Măreția lui Cristos și cererile Lui, de Strong Augustus Hopkins din 1905

 

Dumnezeu a îngăduit ca să găsesc predica păstorului și teologului baptist Strong Augustus Hopkins, rostită la primul Congres al Alianței Mondiale Baptiste, ținut la Londra în 1905. Pentru că nu avem traduse materiale de renumitul teolog baptist Strong Augustus Hopkins, m-am gândit că ar fi de interes acest mesaj. Predica nu este tradusă în întregime, dar cu ajutorul Domnului vreau să fie tradusă și redată publicului.

O scurtă biografie a lui Strong Augustus Hopkins, apoi predica

Strong Augustus Hopkins 1836 – 1921

Augustus Hopkins Strong s-a născut în ziua de 3 august 1836, în Rochester, New York. Este un teolog baptist, pastor, educator și autor. A scris printre altele: Teologia Sistematică în 1886, Filozofie și religie în 1888. Între anii 1916 – 1917 a pornit într-un turneu prin mai multe țări din lume, în urma căruia a scris cartea: „Turneu de misiuni, observații și concluzii.

În anul 1861 este ordinat ca pastor la prima biserică baptistă din Haverhill, Massachusetts, pe care a slujit-o până în anul 1865, când pleacă la prima biserică baptistă din Cleveland, Ohio și slujește aici până în 1872.

În anul 1872  Strong a fost ales rector al Seminarului Teologic Rochester și profesor de teologie. A slujit timp de 40 de ani în această dublă calitate, retrăgându-se la pensie în anul 1912 ca rector emerit.

A avut un mare dar de la Dumnezeu de a se raporta și interacționa cu studenții în lumea academică și scrierile sale de o înaltă ținută.

Surse:

Dicționar Evanghelic de teologie, editor general Walter A Elwell

Congresul Baptist Mondial, Londra, 11-19 Iulie 1905

 

Măreția lui Cristos și cererile Lui.

Un cuvânt de învățătură (predică) rostit Miercuri seara, 12 iulie, 1905, în Tabernacolul Metropolitan din Londra, la Congresul Baptist Mondial, de către,

  Rev. Augustus H. Strong, D. D., LL.D., Președinte al Seminarului Teologic Rochester, din Rochester, New York, S. U. A.

 

,,Cine ești, Doamne? ......Ce să fac, Doamne?” - Fapte 22, 8,10.

 

Dumnezeu este în evenimente și întreaga dumnezeire este prezentă în cel mai mic dintre ele. Omniprezența lui Dumnezeu reduce complexitatea lor la ordine. Nu toate evenimentele, întâmplările au aceeași importanță. Țesătura întunecată a istoriei este  trasată cu fire de aur, câteva personaje (personalități) remarcabile dominând peisajul. Istoria nu este doar o țesătură fără viață. Ea (istoria) este un organism viu. Dumnezeul cel Viu se dezvăluie pe Sine în acest organism. El este prezent în toate aceste evenimente, în unele într-un mod productiv, în altele mai permisiv. Unele evenimente sunt manifestări unice ale puterii Sale, centre care pun bazele întregului viitor. Astfel de evenimente au fost:

1. Învierea Domnului nostru Isus,

2. Pogorârea Duhului Sfânt, Rusaliile;

3. Convertirea lui Saul.

Aceste trei întâmplări au o strânsă legătură între ele. Învierea lui Cristos a fost învierea virtuală, atât spirituală, cât și fizică, a întregii Biserici a lui Dumnezeu de-a lungul veacurilor. Rusaliile au fost deschiderea ferestrelor cerului pentru a binecuvânta sau a înzestra Biserica cu putere de Sus; convertirea lui Saul a fost echivalentul ruperii fântânilor din adâncul cel mare și revărsarea lor într-un potop care a măturat granițele înguste ale iudaismului și a făcut cunoscută lumii întregi Biserica prin evanghelizare.

Guizot a spus că Providența se mișcă prin timp precum zeii lui Homer o făceau prin spațiu; e nevoie doar de un pas, și  deja au trecut veacuri. Cu Dumnezeu o mie de ani sunt ca și o zi. Dar este, de asemenea, adevărat că alături de Domnul o singură zi este ca o mie de ani. Acele timpuri ale dușmăniei și prejudecății au dispărut, odată ce Providența prin convertirea lui Saul, a făcut acel pas înainte atât de necesar. Cele două întrebări din textul meu marchează punctul de cotitură din viața lui Saul, și anume, momentul în care Saul a fost transformat în Pavel. Mai mult decât atât, acest punct marchează și un moment de referință din viața Bisericii; căci, odată cu transformarea lui Saul în Pavel, Biserica însăși a fost transformată dintr-o simplă instituție națională într-una care include întreaga omenire.

Tema discursului meu de azi este sugerată cu ocazia acestei întâlniri grandioase, care ne-a adus în această mare capitală ai cărei locuitori sunt vorbitori de limbă engleză. Venim din India și din China, din Germania sau Marea Britanie, din America, din Insulele oceanice, pentru a ne sfătui unii pe alții cu privire la activitatea, munca noastră comună. Suntem uniți prin loialitatea noastră față de un Mântuitor, de credința noastră în Cuvântul Său autoritar și de simțământul nostru care ne spune că avem datoria de a predica Evanghelia Sa. În ce privește chestiuni minore, de credință sau practică putem să fim diferiți; dar toți avem un singur Domn, o singură credință, un singur botez. Ceea  ce trebuie să ne atragă în mod corespunzător atenția sunt lucrurile care ne unesc, și nu cele care ne dezbină. Pentru a converti lumea avem  mare nevoie de un nou entuziasm, un nou zel, asemeni celui care a pus stăpânire pe Saul în drum spre Damasc; și, singurul mijloc prin care putem ,,trezi” această fervoare, este o nouă revelație a Fiului lui Dumnezeu, în mijlocul ființei noastre, asemeni celei oferite de Dumnezeu lui Saul. Poate că nu avem viziunea unei glorii aparente, dar poate că avem revelația lăuntrică fără de care viziunea din afară (din exterior) ar fi de neînțeles pentru noi, precum a fost pentru însoțitorii lui Saul. Aceasta stă doar în nădejdea că Dumnezeu ne va ridica din propria izolare și limitare, urmând a ne arăta măreția și universalitatea misiunii noastre ca Baptiști, prin urmare îndrăznesc să vă interpretez viziunea lui Saul. Numai o realizare interioară, lăuntrică a ceea ce a văzut Saul în acea zi, îi poate uni pe Baptiștii din întreaga lume, în demersul lor de a cuceri lumea pentru Învățătorul lor. Așadar, propun să punem aceleași întrebări pe care Saul le-a pus: ,,Cine ești, Doamne?” și ,,Ce să fac, Doamne?”.

Doresc să vorbesc mai întâi despre măreția lui Hristos, așa cum i-a fost revelată în acea zi lui Saul. Dar, ca nu cumva cineva să spună că nu era nevoie de nicio viziune despre Hristos în cazul lui Saul și, prin urmare, că nu este nevoie de o astfel de viziune interioară sau  exterioară, nici în cazul nostru, trebuie să încep prezentarea mea cu privire la ceea ce a văzut Saul, uitându-mă la modul în care a ajuns să o vadă. Sunt convins că nu putem înțelege niciodată evoluția istorică a creștinismului fără a ține cont aici și de o involuție divină. Saul era evreul tipic, ba chiar, apogeul exclusivismului evreiesc și al mândriei patriotice. Ideea universalității în religie i s-a părut una respingătoare. Cartea apocrifă a lui Esdra declarase că Atotputernicul a creat lumea doar pentru iudei și că alte popoare, deși descind tot din Adam,  sunt ca nimicul pentru Etern, asemeni unui scuipat sau ca o picătură care se prelinge dintr-un butoi. Iar Saul era nespus de zelos în legătură cu aceste tradiții ale strămoșilor. Niciun alt lucru nu l-ar fi putut determina să renunțe la toate privilegiile iudaice și să susțină egalitatea absolută a tuturor oamenilor în fața lui Dumnezeu. Aceasta ar însemna să disprețuiască dreptul său din naștere și să-L insulte pe Dumnezeu care I-a dat acest drept.

Ar fi putut Saul să creadă că Isus cel răstignit a fost Regele lui Israel? El s-a gândit la Isus ca fiind cel mai mare dintre profeții mincinoși, pironit pe bună dreptate pe crucea Sa, dovedit a fi un impostor prin suferințele și moartea Sa. Iehova a distrus pe schismaticul îndrăzneț, iar corpul inert I-a fost  înghițit de un mormânt ascuns. Pentru Saul doctrina Sa avea, într-adevăr, un dinamism ciudat. Părea să se răspândească în ciuda morții Fondatorului ei. Cu atât mai mult datoria lui Saul era să pună capăt acestui crez. El (Saul/Pavel) a ars asemeni zelosului  Phineas din vechime. El s-a gândit să facă slujirea lui Dumnezeu trăgând la lumină și călcând în picioare până la moarte această erezie asemănătoare șarpelui, care își îndrepta colții spre forța adevăratei religii. Deși era Fariseu, a cerut scrisori de la saduchei, de la Caiafa, ca să se poată apropia de Damasc, așteptând  să ducă pe deplin la îndeplinire scopul Sinedriului și să zdrobească creștinismul, așa cum Sinedriul îl zdrobise pe Hristos. Este foarte clar că numai o revelație lăuntrică a lui Hristos ar fi putut schimba lupul într-un miel!

O astfel de revelație a existat, după cum bine știm - o teofanie care l-a lovit pe Saul și suita sa pe pământ, o lumină care a surclasat splendoarea soarelui de la amiază, o viziune a Unuia îmbrăcat cu măreție cerească, un glas atât de înspăimântător încât a oprit întreaga circulație a sângelui lui Saul, dar în același timp dojenindu-l blând încât inima lui Saul a fost străpunsă ca niciodată până atunci. A fost o revelație exterioară. Dar asta nu a fost de ajuns." A fost plăcerea bună a lui Dumnezeu", spune Pavel după aceea, "să-L descopere pe Fiul Său în mine". În fiecare convertire, lucrează Hristosul imanent, precum și Cristosul transcendent. Omul este pregătit, precum și mediul său. Și nu putem înțelege revoluția religioasă care s-a produs în acea zi fără să observăm și pregătirea lăuntrică datorată harului lui Dumnezeu.

Dumnezeu l-a ales pe Saul, chiar din pântecele mamei sale, pentru a fi instrumentul Său. Sufletul lui Saul, ca și cel al lui Luther, fusese teatrul unui conflict aprig. În fața lui se prefigura un ideal al dreptății pe care se străduise zadarnic să-l realizeze. Cu puterea tot mai slăbită, el se avânta spre un țel strălucitor, al unei perfecțiuni morale, doar pentru a constata că lucrurile îi scăpau de sub control și, cu toate eforturile, conștient fiind, aluneca într-o adâncime tot mai profundă a păcatului. Ceremonialul și asceza evreiască au fost pentru el ca apa sărată pentru un marinar naufragiat care moare de sete - nu au făcut decât să-i alimenteze febra și să-i intensifice disperarea.

Și totuși, acești creștini pe care Saul îi persecuta aveau ceea ce lui îi lipsea - prezența și puterea lui Dumnezeu. Ei au fost bucuroși, chiar și în moarte. Fața palidă a lui Ștefan, reflectând o slavă cerească, deși blestemată, disprețuită și zdrobită de pietre, trebuie să-l fi bântuit pe Saul zi și noapte. Cu tot zelul său fanatic, Saul era un om cu inima bună. Persecuția sa împotriva creștinilor, lupta împotriva naturii sale mai bune poate fi comparată cu lovirea unui ac ascuțit de către un taur, ac care se adâncește tot mai mult în piele, cu toate eforturile fiarei de a se împotrivi. Hristos lucrând înlăuntrul său îl pregătise astfel pe Saul pentru revelația din afară. Și punctul culminant al lucrului lui Hristos în interior a fost o revelație lăuntrică care a explicat revelația din afară. Saul L-a văzut pe Hristos printr-o viziune spirituală. Acea viziune spirituală a fost cea care l-a transformat pe Saul dintr-un persecutor furios într-un susținător înflăcărat al noii religii, dintr-un sectar îngust într-un apostol pentru neamuri. Dacă nu întoarcem spatele psihologiei, precum și  al istoriei, trebuie să ne referim la convertirea lui Saul și la impactul energiei și al iubirii care au fost supraumane și divine.

Am indicat procesul prin care Pavel a ajuns la viziunea sa. Permiteți-mi să descriu acum ceea ce este mai important, și anume, ceea ce a văzut Pavel. Am spus deja că întreaga Dumnezeire este în fiecare eveniment al istoriei umane, și că spunând acest lucru, este doar pentru că luăm în serios omniprezența lui Dumnezeu. Dar este, de asemenea, adevărat că întregul creștinism este în fiecare revelație a lui Hristos. Nu explicit, ci implicit. Hristos este Adevărul și Întregul Adevăr, iar când I S-a arătat lui Pavel și a fost descoperit în Pavel, apostolul a primit germenii întregii sale doctrine ulterioare. Andrew Fuller a spus odată că adevărul creștin este ca o reacție în lanț - fiecare dintre punctele sale poartă tot restul cu el. Este ca axioma matematică, care implică în mod logic întregul calcul diferențial și integral, sau ca și conul tot mai mare de iluminare al luminii de căutare a unui vas de război.

Când ne întrebăm ce l-a învățat pe apostolul Pavel acea lumină mare din cer, nu trebuie să fim atenți să distingem ceea ce a învățat atunci de ceea ce a învățat după aceea și nici nu trebuie să facem distincția între cuvântările directe ale Domnului nostru și acele profeții despre Hristos din  Vechiul Testament, pe care aceste cuvântări directe i-au permis acum lui Pavel să le interpreteze. Acele trei zile petrecute la Damasc, în care a zăcut amețit și orbit de fulgerul înfățișării lui Hristos și cei trei ani petrecuți în Arabia, în care s-a gândit la sensul viziunii cerești, au fost perioade de dezvoltare, nu a adevărului obiectiv revelat lui Pavel, ci a înțelegerii subiective a acelui adevăr de către Pavel. Viziunea însăși avea în ea întregul creștinism pentru că-L cuprindea în întregime pe Hristos. Ea i-a dat lui Pavel toate lucrurile esențiale ale învățăturii sale despre persoana lui Hristos și lucrarea lui Hristos.

În ceea ce privește persoana lui Hristos, primul lucru care a lovit în inima lui Pavel, convingându-l, a fost descoperirea sa surprinzătoare a unui Isus viu. Înainte de aceasta, el ar fi putut spune, dimpreună cu Matthew Arnold - "Acum, El este mort. Departe de aceea, El zace, În orașul sirian părăsit; Și pe mormântul Lui, cu ochi strălucitori, Stelele siriene privesc în jos."

Dar acum Pavel a aflat despre adevărata înviere a lui Isus. De unde a primit Pavel doctrina sa despre înviere? Nu de la învățătorii săi farisei, căci atunci nu ar fi avut impactul acesta asupra lui. Era o credință vagă chiar și printre farisei, în timp ce saducheii o negaseră. Pavel și-a luat doctrina la vederea Domnului înviat. A încetat să mai fie un simplu punct al dogmei tradiționale. Credința a devenit vedere, doctrina a devenit demonstrație; viața și nemurirea au fost scoase din obscuritate la lumină. Nu era o imaginație, o închipuire. Pavel L-a văzut pe Isus în trup, așa cum Petru, Iacov și Ioan L-au văzut după învierea Sa. În Isus Cel Înviat și Cel  Înălțat, Pavel a văzut în  acea zi un Columb care a traversat marea morții și s-a întors cu vestea numeroaselor locașuri de dincolo de valurile oceanului. De acum înainte, Pavel va primi prima calificare în calitate de apostol; el a putut depune mărturie că L-a văzut pe Isus în viață după ce Acesta a înviat din morți.

Un Isus viu - aceasta a fost prima lecție a lui Saul. A doua lecție a fost cea a umanității exaltate. Viziunea lui Pavel a fost viziunea umanității perfecționată și glorificată. De unde a primit Pavel doctrina sa despre corpul spiritual? Văzându-L cu proprii ochi pe Isus înviat. Trupul Domnului, care nu văzuse nici o stricăciune, a fost promisiunea aprobării lui Dumnezeu și dovada că trupurile noastre muritoare pot fi curățate de dezonorările mormântului și pot avea viață pentru totdeauna. Isus este socotit neprihănit în Duhul. El este adevăratul Fiu al Omului proclamat a fi, chiar de către Dumnezeu. Ceea ce înseamnă că El este reprezentantul întregii omeniri. Gândiți-vă pentru o clipă la ceea ce implică ființa voastră, ca și oameni. Câți părinți ați avut? Răspunsul vostru, doi. Câți bunici ați avut? Răspunsul dumneavoastră este patru. Câți străbunici? Opt. Câți stră-străbunici? Șaisprezece. Deci, numărul strămoșilor tăi crește pe măsură ce mergi înapoi cât mai departe, iar dacă socotești doar douăzeci de generații, tot va trebui să te socotești rezultatul a peste un milion de descendenți. Numele Smith sau Jones, pe care îl purtați, reprezintă doar o tulpină din toate aceste milioane; s-ar putea la fel de bine să porți orice alt nume; existența ta este mai mult o expresie a rasei în general decât a oricărei anumite familii sau linii. Ceea ce este adevărat despre voi a fost adevărat, pe partea umană, a Domnului Isus. În El, toate liniile umanității noastre comune  convergeau. El a fost Fiul Omului, mult mai mult decât a fost Fiul Mariei.

Dacă Isus ar fi fost doar un om reprezentativ, fiecare dintre noi ar putea fi numit Fiul omului, la fel de mult ca El. Dar viziunea lui Pavel i-a revelat în Isus, nu doar un om reprezentativ, ci și omul ideal, în care toate posibilitățile umanității noastre sunt pe deplin realizate. "Oamenii mari", spune Amiel, "sunt oamenii adevărați". Da, este adevărat, dar numai Hristos, cel mai mare Om, arată ce este omul adevărat. A existat ceva în acea perfecțiune cerească a lui Isus care i-a revelat lui Pavel măreția posibilă a ființei sale și a furnizat standardul prin care să-și aprecieze starea lui reală. El nu putea privi acea umanitate exaltată fără să simtă că ea nu este doar tipul întregii perfecțiuni umane, ci și izvorul din care trebuie să izvorască toată perfecțiunea umană.

De unde a primit Pavel doctrina sa despre "Omul din cer", omul arhetipal, universal, de la care trebuie să ne tragem puterea și în a cărui plenitudine trebuie să creștem? A luat-o de la aceeași viziune. Acolo a văzut că Isus este sursa întregii umanități adevărate. Din lumina Sa albă pură, membrii individuali ai rasei sunt raze de culori diferite. Ei își găsesc unitatea numai în El. El este Rădăcina, precum și urmașul lui David; Vița de vie, din care pornesc toți oameni ca ramuri naturale, chiar dacă multe dintre aceste ramuri refuză să rămână în viță și așa sunt aruncate, ofilite și arse. El este Viața, expresia întregii rase umane și izvorul. Așa cum paternitatea lui Dumnezeu este paternitatea după care se numește toată paternitatea umană, tot așa și filiația lui Hristos este cea după care sunt numite toate filiațiile omenești. Toți oamenii sunt copii ai lui Dumnezeu, chiar dacă sunt copii risipitori și apostați, prin relația lor fizică cu Hristos oamenii trăiesc, se mișcă și există doar în El.

De unde a primit Pavel doctrina conform căreia Hristos este "făcut păcat pentru noi"? El a primit-o din viziunea sa despre Cel Răstignit. Pentru că Hristos este umanitatea esențială, omul universal, pulsația vieții, toți nervii și sensibilitățile aferente condiției umane se întâlnesc în El. El este creierul central la care și prin care trebuie să treacă toate ideile. El este inima centrală căreia i se comunică și prin care se comunică toate durerile. Nu poți să suni la prietenul tău din oraș fără să suni mai întâi la biroul central. Nu poți să-ți rănești aproapele fără să-L rănești mai întâi pe Hristos. Fiecare dintre noi poate spune despre El: "Numai împotriva Ta, numai Tu, ai păcătuit". Datorită umanității Sale centrale și atotcuprinzătoare, Hristos poate simți toate chinurile rușinii și suferinței care aparțin de drept păcătoșilor, dar pe care ei nu le pot simți, pentru că păcatul lor i-a stupefiat și i-a făcut morți înăuntru. Mesia, dacă este cu adevărat om, trebuie să fie un Mesia care suferă. Tocmai pentru motivul umanității Sale, El trebuie să poarte în propria Sa persoană toate poverile umanității, și trebuie să fie Mielul lui Dumnezeu, care ia asupra Lui, păcatul lumii.

De unde a primit Pavel doctrina sa despre "neprihănire"? El a primit-o din viziunea  singurului Neprihănit. În fața Celui Răstignit a văzut măreția blândeții. Dreptatea nu este o chestiune de restricții și respectări exterioare, ci strălucirea unei purități lăuntrice și dorința de a-i face pe alții curați. Când acest Isus înviat și înălțat i se adresează lui Saul cu blândețe, se întristează că prin opoziția lui Saul ar trebui să se rănească atât de tare, se smerește să ceară un motiv pentru dușmănia lui Saul, există o revelație a dreptății pe care tunetele din Sinai, nu ar putea niciodată să o egaleze. Saul L-a recunoscut pe Isus ca fiind Cel suprem neprihănit, modelul și sursa neprihănirii pentru întreaga omenire. Dar, în ceea ce privește el însuși, el simte contrastul îngrozitor dintre această neprihănire și a lui. Întreaga țesătură a vieții sale trecute se prăbușește. El nu numai că este condamnat pentru înaltă trădare în urmărirea urmașilor lui Isus până la moartea lor, dar toate eforturile sale de auto-îndreptate par a fi pline de mândrie disprețuind pe singurul Neprihănit.

Saul se vede acum pe sine ca fiind cel mai mare dintre păcătoși. Și totuși, îngăduința din vorbirea lui Isus sugerează altă neprihănire care poate fi a Lui prin credință. Căci a existat o a treia lecție: acest Neprihănit nu a fost numai Isus cel viu și Omul înălțat, el a fost, de asemenea, Dumnezeul manifestat. El a fost investit cu slava lui Dumnezeu. Aceeași slavă care i s-a arătat lui Iacov la Betel când cerurile s-au deschis ca răspuns al rugăciunii sale; aceeași slavă care i s-a descoperit lui Moise la rugul aprins; slava Șekinei care sălășluia în cel mai sfânt loc al Templului; slava Îngerului Legământului care i-a vorbit lui Ghedeon; jalea în fața căreia Isaia s-a înălțat și a strigat "Necurat" - această slavă aparținea acum lui Isus. De unde și-a primit Pavel doctrina conform căreia Hristos este "Dumnezeu peste toți, binecuvântat în vecii vecilor"? El a luat-o din splendoarea acestei viziuni, în care Isus a fost identificat în mod evident cu Dumnezeu, îmbrăcat cu slava lui Dumnezeu, revelat ca Conducător al universului și Domn al tuturor.

Nu este de mirare că acest Soare al Dreptății a pus în umbră  astrul solar. O nouă lumină a luminat acea cruce a rușinii pe care a murit Mântuitorul. Pavel poate vedea acum că suferința lui Isus nu a fost doar suferința omului, ci a fost o revelație a inimii lui Dumnezeu și a suferinței veșnice a lui Dumnezeu din cauza păcatului. Nu pentru Sine, ci pentru oameni, a suferit Hristos acolo pe dealul Căpățânii. A fost ofranda pe care organizarea mozaică a prefigurat-o. Din moment ce jertfa Sa a fost jertfa lui Dumnezeu Însuși, ea trebuie să fie singurul sacrificiu. De unde și-a primit Pavel doctrina conform căreia Hristos "a murit pentru toți!"? El a primit-o din viziunea sa despre Mântuitorul Divin. Jertfa unui Dumnezeu nu putea fi o jertfă și pentru neamuri. A urmat convingerea misiunii lui Pavel: toată omenirea trebuie să fie făcută să cunoască jertfa lui Hristos. Pentru că Hristos este Dumnezeu, creștinismul este o religie pentru toate națiunile, iar această revelație este făcută lui Pavel pentru ca Pavel să vestească vestea bună până la marginile pământului.

Văzând lumina lui Hristos în acea zi însemna să fi înălțat deasupra timpului și a te simți într-o lume spirituală nouă. Însemna să-L vezi pe Hristos ca Împărat al veacurilor și să vezi toate celelalte în relație cu eternitatea, sau în lumina veșniciei lui Hristos. De acum înainte Pavel nu-L cunoaște pe Hristos după trup, ci, după spirit, Îl cunoaște ca fiind Cel atotputernic, omniscient și atotputernic. De unde a primit Pavel doctrina sa despre preexistența lui Hristos? El a luat-o din viziunea unuia care a fost mai presus de timp și spațiu. Un astfel de Unul trebuie să fie înaintea tuturor și trebuie să fie Creatorul tuturor. De unde a primit Pavel doctrina sa despre unirea credinciosului cu Hristos? El a primit-o din propriile cuvinte ale lui Hristos: "Eu sunt Isus pe care îl prigonești." Aceste cuvinte implicau imanența lui Hristos în Biserică, precum și imanența Sa în natură și umanitate în general. Hristos este în toate lucrurile, precum și mai presus de toate lucrurile. În toate suferințele poporului Său, Isus a fost în suferință și, rănindu-i, Saul a lovit inima lui Hristos. Hristos nu este numai Domnul universului, El este, de asemenea, viața Bisericii.

Această recunoaștere a lui Hristos cel interior a fost sursa curajului și bucuriei lui Pavel. Așa cum o garnizoană asediată a cărei alimentare cu apă a fost tăiată, se bucură de descoperirea unei fântâni adânci în interiorul cetății, tot așa Pavel s-a bucurat când a găsit apa pe care i-a  dat-o Hristos, o fântână cu apă în sufletul său, izvorâtă spre viața veșnică; Hristos devine stânca vie care îl însoțește în călătoria sa pământească. Pavel L-a văzut pe Hristos umplând totul, umplând universul cu tot ceea ce conține viață și frumusețe, dar mai ales umplând Biserica și pe fiecare credincios pentru toată plinătatea lui Dumnezeu.

De unde a primit Pavel doctrina sa despre triumful cauzei lui Hristos și despre slava cerească a celor răscumpărați? El a luat-o din viziunea orbitoare a Domnului său triumfător, o rază a cărei măreție ar putea lovi pe dușmanii săi, o privire a cărei dragoste ar putea transforma acei dușmani în prieteni devotați. El a știut din acel moment că victoria pentru cauza lui Hristos era sigură. El a știut din acel moment că ochiul nu a văzut și nici urechea nu a auzit, nici nu au intrat în inima omului lucrurile pe care Dumnezeu le-a pregătit pentru cei care-L iubesc. Și din acel moment și-a îndreptat viața pentru a-i câștiga pe oameni pentru  Hristos, pentru a câștiga întreaga lume pentru Hristos, știind că era un imperativ ca Hristos să împărățească până când Va pune pe fiecare vrăjmaș sub picioarele Sale și va fi înălțat pe sfinții Săi să împărățească cu El.

Răspunsul la întrebarea: "Cine ești Tu, Doamne?" se găsește parțial, după cum am văzut, în persoana lui Hristos, Domnul care împărățește și locuiește. Dar se găsește și în lucrarea lui Hristos, ca mântuitor, ispășitor și curățitor. Creștinismul, într-adevăr, este rezumat în cele două fapte: Hristos pentru noi și Hristos în noi - Hristos pentru noi pe cruce, descoperind opoziția veșnică a sfințeniei față de păcat și totuși, prin suferința veșnică a lui Dumnezeu pentru păcat, făcând ispășire obiectivă pentru noi; și Hristos în noi prin Duhul Său, reînnoind chipul pierdut al lui Dumnezeu și rămânând în noi ca sursă autosuficientă de curăție și putere. Iată cele două focare ale creștinătății; având în vedere oricare dintre ele, puteți descrie întreaga schemă a doctrinei. Ambele adevăruri centrale au fost implicate în viziunea lui Pavel de la porțile Damascului, și anume, Hristos pentru noi, Care ne-a răscumpărat din blestemul legii, fiind făcut blestem pentru noi, și Hristos în noi, nădejdea slavei, pe care apostolul o numește taina Evangheliei.

Înclin să ilustrez aceste două adevăruri folosindu-mă de geografia noastră americană. Avem două lacuri mari, numite Erie și Ontario, iar acestea sunt conectate prin râul Niagara, prin care Erie își varsă apele în Ontario. Întreaga Biserică creștină de-a lungul veacurilor a fost numită revărsarea lui Isus Hristos, care este infinit mai mare decât ea. Lacul Erie să fie simbolul lui Hristos, Logosul preexistent, Cuvântul etern, Dumnezeu revelat în univers. Râul Niagara să fie o imagine a aceluiași Hristos limitat acum la manifestările Sale în trup, dar în acele limite care arată aceeași gravitație curentă și descendentă spre est pe care oamenii o percepeau atât de imperfect înainte. Cascada extraordinară, cu apele ei cufundându-se în prăpastie și scuturând până și pământul, este suferința și moartea Fiului lui Dumnezeu, care pentru prima dată face cunoscut inimilor umane forțele dreptății și iubirii care acționează în natura Divină de la început. Legea vieții universale a fost manifestată; acum se vede că dreptatea și judecata sunt temelia tronului lui Dumnezeu; că neprihănirea lui Dumnezeu este pretutindeni și întotdeauna răsplata păcatului este urmată de pedeapsă; dragostea care creează și susține păcătoșii trebuie să fie ea însăși numărată de cei care încalcă legea și trebuie să poarte nedreptățile lor. Din Niagara se extinde un alt lac liniștit. Ontario este vlăstarul și asemănarea lacului Erie. Deci umanitatea răscumpărată este revărsarea lui Isus Hristos, dar numai a lui Isus Hristos după ce a trecut prin abandonarea de sine fără măsură a vieții Sale pământești și moartea Sa tragică de pe Golgota. Așa cum apele lacului Ontario sunt hrănite de Niagara, tot așa Biserica își extrage viața de pe cruce. Iar scopul lui Hristos nu este să repetăm Golgota, pentru că nu putem niciodată, ci să reflectăm în noi înșine aceeași înclinație spre sacrificiul de sine pe care El L-a revelat ca fiind caracteristic și propriu lui Dumnezeu.

Deci Hristos  ne dăruiește nădejde. Dar avem nevoie de ceva mai mult pentru a ne face creștini pe de-a întregul, și anume, Hristos în noi. Cum să găsesc eu, cum să găsească societatea în care trăim vindecarea și purificarea în interior? Permiteți-mi să vă răspund amintindu-vă de ceea ce au făcut în Chicago. În lumea întreagă nu a existat niciun râu stătător atât de urât mirositor decât a fost râul Chicago. Șuvoiul său lent a primit resturile ambarcațiunilor și leșurile orașului, și a existat nici un curent pentru a transporta aceste deșeuri departe. Astfel s-a dezvoltat și a persistat miasma. În cele din urmă, s-a sugerat că, prin tăierea crestei de jos dintre oraș și râul Des Plaines, curentul apei ar putea fi stabilit în direcția opusă, iar drenajul ar putea fi securizat în râul Illinois și în marele Mississippi. Pentru cincisprezece milioane de dolari lucrarea a fost făcută, iar acum toată apa lacului Michigan poate fi folosită pentru a curăța acel pârâu tulbure. Ceea ce râul Chicago nu a putut face pentru sine, acum face pentru el marele lac. Așadar, nici un suflet omenesc nu se poate curăți de păcatul său; și ceea ce individul nu poate face, umanitatea în general este neputincioasă să realizeze. Păcatul are stăpânire asupra noastră, iar noi suntem prostiți, amăgiți până în adâncul ființei noastre, până când, cu ajutorul lui Dumnezeu, trecem peste bariera voinței noastre de sine și lăsăm curgerea vieții purificatoare a lui Hristos să curgă în noi. Ca prin minune, într-o oră ni se întâmplă mai multe lucruri bune, menite pentru a ne reînnoi decât toate eforturile noastre de ani de zile. Astfel, omenirea este salvată, persoană cu persoană, nu prin filozofie, filantropie, autodezvoltare sau auto-reformă, ci pur și simplu prin unirea sa cu Isus Hristos și prin umplerea cu toată plinătatea lui Dumnezeu.

Ca răspuns, la întrebarea lui Saul: "Cine ești Tu, Doamne?" aud glasul ceresc răspunzând: "Eu sunt Isus, pe care Îl prigonești". Dar pot, de asemenea, să intuiesc implicațiile viziunii lui Saul, care i-au apărut chiar de la început, dar care au prins contur și mai bine în timpul lungilor sale călătorii misionare și în timpul întemnițărilor sale la Cezareea și Roma; încât îl pot auzi pe Hristos spunând: "Eu sunt Cuvântul veșnic al lui Dumnezeu, singurul Revelator al Tatălui,  prin care s-au făcut lumile și prin care ele sunt susținute și guvernate. Eu sunt Cuvântul preexistent, care s-a întrupat, a suferit și a murit și a înviat. Eu sunt Isus din Nazaret, Fiul înălțat al lui Dumnezeu, omniprezent și omnipotent pentru a-i proteja, alina și insufla vigoare urmașilor Mei, în aceștia stabilindu-se Împărăția lui Dumnezeu pe pământ. Eu sunt Dreptate infinită și Iubire infinită". Un astfel de Hristos are pretenții supreme asupra noastră. Să ne întoarcem, deci, la a doua întrebare a lui Saul și să ne întrebăm împreună cu el: "Ce să fac, Doamne?" Iar răspunsul poate fi rezumat în următoarele: Cunoaște-Mă și fă-Mă cunoscut.

Primul lucru pe care Hristos ni-l cere este recunoașterea. Saul a devenit acum Pavel. Întrebarea sa, "Ce să fac, Doamne?" implică o nouă atitudine, o nouă speranță, o nouă slujire. Dar implică, de asemenea, un sentiment profund al ignoranței sale. Este interesant de văzut că, de-a lungul vieții lui Pavel, prima sa ambiție este: "ca să-L cunosc". Această cunoaștere nu este o simplă chestiune intelectuală. Este nevoie ca întregul om - mintea, inima și voința - să-L cunoască pe Hristos. Ochii inimii trebuie luminați, precum și ochii înțelegerii; și trebuie să facem voia lui Hristos ca să știm de învățătura Lui, că este de la Dumnezeu. Și aici găsesc prima și cea mai fundamentală nevoie a timpului nostru - o nouă recunoaștere a lui Hristos, o astfel de descoperire a slavei Fiului lui Dumnezeu, așa cum a făcut Pavel în drumul spre Damasc. Marea eroare a zilelor noastre nu este idealismul filosofic, doctrina evoluției sau critica superioară. Nu mă tem de acestea. Nu mă tem de idealismul filosofic, ci mai degrabă îl salut pentru ca atunci când este înțeles în mod corect este doar o recunoaștere a metodei lui Hristos. Nu mă tem de doctrina evoluției, ci mai degrabă o salut, pentru că atunci când este înțeleasă corect, ea ne dezvăluie doar metoda lui Hristos în creație. Nu mă tem de o critică superioară, pentru că atunci când este înțeleasă corect, aceasta este doar modul lui Hristos de a explica revelația Sa. De ceea ce mă tem cel mai tare este lepădarea de Însuși Hristos, reducerea Lui la termeni simpli umani, renunțarea la preexistența Sa, ispășirea Sa, judecata Sa și omniprezența Sa față de poporul Său. Când aud de mântuire prin educație, prin caracter, prin idealuri, prin efort și găsesc neprihănirea lui Dumnezeu în întregime contopită în dragostea Sa, o lege făcută să fie singurul dispozitiv pentru asigurarea fericirii, păcătuiesc greșeala involuntară a ignoranței și a dezvoltării imperfecte; crucea lui Hristos ignorată sau făcută doar un exemplu de martiriu eroic,  Hristos Însuși exercitând influență asupra noastră în același mod în care o exercită de exemplu, Socrate, doar prin amintirea vieții Sale. În toate cele de mai sus par mi se pare că recunosc o evanghelie diferită, care nu este deloc o Evanghelie, ci doar o doctrină precum cea pe care și-a bazat Pavel formula sa de Anatema .