentimente, care sunt învelite în dragoste, și păstrate într-o inimă plină de speranță.

După ce am publicat pe blog biografia fratelui Amfilofie Liubimirescu 1946-1987, sora Dana Sisoeva, fiica regretatului fratelui, aflând de acest articol a fost cuprinsă de nostalgie, pentru că tatăl ei a plecat la veșnicie, atunci când avea cea mai mare nevoie de el. Și-a adus aminte că în podul casei stă o comoară care a fost pusă la păstrare acolo, după ce fratele Amfilofie Liubimirescu a plecat dintre noi. Când familia  a renovat casa, multele cărți și amintiri vechi au fost adunate și duse la mansardă, dar mai târziu sora Dana a scos această comoară la lumina zilei. După o vreme, adică în 2 septembrie 2018 la Oradea am avut ocazia să ne întâlnim. A avut la dumneaei o această comoară inestimabilă, ce consta din cărți vechi și reviste baptiste, pe care o parte le-a păstrat, având pentru dânsa  o mare valoare sentimentală, iar cealaltă parte a pus-o cu generozitate la dispoziția cercetării noastre istorice.

În afara faptului că este fiica unui păstor cu mare dragoste și pasiune pentru literatură, sora Dana Sisoeva este căsătorită și locuiește în Barcelona împreună cu soțul și cei doi copii ai săi. Face traduceri din limba engleză, se implică în diferite campanii de strângere de fonduri, scrie pe blog, organizează tabere de copii și coordonează tabere pentru persoane cu dizabilități.

Mai jos redau așa cum am primit mesajul de suflet legat de tatăl dumneaiei și biblioteca sa bogată.

Lectură plăcută!

Biblioteca tatălui meu

Multă vreme după plecarea tatălui meu la Domnul, la numai 41 de ani, nu am realizat valoarea bibliotecii pe care o lăsase în urmă. Fusese adunată într-o perioadă în care, nu doar publicațiile religioase, ci orice carte care spunea o altă poveste decât cea a realizărilor regimului care inaugurase „epoca de aur” era greu de procurat. Din vitrinele librăriilor ne zâmbea „iubitul conducător” aproape de pe fiecare copertă și din lista cu lecturile obligatorii pentru vacanța de vară rareori găseam ceva. Biblioteca noastră conținea, în general, cinci categorii de cărți: publicații vechi, reviste sau broșuri, legate împreună între coperți tari; cărți religioase, în general publicate în străinătate și introduse prin contrabandă în țara noastră; cărți dactilografiate pe foi subțiri și cu ajutorul indigoului; opere ale literaturii universale și ale unor scriitori români, cărți de călătorii și de îndeletniciri practice (despre stupărit, horticultură și alte asemenea); cărți dintre cele agreate de regim și care dădeau bine atunci când reprezentanții acestuia îți inventariau avutul. Dintre toate, cu cele aparținând primei categorii tatăl părea a fi avut o relație aparte. Dintre publicațiile vechi făceau parte atât unele cărți publicate înainte de instaurarea regimului comunist (cum ar fi Ben Hur, de Lewis Wallace), cât și reviste religioase de tot felul, unele foarte vechi și cu foi lipsă. Multe dintre acestea le adunase de pe la bătrâni predicatori decedați, ai căror copii le depozitaseră în podul casei sau îl anunțaseră că vor să i le doneze. Mama mea își amintește cum venise de la cineva cu mașina încărcată de cărți și reviste vechi, cu foile îngălbenite și coperțile uzate. Dar nimic de felul acesta nu putea fi găsit în biblioteca noastră. Pentru că, după ce le curăța de praf, tatăl meu le așeza într-una dintre cele două prese – pe care le păstrăm și azi, mărturii ale dragostei lui față de cărți – și apoi le vopsea marginile cu cerneală roșie. După aceea, le sorta pe categorii, după conținut, mărime sau anul apariției, și așa mergea cu ele la un prieten care alegea un forzaț alb sau cu imprimeuri și apoi le lega între coperți tari, negre sau albastre. Foarte puține dintre ele aveau scris ceva pe cotor sau coperta exterioară, și cred că pentru a nu fi remarcate la o eventuală percheziție. Copil fiind, întotdeauna am fost atrasă de aceste cărți, mărturii ale unor vremuri apuse. Cea mai veche carte găsită în biblioteca noastră fusese publicată în anul 1866 la Blasiu (Blaj) și conține trei tipuri de ștampile ale aceluiași posesor din Iam, județul Caraș-Severin. Dar pe toate cărțile tatăl meu își imprima și ștampila proprie și, de fiecare dată când mă uitam la ea, eram mândră la gândul că mă cuprindea și pe mine (Liubimirescu A. putea însemna și Adriana, primul meu nume din buletin). Spre deosebire de mine și de fiica mea, care nu ne putem abține să nu ne mâzgălim cărțile prin sublinieri grăbite și multe notițe indescifrabile pe margine, tatăl meu avea un scris îngrijit și sublinia cu pix roșu și liniarul. Cartea era menită nu doar pentru uzanță proprie, ci pentru a trece mai departe, și orice deținător al ei nu trebuia decât să o înfrumusețeze sau să-i scoată în relief bogăția. Când a venit timpul să adunăm cărțile din bibliotecă și să părăsim casa pastorală din Oravița, mama mea le-a numerotat pe fiecare, pentru a fi așezate în casa de la Anina exact în aceeași ordine. Cele mai multe încă au numele scrise de ea atunci cu creionul. A venit apoi revoluția și am scos toate mizeriile de propagandă ale vechiului regim, pentru că își pierduseră rolul lor de paravan. Pe cele rămase le-am aranjat și rearanjat în multe feluri și în multe locuri. Pentru că pe majoritatea nu le-am putut adăuga la biblioteca mea – locuind în chirie, în mai multe locuri și chiar mai multe țări – mereu am căutat să le găsesc un loc potrivit, în grija cuiva care le apreciază adevărata valoare. Am mai și dăruit câteva dintre ele, pentru că cele mai multe au ajuns să fie depozitate în podul casei noastre, alături de multe alte cărți de-ale mele. Căci tatăl meu mă învățase să-mi fac o biblioteca proprie și îmi dăruia cărți potrivite cu vârsta mea, pe care îmi scriam cu mândrie numele. Când, în cele din urmă, domnul Vasile Bel s-a arătat interesat de aceste publicații vechi și mi-a vorbit de o bibliotecă în care, depozitate, le-aș putea revedea și studia oricând, am simțit că actul de donație din partea mea e cea mai înțeleaptă decizie și cea mai bună răsplată pentru munca tatălui meu de a îngriji câteva exemplare care altfel ar fi avut o viață scurtă și nu și-ar fi purtat povestea atât de departe. Poate că și cea mai bună răsplată pentru munca celor care au continuat să păstreze lumina Evangheliei – prin scris, predicare și răspândirea literaturii creștine – într-o lume amenințată de umbre întunecate.

Din pod jos

de jos în bibliotecă