Cine sunt?

marți, 30 aprilie 2024

În ajun de Paște, 2024 - Din suferință, pentru marea suferință a Domnului Isus

 

  


Nu sunt bigot, nici mânat de bigotism sau fanatic, sunt doar plin de respect față de Dumnezeu, Fiul Său, Domnul Isus Cristos și Duhul Sfânt, pe care Domnul Isus L-a trimis după înălțarea Sa, ca să ne învețe lucrările minunate ale lui Dumnezeu.

Suntem în Săptămâna Mare, săptămână în care ne pregătim să sărbătorim Paștele, Moartea și Învierea Domnului Isus. Ca o sărbătoare să fie plăcută lui Dumnezeu și ca să beneficiem de utilitatea ei, trebuie să citim instrucțiunile date de Cel pe care trebuie  să-L sărbătorim. Dacă nu citim instrucțiunile, vom constata că ceea ce am vrut să fie o sărbătoare, se va întoarce împotriva noastră ca un blestem. 

Maria Magdalena a petrecut toată ziua Învierii căutând un Isus mort și l-a găsit pe Isus cel Viu. Ce vei căuta în ziua Învierii, aceea vei găsi. Consecințele vor fi diferite, viață veșnică sau moarte veșnică.

1.Prima poruncă este să sărbătorim în cinstea lui Dumnezeu.

Ex. 23:14  De trei ori pe an să prăznuiești sărbători în cinstea Mea.

2.Aceste sărbători sunt ale lui Dumnezeu și sunt sfinte.

Leviticul 23:2 „Vorbește copiilor lui Israel și spune-le: ‘Iată sărbătorile Domnului, pe care le veți vesti ca adunări sfinte, iată sărbătorile Mele:

3.Sărbătoarea este despre Domnul Isus și să vorbim despre El și patimile Lui.

Luca 22:19 Apoi a luat pâine și, după ce a mulțumit lui Dumnezeu, a frânt-o și le-a dat-o zicând: „Acesta este trupul Meu, care se dă pentru voi; să faceți lucrul acesta spre pomenirea Mea.”

4.Sărbătorile creștine sunt ținute pentru Domnul.

Romani 14:6-9 Cine face deosebire între zile pentru Domnul o face. Cine nu face deosebire între zile pentru Domnul n-o face. Cine mănâncă pentru Domnul mănâncă, pentru că aduce mulțumiri lui Dumnezeu. Cine nu mănâncă pentru Domnul nu mănâncă și aduce și el mulțumiri lui Dumnezeu.
7. În adevăr, niciunul din noi nu trăiește pentru sine și niciunul din noi nu moare pentru sine.
8. Căci, dacă trăim, pentru Domnul trăim și, dacă murim, pentru Domnul murim. Deci, fie că trăim, fie că murim, noi suntem ai Domnului.
9. Căci Hristos pentru aceasta a murit și a înviat, ca să aibă stăpânire și peste cei morți, și peste cei vii.

Aici Pavel ne dă drum liber să ținem cum vrem, dar la urmă vine mânia lui Dumnezeu peste fiii neascultării.

Domnul Isus a intrat în Ierusalim și în Templul lui Dumnezeu.

Ce a spus de Ierusalim?

Luca 13:34-35 Ierusalime , Ierusalime, care omori pe proroci și ucizi cu pietre pe cei trimiși la tine; de câte ori am vrut să strâng pe fiii tăi cum își strânge găina puii sub aripi, și n-ați vrut!
35. Iată că vi se va lăsa casa pustie, dar vă spun că nu Mă veți mai vedea până veți zice: ‘Binecuvântat este Cel ce vine în Numele Domnului!’”

Ce a spus de Templul lui Dumnezeu?

Matei 21:12-13 Isus a intrat în Templul lui Dumnezeu. A dat afară pe toți cei ce vindeau și cumpărau în Templu, a răsturnat mesele schimbătorilor de bani și scaunele celor ce vindeau porumbei
13. și le-a zis: „Este scris: ‘Casa Mea se va chema o casă de rugăciune.’ Dar voi ați făcut din ea o peșteră de tâlhari.”

Va deveni casa noastră în ziua Învierii un loc al neascultării și o peșteră de tâlhari?

Televiziunea, mass-media, noi, fiecare prin postări cu ouă încondeiate frumos, cozonaci frământați cu mare grijă și copți în cuptor, o adevărată delicatesă, prăjituri, ne iau privirea de la lucrurile care nu se văd și ni le concentrează cu mare forță pe lucrurile care se văd, care izbesc ochii.  Dumnezeu ne spune că El se uită la inimă și nu la ce izbește ochii; la inimă să vadă dacă este a Lui în întregime.

Ai postit tot postul, 40 de zile încheiate, servești paștile și apoi te dezlănțui asupra bucatelor, apoi o țuică, o bere și degenerează totul în îmbuibare deșănțată și apoi totul duce în păcat. În Evanghelie ni se spune că și  oamenii care-L iubeau pe Domnul Isus, tot de El au vorbit și au avut bucuria întâlnirii cu El.

După noaptea Învierii și dimineața devreme, cu cine ne întâlnim? Rămânem la Cuvântul lui Dumnezeu  sau uităm că ziua Învierii este tot despre Cuvânt, Dumnezeu, Isus Cristos?

Maria Magdalena a petrecut toată ziua Învierii căutând un Isus mort și l-a găsit pe Isus cel Viu.

Ioan 20:15-18 „Femeie”, i-a zis Isus, „de ce plângi? Pe cine cauți?” Ea a crezut că este grădinarul și I-a zis: „Domnule, dacă L-ai luat, spune-mi unde L-ai pus și mă voi duce să-L iau.”
16. Isus i-a zis: „Marie!” Ea s-a întors și I-a zis în evreiește: „Rabuni!”, adică „Învățătorule!”
17. „Nu mă ține”, i-a zis Isus, „căci încă nu M-am suit la Tatăl Meu. Ci du-te la frații Mei și spune-le că Mă sui la Tatăl Meu și Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu și Dumnezeul vostru.”
18. Maria Magdalena s-a dus și a vestit ucenicilor că a văzut pe Domnul și că i-a spus aceste lucruri.

Cristos a înviat! Adevărat a înviat![1]

 

 

 

 

 



[1] Scris de pe patul de spital, azi, 28 aprilie 2024 – Pentru iubitorii de Dumnezeu și pentru cine vrea mântuirea Lui.

marți, 23 aprilie 2024

Clipe într-un veac - de Corina Brumaru

 


Cartea „Clipe într-un veac”, scrisă de dr. Corina Brumaru din localitatea pitorească Sângeorgiu de Meseș, prinde într-o prezentare scrisă cu minuțiozitate viața lui Vasile L. Popa, (1860 - 1830) o mare personalitate care a militat până la moartea sa pentru educația românilor din punct de vedere spiritual, dar și cultural-național și economic.



Dr. Corina Brumaru cu darul dumneaiei de povestitor, apropiindu-se de marele nostru povestitor Ion Creangă, deapănă povestea fir cu fir de la sosirea cărturarului în localitate, primirea sătenilor și trecând apoi la viața și activitatea neobosită a eroului său.

Darul de povestitor se vede din primul rând din carte și continuă de-a lungul celor 152 de pagini prezente în carte. Ilustrez acest dar al scriitoarei de lectură istorică prin următorul pasaj de la pagina 10:

Pe 6 septembrie 1896, satul se trezește sub o cupolă de nori argintii, care aruncă o lumină difuză asupra întregii așezări. Razele timide ale soarelui încearcă să se strecoare printre nori, lăsând o urmă caldă și nostalgică pe dealurile acoperite de verdeață în culorile toamnei.

În această dimineață, sătenii se adună încet în jurul școlii, care servește drept loc de întâlnire pentru adunările importante ale comunității. Oamenii sosesc de pe drumurile bătătorite, îmbrăcați în hainele lor de duminică, purtând pălării cu boruri largi, pentru a se proteja de razele arzătoare ale soarelui.

În jur, frunzele arămii cad încet din copaci, lăsând să se simtă mirosul pământului ud. Un vânt ușor adie, purtând cu el zvonurile toamnei. Sunetul clopotului bisericii înalță în aer, anunțând începutul adunării. Sătenii, cu priviri pline de speranță și așteptare, se așează în băncile din sala de clasă. Atmosfera este plină de emoție și de dorința de a participa la luarea deciziilor importante pentru viitorul comunității lor.

Vasile Pop stă în fața adunării, cu privirea sa blândă îndreptată spre cei prezenți. Împreună cu el, se află și câțiva membri ai consiliului bisericesc și ai comitetului școlar, pregătiți să înceapă lucrările adunării curatoratului.”

    Autoarea prezintă în cartea sa, greutățile unui om ce vrea să facă bine comunității sale și să cultive o stare de moralitate de conduită înaltă. Trece apoi în revistă greutățile construirii unui local de cult din piatră. Apoi prinde dureroasa veste și cum au primit oamenii din sat începutul Primului Război Mondial, mobilizarea la război a celor ce îndeplinesc condițiile.

Trecând peste ani grei ai războiului, ajunge la bucuria frenetică a eliberării de sub o ocupație străină și alipirea de țara mamă România, a teritoriilor românești din Ardeal și Banat. Bucuria, scrie autoarea repede, a fost înlocuită cu o temere și o stare de neliniște. Unii oameni au încercat să-și facă singuri  dreptate și starea aceasta de neliniște și incertitudine a durat o vreme, aproape trei luni, când Armata Română preia controlul.

Mulțumim dr. Corina Brumaru pentru opera frumoasă și consistentă pusă la dispoziția publicului dornic de istorie. Istoria are multe comori închise în cufărul timpului ce a trecut peste poporul nostru și peste omenire.

Recomand cu mare plăcere această carte tuturor cititorilor mei, pentru că este o parte din viața trăită de români pe meleagurile frumoase ale Sălajului. Cartea este captivantă și ușor de citit.

Felicitări autoarei!



luni, 22 aprilie 2024

Interviu cu păstorul baptist Gigi Cosman despre înaintașii lui, păstori



Acest interviu a fost realizat în Biserica Creștină Baptistă „Sfânta Treime” din Baia Mare, păstor Vasile Paul. După ce s-a încheiat Conferința:

“Închinarea și slujirea lui Hristos într-un legământ nou, al Duhului”

Fratele păstor Gigi Cosman a vorbit cu dăruire și într-o detașare senină și plină de dragoste despre bunicul său, pastorul Gheorghe Cozman (1885 – 1969) despre care puteți citi AICI. Apoi a vorbit despe un alt pionier al credinței baptiste, fratele Ioan Dan (1898 – 1983) despre care puteți citi AICI. A vorbit despre fratele Mihai Hușan, păstor la Biserica Creștină Baptistă Cluj-Mănștur, despre care puteți citi AICI, Nagy Ștefan 1923 – 2016, păstor și tatăl socru al fratelui Gigi, despre care puteți citi AICI.

Fratele păstor Gigi Cosman a observat în viața acestor frați o bună sensibilitate, dragoste pentru Dumnezeu, oameni deschiși ca să promoveze tineri în lucrarea Domnului, devotați lucrării Domnului, neobosiți pe ogorul de lucru, mergînd iarna sau vara pe ploaie sau soare, pe jos, cu bicicleta, cu autobuzul sau tren și nu osteneau.

Acești frați, ca și toți lucrătorii baptiști, mergeau de la biserică la biserică pentru că aveau multe biserici de slujit și nu se punea problema să nu le viziteze, să le ducă Cina Domnului, să oficieze botez, căsătorii, binecuvântări și alte lucrări sau să se sfătuiască cum să lucreze mai bine pentru slava Domnului.

Mulțumesc frate păstor Gigi Cosman pentru informațiile de mare valoare pe care ni le-ați oferit.

Vizionare plăcută!


joi, 18 aprilie 2024

Influența atotpătrunzătoare a Crucii - de Stott, W. John

  


Acest articol este luat din cartea Crucea lui Hristos, de Stott, W. John, p. 335-348. Prima parte a articolului este publicat de revista: „Forum Apologetic Român” (FAR) vezi AICI și continuă cu ajutorul Domnului pe blogul „Istorie Baptistă”. Se apropie zilele de sărbătoare când vom medita mai mult și profund la ce a făcut Dumnezeu pentru noi, prin Isus Cristos Domnul. Profetul Isaia ne spune că Domnul Isus a luat asupra Lui povara păcatelor noastre și prin rănile Lui suntem tămăduiți. Isaia 53. Iar apostolul Petru spune: „12. În nimeni altul nu este mântuire, căci nu este sub cer niciun alt Nume dat oamenilor în care trebuie să fim mântuiți.” (Faptele apostolilor 4:12).

Vă doresc lecturare plăcută!

Șapte afirmații din Epistola către Galateni

În concluzie, pentru a sublinia influența atotpătrunzătoare a crucii și anume faptul că nu o putem elimina din niciun domeniu al gândirii și al trăirii noastre, va trebui să cercetăm Epistola lui Pavel către Galateni. Avem două motive importante pentru a alege tocmai această epistolă. În primul rând, se susține că este prima lui epistolă. Acesta nu este locul potrivit în care să evaluăm argumentele pro și contra a teoriilor care vorbesc despre bisericile din Galatia de Sud și din Galatia de Nord. Similaritățile dintre această epistolă și Epistola către Romani pot sugera că a fost scrisă mai târziu, dar situația reflectată în Galateni se potrivește mai bine cronologiei Faptelor și favorizează puternic o dată mai timpurie. În cazul acesta, epistola a fost scrisă aproximativ în anul 48 d. Cr., la 15 ani după moartea și învierea lui Isus. În cel de-al doilea rând, Evanghelia după Pavel pe care o găsim în Galateni (și pe care el o apără împreună cu autoritatea de apostol pe care susține că o are de la Dumnezeu, nu de la oameni) își concentrează asupra crucii. Într-adevăr, epistola conține câteva afirmații despre moartea lui Isus care ne uimesc, fiecare din ele aruncând lumină asupra unui anumit aspect al ei. Când le punem împreună, căpătăm o înțelegere deosebit de amănunțită cu privire la influența atotpătrunzătoare a crucii.

1.Crucea și mântuirea (1: 3-5)

               ,,Har și pace vouă de la Dumnezeu Tatăl și de la Domnul nostru Isus Cristos! El S-a dat pe Sine  Însuși pentru păcatele noastre, ca să ne smulgă din acest veac rău, după voia Dumnezeului nostru și Tatăl. A Lui să fie slava în vecii vecilor! Amin.”

Aceste cuvinte fac parte din formula de salut cu care Pavel își începe epistola. În mod normal, un asemenea salut ar trebui să fie degajat sau convențional. Dar Pavel se folosește de el pentru a face o afirmație teologică deosebit de echilibrată despre cruce, lucru ce indică în avans care va fi tema de care se va ocupa el în această epistolă.

În primul rând, moartea lui Isus a fost atât voluntară cât și hotărâtă. Pe de-o parte, El ,,S-a dat pe Sine Însuși pentru păcatele noastre”, de bună voie și nesilit de nimeni. Pe de altă parte, atitudinea Lui de a Se da pe Sine a fost ,,după voia Dumnezeului și Tatălui nostru”. Dumnezeu Tatăl a pus la cale și a voit moartea Fiului Său și a prezis-o în Scripturile Vechiului Testament. Cu toate acestea, Isus a acceptat acest plan de bună voie. El și-a supus voința voii Tatălui Său.

În al doilea rând, moartea lui Isus a fost pentru păcatele noastre. Peste tot în Scripturi, păcatul și moartea sunt două noțiuni integral legate una de cealaltă ca și cauză și efect, așa cum am văzut. De obicei, cel care păcătuiește și cel care moare sunt una și aceeași persoană. Aici însă, cu toate că păcatele sunt ale noastre, moartea este a lui Cristos. El a murit pentru păcatele noastre, purtând pedeapsa lor în locul nostru.

În al treilea rând, scopul morții lui Isus a fost acela de a ne salva pe noi. Mântuirea este o operație de salvare, în beneficiul celor a căror stare este atât de jalnică încât ei nu se mai pot salva pe ei înșiși. În cazul nostru, El a murit ca să ne scape ,,din acest veac rău”. Întrucât Cristos a inaugurat veacul cel nou, în prezent cele două veacuri se suprapun. Dar El a murit să ne scape din veacul cel vechi și să ne asigure transferul în veacul cel nou, așa încât să trăim de pe acum viața veacului viitor.

În al patrulea rând, rezultatul prezent al morții lui Isus este har și pace. ,,Harul” este favoarea lui gratuită și nemeritată, iar ,,pacea” este reconcilierea cu El și cu ceilalți oameni pe care a realizat-o harul. Viața veacului viitor este viața harului și a păcii. Pavel continuă să se refere la această viață în versetele următoare, în care își exprimă uimirea că galatenii s-au lepădat atât de repede de Cel care i-a chemat ,,prin harul lui Cristos” (v.6). Căci chemarea lui Dumnezeu este o chemare a harului și Evanghelia lui Dumnezeu este Evanghelia harului.

În al cincilea rând, rezultatul veșnic al morții lui Isus este că Dumnezeu va fi proslăvit în veci. Faptul că în versetele 3-5 harul este asociat cu slava, ca parte a aceleiași fraze (în original avem ,,... după voia Dumnezeului nostru și Tatăl a căruia să-I fie slava...”, (v. 4-5), n.tr.), este uimitor. Harul vine de la Dumnezeu; slava I se cuvine lui Dumnezeu. Întreaga teologie creștină este încapsulată în acest verset.

Aici se află deci, într-o singură propoziție sugestivă, prima afirmație a lui Pavel din Galateni cu privire la cruce. Cu toate că a fost hotărât din veșnicie de Tatăl, Isus S-a dat de bună voie pentru noi. Moartea Lui a fost o pedeapsă pentru păcatele noastre, iar scopul ei a fost acela de a ne scăpa de sub puterea veacului cel vechi și a ne transfera în veacul cel nou, în care primim harul și pacea acum, iar Dumnezeu primește slava în veci.

 

2. Crucea și experiența (2:19-21)

               ,,Căci eu prin Lege am murit față de Lege, ca să trăiesc pentru Dumnezeu. Am fost răstignit împreună cu Cristos și trăiesc... dar nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăiește în mine. Și viața pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc în credința în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit și S-a dat pe Sine Însuși pentru mine. Nu vreau să fac zadarnic harul lui Dumnezeu; căci dacă îndreptățirea se capătă prin Lege, degeaba a murit Cristos.”

 

Dacă nu am fi deja familiarizați cu versetul 20, am fi șocați destul de puternic. Faptul că Isus Cristos a fost răstignit sub Pilat din Pont este dovedit din punct de vedere istoric; dar oare ce a vrut să spună Pavel atunci când a scris că el a fost răstignit împreună cu Cristos? Din punct de vedere fizic el nu a fost răstignit, iar ca fapt spiritual era greu de înțeles.

Trebuie să analizăm contextul. În general, versetele 15-21 se ocupă de îndreptățire, despre felul în care un Dumnezeu poate să-l declare îndreptățit pe un om nelegiuit. Dar într-un înțeles mai restrâns, ele afirmă că păcătoșii sunt îndreptățiți nu de către Lege (amintită de 7 ori), ci de către harul lui Dumnezeu, prin credință. Apostolul insistă de trei ori în versetul 16 că nimeni nu poate fi îndreptățit de către Lege. Cu greu ar fi putut cineva să afirme cu și mai multă fermitate imposibilitatea îndreptățirii de sine, adică, de a câștiga favoarea lui Dumnezeu respectând Legea. De ce acest lucru? Datorită faptului că Legea condamnă păcatul și stabilește pedepsirea lui cu moartea. Așadar, menirea Legii este aceea de a condamna, nu de a îndreptăți.

Dacă Legea strigă să fiu condamnat la moarte ca un călcător al Legii, cum pot fi eu îndreptățit? Numai prin satisfacerea cerințelor Legii și murind așa cum pretinde ea. Dacă ar fi însă ca eu însumi să fac lucrul acesta, acesta ar fi sfârșitul meu. Așadar, Dumnezeu mi-a pus la dispoziție o altă cale. Cristos a purtat pedeapsa pentru încălcarea Legii de către mine, și binecuvântarea care a rezultat din ceea ce a făcut El a devenit a mea, întrucât eu sunt unit cu El. Fiind una cu Cristos, eu pot să spun: ,,Am murit față de Lege” (v.19), satisfăcând cerințele ei, întrucât ,,am fost răstignit împreună cu Cristos și... Cristos trăiește în mine” (v.20).

Ca și în Romani 6, și în Galateni 2, afirmarea morții și a învierii noastre împreună cu Cristos constituie răspunsul pe care-l dă Pavel acuzațiilor adus de antinomianism. Deci, nimeni nu poate fi îndreptățit prin respectarea Legii. Dar lucrul acesta nu înseamnă că eu sunt liber să calc Legea. Dimpotrivă, este de neconceput ca eu să continui să trăiesc în păcat. De ce? Fiindcă am murit; am fost răstignit împreună cu Cristos; vechea mea viață de păcat a primit condamnarea pe care a meritat-o. În consecință, eu (eu cel vechi, păcătos și vinovat) numai trăiesc. Dar Cristos trăiește în mine. Sau, întrucât în adevăratul sens al cuvântului, eu încă trăiesc, pot spune că viața pe care o trăiesc acum este cu totul diferită. Cel care nu mai trăiește sunt ,,eu” cel vechi (păcătos, răzvrătit, vinovat). ,,Eu” cel nou (îndreptățit și ieșit de sub condamnare) sunt cel care trăiește prin credința în Fiul lui Dumnezeu care m-a iubit și S-a dat pe Sine pentru mine.

Este important să înțelegem că Pavel se referă la moartea și învierea lui Cristos, și la moartea și învierea noastră, uniți fiind cu El. El exprimă același adevăr în două feluri. Cu privire la moartea vieții noastre celei vechi, el poate spune atât că ,,m-a iubit și S-a dat pe Sine Însuși pentru mine” cât și ,,Eu am murit... Am fost răstignit împreună cu Cristos”. Cu privire la învierea la o nouă viață, el poate spune atât că ,,Cristos trăiește în mine” cât și ,,Trăiesc pentru Dumnezeu” (v.19) sau ,,trăiesc în credința în Fiul lui Dumnezeu” (v.20).

Ca să recapitulăm, Cristos a murit pentru mine și eu am murit cu El, satisfăcând cerințele Legii și plătind pedeapsa binemeritată a păcatului. Apoi Cristos înviază din nou și trăiește, iar eu trăiesc prin El, făcându-mă părtaș al învierii Sale. Deci îndreptățirea prin credință atunci, nu pune deoparte harul lui Dumnezeu (v.21). Dar nici nu trage o concluzie greșită cu privire la înmulțirea lui (după cum se arată în Romani 6), spunând că ,,unde s-a înmulțit păcatul, acolo harul s-a înmulțit și mai mult”. Nu, îndreptățirea prin credință subliniază importanța harului lui Dumnezeu, spunând că ea se face numai prin har. Noțiunea de îndreptățire prin Lege este cea care nu ține cont de harul lui Dumnezeu, căci dacă prin respectarea Legii ar putea fi atinsă o stare după voia lui Dumnezeu, atunci moartea lui Cristos a fost zadarnică.

 

3. Crucea și propovăduirea (3:1-3)

                     ,, O, galateni nechibzuiți! Cine v-a fermecat pe voi înaintea ochilor cărora a fost zugrăvit Isus Cristos ca răstignit? Iată numai ce voiesc să știu de la voi: Prin faptele Legii ați primit voi Duhul, ori prin auzirea credinței? Sunteți așa de nechibzuiți? După ce ați început prin Duhul, vreți acum să sfârșiți prin firea pământească?”

Pavel tocmai a descris (în 2:11-14) disputa publică pe care a avut-o cu Petru în Antiohia, căci Petru s-a retras de la masa părtășiei cu creștini neevrei, contrazicând în felul acesta faptul că Dumnezeu i-a primit și pe aceștia prin harul Său. El a recapitulat în continuare argumentele pe care le-a folosit ca să-l îndrepte pe Petru, pentru a dovedi doctrina îndreptățirii prin credință. Acum, el izbucnește ca o expresie a profundei indignări. Îi acuză pe galateni de nesăbuință. De două ori folosește cuvântul ,,nechibzuiți” (anoetos, care înseamnă a duce lipsă de nous, adică de inteligență. Nesăbuința lor era un lucru atât de străin lor și atât de inacceptabil, încât el îi întreabă cine i-a ,,vrăjit”. El deduce că ei trebuie să fi fost vrăjiți, probabil ce Șarpele cel vechi, deși negreșit aceasta s-a întâmplat prin învățătorii mincinoși. Căci felul în care ei au denaturat Evanghelia este complet incompatibil cu ceea ce au auzit ei de la Pavel și Barnaba. De aceea, el le aduce aminte de felul în care le-a predicat el când a fost între ei. El le-a ,,zugrăvit” pe Isus Cristos înaintea ochilor lor, așa cum era răstignit pentru ei. Atunci cum puteau ei să-și imagineze că după ce au început viața de creștini prin credința în Cristos cel răstignit, mai era necesar să continue să trăiască prin faptele lor?

Există multe lucruri care pot fi învățate din textul acesta cu privire la propovăduirea Evangheliei.

În primul rând, propovăduirea Evangheliei este propovăduirea crucii. Este adevărat, mai trebuie adăugată învierea (1:1; 2:19; 20). Tot la fel trebuie propovăduită și nașterea lui Isus din femeie și nașterea Lui sub Lege (4:4). Dar, în esența ei, Evanghelia este Vestea Bună despre Cristos cel răstignit.

În al doilea rând, propovăduirea Evangheliei este propovăduirea vizuală a crucii. Pavel a folosit un verb deosebit, prographo. De obicei înțelesul lui este ,,a scrie la o dată anterioară” cum ar fi în ,,despre care vă scrisesem...” (Efeseni 3 –3). Dar grapho poate însemna uneori a desena sau a picta, și nu a scrie, iar pro poate avea înțelesul de ,,înainte” în spațiu (înaintea ochilor noștri), nu numai în timp (la o dată anterioară). Așadar, Pavel aseamănă aici propovăduirea Evangheliei ori cu o picătură uriașă pe o canava (pânză) ori cu o placardă care afișează în mod public un anunț sau un avertisment. Subiectul picturii sale sau a placardei a fost Isus Cristos pe cruce. Desigur, n-a fost un tablou adevărat; tabloul a fost creat prin cuvinte. Și totuși a fost atât de vizual, atât de viu, în influența pe care a avut-o asupra imaginației lor, încât placarda a fost prezentată ,,înaintea ochilor” lor. Una dintre cele mai mari arte sau talente în propovăduirea Evangheliei este acela de a schimba urechile oamenilor în ochi, și de a-i face să vadă lucrurile despre care vorbim.

În al treilea rând, predicarea Evangheliei proclamă crucea vizual ca o realitate prezentă. Isus Cristos a fost răstignit cu cel puțin 15 ani înainte de a scrie Pavel, iar, în cazul nostru, în urmă cu aproximativ două milenii. Ceea ce a făcut Pavel prin propovăduirea lui (și trebuie să facem și noi prin a noastră) a fost să aducă acel eveniment din trecut în prezent. Atât propovăduirea Cuvântului cât și administrarea sacramentelor pot face lucrul acesta. Ele pot să treacă peste bariera timpului și să facă din evenimentele trecute realități prezente în așa fel încât oamenii să reacționeze pozitiv la ele. Putem spune aproape sigur că niciunul din cititorii lui Pavel nu a fost prezent la răstignirea lui Isus; și totuși propovăduirea lui Pavel aduce această scenă a răstignirii înaintea ochilor lor așa încât ei o pot vedea, și în experiența lor de zi cu zi, așa încât ei trebuie ori s-o accepte ori s-o respingă.

În al patrulea rând, predicarea Evangheliei proclamă crucea ca o realitate vizuală, prezentă și permanentă. Căci ceea ce trebuie să prezentăm ca o placardă înaintea ochilor oamenilor ( ca și Pavel) nu este numai un Cristos staurõtheis (la perfect compus) ci un Cristos estauromenos (perfect). Timpul verbului nu subliniază atât de mult faptul că crucea a fost un eveniment istoric al trecutului cât faptul că valabilitatea, puterea și beneficiile lui sunt permanente. Crucea nu va înceta niciodată să fie puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea celor care cred.

În al cincilea rând, predicarea Evangheliei proclamă de asemenea crucea ca obiectul credinței personale. Pavel nu L-a zugrăvit pe Cristos înaintea ochilor lor numai pentru ca ei să rămână plini de uimire. Scopul lui a fost acela de a-i convinge să vină la El și să-și pună încrederea în El, ca în Mântuitorul lor cel răstignit. Și ei au făcut tocmai lucrul acesta. Motivul pentru care Pavel a fost uluit a fost acela că, după ce primiseră prin credință îndreptățirea și Duhul, ei și-au mai imaginat că își pot continua viața de creștini bazându-se pe propriile lor fapte. Acest fel de a gândi era contrar tabloului pe care Pavel îl prezentase înaintea ochilor lor.

 

4. Crucea și substituția (3:10-14)

               ,,Căci toți cei ce se bizuiesc pe faptele Legii sunt sub blestem; pentru că este scris: ,,Blestemat este oricine nu stăruie în toate lucrurile scrise în cartea Legii, ca să le facă”. Și că nimeni nu este socotit îndreptățit înaintea lui Dumnezeu prin Lege este învederat, căci ,,cel îndreptățit prin credință va trăi”. Însă Legea nu se întemeiază pe credință, ci ea zice: ,,Cine va face aceste lucruri va trăi prin ele”. Cristos ne-a răscumpărat din blestemul Legii, făcându-Se blestem pentru noi, - fiindcă este scris: ,,Blestemat e oricine este atârnat pe lemn” - pentru ca binecuvântarea vestită lui Avraam să vină peste Neamuri, în Cristos Isus, așa ca prin credință, noi să primim Duhul făgăduit.”

Aceste versete constituie una dintre cele mai clare expuneri ale necesității, a semnificației și a consecințelor crucii. Pavel se exprimă în termeni atât de rigizi încât unii comentatori nu au reușit să accepte ceea ce scrie el despre ,,blestem”, mai precis că Cristos ,,S-a făcut” blestem pentru noi. A. W. F. Blunt, de exemplu, a scris în comentariul său: ,,Limbajul folosit aici este surprinzător, aproape șocant. Noi nu ne-am fi încumetat să-l folosim”[1] De asemenea, Jeremias l-a numit o ,,expresie șocantă” și a vorbit despre ,,caracterul ofensator caracteristic” al acestui cuvânt.[2] Cu toate acestea, apostolul a folosit acest limbaj, și Blunt a avut dreptate când a spus că ,,Pavel a acordat importanță fiecărui cuvânt din această afirmație”. Așa că va trebui ca și noi să ne împăcăm cu acest limbaj.

Au fost făcute mai multe încercări de a-l îndulci. În primul rând, s-a sugerat că Pavel a depersonalizat în mod voit ,,blestemul” numindu-l ,,blestemul Legii”. Dar în Deuteronom 21:23, expresia este ,,blestemul lui Dumnezeu” (versiunea Cornilescu redă ,,blestemat înaintea lui Dumnezeu”, n.tr); nimeni nu poate afirma cu seriozitate că Pavel contrazice Scriptura. În al doilea rând, s-a spus că prin faptul că a ,,devenit” blestem, Cristos Și-a exprimat de fapt simpatia pentru călcătorii de Lege, nu acceptarea obiectivă a judecării lor. Iată interpretarea lui Blunt: ,,Cristos nu a purtat păcatele noastre printr-o ficțiune juridică, ci printr-un act de adevărată simpatie față de semeni, așa cum se întâmplă cu o mamă care are un fiu ce face rele și care ,,simte că vinovăția lui este și a ei”.[3] Dar aceasta este o evaziune; aceasta nu este o interpretare corectă a cuvintelor lui Pavel. Așa cum se exprimă Jeremias, ,,a devenit” este ,,o perifrază pentru acțiunea lui Dumnezeu”.

În al treilea rând, se spune că afirmația lui Pavel despre Cristos că S-a făcut ,,blestem” nu e departe de a spune că El a fost într-adevăr ,,blestemat”. Dar după cum spune Jeremias, cuvântul ,,blestem” este un metonim pentru ,,cel blestemat” și ar trebui să traducem expresia ,,Dumnezeu L-a făcut pe Cristos un blestemat pentru noi”. Este paralelă atunci cu ,,El L-a făcut păcat pentru noi” (2 Corinteni 5:21). Și vom fi în stare să acceptăm cele două expresii, și mai mult, ne vom închina lui Dumnezeu pentru adevărul cuprins în ele, deoarece ,,Dumnezeu era în Cristos împăcând” (2 Corinteni 5:19) chiar și atunci când L=a făcut pe Cristos păcat și blestem.

Luther a înțeles foarte bine ceea ce a vrut să spună Pavel și a exprimat implicațiile acestor cuvinte în stilul lui direct care-l caracterizează:

                     ,,Văzându-ne că suntem asupriți și copleșiți de blestemul Legii și că suntem ținuți sub acest blestem astfel încât nu putem fi niciodată izbăviți de el prin puterea noastră proprie, Tatăl nostru Preîndurat L-a trimis pe Fiul Său în lume și a făcut să cadă asupra Lui toate păcatele oamenilor, spunând ,,Fii tu Petru acel care s-a lepădat, Pavel prigonitorul, hulitorul și cumplitul asupritor; David cel care a comis adulter; păcătosul care a mâncat fructul oprit în Grădina Edenului; hoțul care a atârnat pe cruce; și pe scurt, fii tu cel care a comis toate păcatele lumii; de aceea, ai grijă, plătește și dă satisfacție pentru ele.”[4]

Trebuie să înțelegem logica învățăturii lui Pavel. În primul rând, toți cei care se bizuiesc pe faptele Legii sunt sub blestem. La începutul versetului 10. Pavel folosește din nou expresia pe care a folosit-o de trei ori în 2:16, adică ,,cei care sunt ai faptelor Legii” (literal), dar care în versiunea NIV este tradus ,,cei care se bizuiesc pe respectarea Legii”. Motivul pentru care Pavel declară că aceștia sunt ,,sub blestem” este că însăși Scriptura spune că sunt: ,,Blestemat să fie cine nu va împlini cuvintele Legii acesteia și cine nu le va face” (Deuteronom 27:26). Nicio ființă umană nu a ,,împlinit” toate cerințele Legii. Nimeni nu a dat dovadă de o ascultare permanentă și în toate lucrurile decât Isus. Este atât de ,,învederat” (v. 11) faptul că nimeni ,,nu este îndreptățit înaintea lui Dumnezeu prin Lege”, pentru că nimeni nu a respectat-o întru totul. Pe lângă aceasta, Scriptura mai spune că ,,cel neprihănit va trăi prin credința lui” (Habacuc 2:4), iar trăirea ,,prin credință” și trăirea ,,prin Lege” sunt două stări complet diferite (v. 12). Concluzia este inevitabilă. Cu toate că din punct de vedere teoretic cei care respectă Legea vor trăi, în practică niciunul din noi nu va trăi, pentru că niciunul nu a respectat-o. De aceea, nu putem obține mântuirea în felul acesta. Dimpotrivă, departe de a fi mântuiți prin Lege, noi suntem blestemați prin ea. Blestemul sau judecata lui Dumnezeu, pe care Legea o pronunță asupra celor care calcă Legea, este peste noi. Aceasta este situația înfricoșătoare a lumii pierdute.

În al doilea rând, Cristos ne-a răscumpărat de sub blestemul Legii, făcându-Se blestem pentru noi. Poate că aceasta este cea mai directă afirmație cu privire la substituție pe care o găsim în Noul Testament. Blestemul Legii pe care am căcat-o era peste noi; Cristos ne-a răscumpărat de sub acest blestem, devenind  blestem în locul nostru. Blestemul care era peste noi I-a fost transferat Lui. El Și l-a însușit ca noi să scăpăm de el. Și dovada că El a purtat blestemul nostru este că El a atârnat pe lemn, căci Deuteronom 21:23 declară că cine atârnă pe lemn este blestemat (v.13).

În al treilea rând, Cristos a făcut lucrul acesta pentru ca binecuvântarea vestită lui Avraam să vină peste Neamuri... prin credință (v. 14). Apostolul trece în mod voit de la discuția despre blestem la discuția despre binecuvântare. Cristos a murit pentru noi nu numai ca să ne răscumpere de sub blestemul lui Dumnezeu, ci și să ne asigure binecuvântarea lui Dumnezeu. Cu multe secole în urmă El a promis că-l va binecuvânta pe Avraam și că prin urmașii acestuia va binecuvânta națiunile pământului. Această binecuvântare promisă este interpretată aici de Pavel ca fiind ,,îndreptățirea” (v. 8) și ,,Duhul” (v. 14); astfel, toți cei ce sunt în Cristos sunt binecuvântați din abundență.

Ca să recapitulăm, datorită neascultării noastre noi am fost sub blestemul Legii. Cristos ne-a răscumpărat din el, purtându-l în locul nostru. Ca rezultat, noi primim prin credința în Cristos binecuvântarea promisă a mântuirii. Ceea ce urmează este irezistibil. Ea ne îndeamnă să ne închinăm înaintea lui Dumnezeu, căci în Cristos, în dragostea Lui sfântă pe care a avut-o pentru noi, El a acceptat să facă atât de mult pentru noi, iar binecuvântările de care beneficiem astăzi se datorează blestemului pe care l-a purtat El pentru noi pe cruce.

 

5. Crucea și persecuția (5:11; 6:12)

               ,,Cât despre mine, fraților, dacă mai propovăduiesc tăierea împrejur, de ce mai sunt prigonit? Atunci pricina de poticnire a crucii s-a dus.”

              ,, Toți cei ce umblă după plăcerea oamenilor, vă silesc să primiți tăierea împrejur, numai ca să nu sufere ei prigonire pentru crucea lui Cristos.”

Crucea lui Cristos este menționată în ambele versete, și în 5:11 ea este numită ,,pricină de poticnire” (scandalon). La fel, în ambele versete se vorbește despre persecuție. Din versetul 5:11 reiese că Pavel este persecutat pentru faptul că predică crucea; versetul 6:12 ne spune că pentru a evita persecuția, învățătorii mincinoși predică în locul crucii, tăierea împrejur.

A predica tăierea împrejur înseamnă a predica mântuirea prin faptele Legii, adică, mântuirea prin eforturile omului. Un mesaj de felul acesta îndepărtează piatra de poticnire a crucii, ceea ce înseamnă că noi nu ne putem câștiga mântuirea; de aceea el ne scutește de persecuție.

A predica crucea (ca și în 3:1) înseamnă a predica mântuirea numai prin harul lui Dumnezeu. Un mesaj de felul acesta este o piatră de poticnire (1 Corinteni 1:23), deoarece el este foarte jignitor la adresa mântuirii umane; de aceea, el ne expune la persecuție.

Desigur, astăzi nu mai sunt iudaizatori în lume care să predice necesitatea tăierii împrejur. Dar sunt foarte mulți învățători mincinoși, atât în afar Bisericii cât și în Biserică, care predică evanghelia falsă (care de fapt nu este o evanghelie, 1:7) a mântuirii prin fapte bune. A predica mântuirea prin faptele bune înseamnă a-i flata pe oameni și a evita astfel împotrivirea din partea lor. A predica mântuirea prin har înseamnă a-i ofensa pe oameni și a-i invita să ți se împotrivească. Poate că unora li se pare că cele două alternative sunt prezentate prea rigid. Eu însă nu cred că sunt. Toți predicatorii creștini vor avea de a face cu această problemă. Vom avea două alternative; (1) să predicăm că ființele umane sunt răzvrătite împotriva lui Dumnezeu, că sunt sub judecata Lui și (dacă ar fi lăsate singure) că sunt pierdute și că Cristos cel răstignit care a purtat păcatul și blestemul lor este singurul Mântuitor la îndemâna omului; (2) să scoatem în evidență potențialul uman și capacitatea omului, prezentându-l pe Cristos numai ca pe Unul care sporește aceste calități, fără a fi nevoie de cruce pentru vreun alt motiv decât pentru rolul ei de a afișa dragostea lui Dumnezeu și de a ne inspira în felul acesta să depunem eforturi și mai mari.

Prima este modalitatea prin care devenim credincioși, iar cea de-a doua este modalitatea prin care devenim populari. Nu este posibil să fim și credincioși și să ne bucurăm de popularitate în același timp. Este nevoie să auzim din nou avertismentul lui Isus: ,,Vai de voi, când toți oamenii vă vor grăi de bine!” (Luca 6:26). Prin contrast, dacă predicăm crucea, s-ar putea întâmpla să aflăm că noi înșine suntem goniți spre cruce. După cum a scris Erasm în lucrarea sa On Preaching (Despre Predicare): ,, Să nu uite (predicatorul) că crucea nu va fi niciodată lipsită de cei care predică Evanghelia cu sinceritate. Vor fi întotdeauna irozi, mari preoți ca Ana și Caiafa, cărturari și farisei”.[5]

 

6. Crucea și sfințenia (5:24)

                ,, Cei ce sunt ai lui Cristos Isus și-au răstignit firea pământească împreună cu patimile și poftele ei”.

 Este sențial să vedem acest text ) și nu numai pe acesta) în contextul lui. În Galateni 5, Pavel se ocupă de semnificația libertății morale. El declară că această libertate nu înseamnă autoindulgență ci stăpânire de sine, nu a ne sluji nouă înșine ci a ne sluji unul celuilalt în dragoste (v. 13). În spatele acestei alternative se află conflictul lăuntric de care cei credincioși sunt conștienți. Apostolul îi numește pe protagoniștii acestui conflict ,,firea pământească” (natura noastră căzută cu care ne-am născut) și ,,Duhul” (Duhul Sfânt care se sălășluiește în noi când suntem născuți din nou). În versetele 16-18 el descrie întrecerea dintre cei doi, căci dorințele firii pământești și cele ale Duhului sunt contrare unele celorlalte.

Faptele firii pământești (v. 19-21) includ imoralitatea sexuală, apostazia religioasă (idolatria și vrăjitoria), prăbușirea socială (ura, discordia, gelozia, mânia, dezbinările, certurile de partide) și poftele fizice necontrolate (bețiile și îmbuibările). Roada Duhului însă (v. 22-23), darurile pe care El le face să ajungă la coacere în cei pe care îi umple El, includ dragostea, bucuria și pacea (în special în raporturile noastre cu Dumnezeu), îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine (în raporturile noastre unii cu alții) și credincioșia, blândețea, înfrânarea poftelor (fiecare în raport cu el însuși).

Atunci cum putem să ne asigurăm că dorințele Duhului predomină deasupra dorințelor firii pământești? Pavel răspunde că acest lucru depinde de atitudinea pe care o manifestăm față de fiecare din aceste două categorii de dorințe. Conform celor scrise în versetul 24, noi trebuie să ne ,,răstignim” firea pământească cu patimile și poftele ei rele. Conform celor scrise în versetul 25, noi trebuie să ,,trăim prin” Duhul și să ,,umblăm prin” Duhul.

În acest capitol versetul 24 este cel de care vreau să mă ocup, datorită afirmației pe care o găsim în el, și anume referitoare la ... aceia care aparțin lui Cristos și care și-au ,,răstignit” firea pământească sau natura lor păcătoasă. Este o metaforă uimitoare. Căci răstignirea a fost o formă oribilă și brutală de execuție. Și totuși ea zugrăvește care ar trebui să fie atitudinea noastră față de natura noastră decăzută. Noi nu trebuie s-o cocoloșim sau s-o strângem în brațe, s-o răsfățăm și nici s-o încurajăm sau s-o tolerăm. Dimpotrivă, trebuie să o respingem cu o vehemență deosebită, împreună cu poftele ei. Pavel dezvoltă aici învățătura lui Isus cu privire la ,,a-ți lua crucea” și a-L urma. El ne spune ce se întâmplă când ajungem la locul execuției: are loc răstignirea reală. Luther scrie că aceia care sunt ai lui Cristos își răstignesc firea pământească pe cruce, ,,așa încât cu toate această carne rămâne vie, ea nu poate să înfăptuiască ceea ce ar dori, căci este legată atât de mâini cât și de picioare, și pironită pe cruce”.[6] Și dacă nu suntem gata să ne răstignim în felul acesta, vom afla în curând că în schimb, noi ,,răstignim pe Fiul lui Dumnezeu pentru a doua oară”. Esența apostaziei constă în faptul de ,,a-L abandona pe Cel răstignit și a trece de partea răstignitorilor”.[7]

Răstignirile din Galateni 2:20 și 5:24 se referă la două lucruri destul de diferite, așa cum am menționat într-un capitol anterior. Prima spune că noi am fost răstigniți împreună cu Cristos (lucrul acesta a avut loc ca rezultat al comuniunii dintre noi și Cristos), iar cea de-a doua spune că aceia care sunt ai lui Cristos au pornit ei înșiși la acțiune ca să-și răstignească natura cea veche. Prima vorbește despre faptul că am fost izbăviți de sub condamnarea Legii făcându-ne părtași răstignirii lui Cristos, iar cea de-a doua despre faptul că am fost izbăviți de sub puterea firii pământești, luând măsuri pentru răstignirea acesteia. Nu trebuie deci să confundăm aceste două lucruri și anume, faptul că am fost răstigniți împreună cu Cristos (pasiv) și faptul că ne-am răstignit firea pământească (activ).

 

7. Crucea și lauda de sine (6:14)

                         ,, În ce mă privește, departe de mine gândul să mă laud cu altceva decât cu crucea Domnului nostru Isus Cristos, prin care lumea este răstignită față de mine și eu față de lume!”

 

Nu există niciun echivalent exact în limba română pentru kauchaomai. Acest cuvânt înseamnă a te lăuda cu ceva, a-ți găsi slava în ceva, a te încrede în ceva, a te bucura de ceva, a te desfăta cu ceva, a trăi pentru ceva. Obiectul laudei sau al ,,slavei” noastre umple orizontul nostru, ne captează atenția, ne absoarbe timpul și energia. Într-un cuvânt, ,,slava” noastră este obsesia noastră.

Unii sunt obsedați de ei înșiși, de banii, de renumele sau de puterea lor; învățătorii mincinoși din Galatia erau triumfaliști, obsedați de numărul celor care s-au convertit prin ei (v. 13); Pavel însă a fost obsedat de Cristos și de crucea Lui. Ceea ce era privit ca un obiect al rușinii de către cetățeanul roman de rând, pentru Pavel era mândria, lauda și slava lui. Mai mult decât atât, noi nu putem respinge această atitudine a lui Pavel considerând-o ca fiind o deformație mintală a lui. Căci, așa cum am văzut, crucea a ocupat un loc central în credința Bisericii.

În primul rând a-ți găsi slava în cruce sau a te făli cu crucea înseamnă a vedea în ea modalitatea de a fi acceptat de Dumnezeu. Cea mai importantă dintre toate întrebările este cum putem noi, ca păcătoși pierduți și vinovați, să stăm înaintea unui Dumnezeu drept și sfânt? Tocmai pentru a răspunde tare și răspicat acestei întrebări a scris Pavel Epistola către galateni, pe fundalul unei controverse aprinse cu iudaizatorii. Ca și aceștia, și astăzi sunt unii care se mai încred încă în meritele lor proprii. Ferească Dumnezeu însă de a ne încrede în altceva decât în crucea lui Cristos. Crucea exclude orice altă laudă (Romani 3:27).

În al doilea rând, a ne găsi slava în cruce sau a ne făli cu crucea este modalitatea prin care ne lepădăm de noi înșine. Cu toate că Pavel scrie despre o singură cruce (,,crucea Domnului nostru Isus Cristos”), el se referă la două răstigniri, ba chiar la trei. Pe aceeași cruce pe care a fost răstignit Însuși Domnul nostru Isus Cristos, ,,lumea este răstignită față de mine și eu față de lume”. Cuvântul ,,lumea” despre care se spune că este răstignită în felul acesta (repudiată) nu se referă desigur la oamenii din lume ( căci suntem chemați să-i iubim și să le slujim), ci la valorile lumii, la materialismul ei păgân, la vanitate și la ipocrizie (căci ni se spune să nu iubim aceste lucruri, ci să le respingem). ,,Firea pământească” a fost deja răstignită (5:24); acum ,,lumea” i se alătură pe cruce. Suntem obligați să păstrăm o legătură strânsă între cele două răstigniri principale din Galateni 6:14 - răstignirea lui Cristos și răstignirea noastră. Căci nu sunt două, ci numai una. Este destul să vedem crucea lui Cristos și vom fi gata, chiar nerăbdători, să ne-o luăm și noi pe-a noastră. Numai atunci vom fi în stare să repetăm cu integritate după Pavel că nu ne lăudăm cu nimic decât cu crucea.

 

Am terminat de analizat cele șapte mari afirmații ale lui Pavel despre cruce care se găsesc în Epistola către Galateni, și le-am luat în ordinea în care apar în text. Ar fi util, în concluzie, să le rearanjăm și să le grupăm mai degrabă într-o ordine teologică decât într-una cronologică, ca să putem înțelege și mai bine locul central pe care-l ocupă crucea și influența ei în orice domeniu al vieții creștine.

În primul rând, crucea este temeiul îndreptățirii noastre. Cristos ne-a scăpat din acest veac rău (1:4) și ne-a răscumpărat de sub blestemul Legii (3:13). Iar motivul pentru care El ne-a izbăvit din această robie dublă este ca să putem sta cu îndrăzneală înaintea lui Dumnezeu ca fii și fiice ale Lui, îndreptățiți și având în noi Duhul Sfânt.

În al doilea rând, crucea este modalitatea prin care suntem sfințiți. Acesta este punctul în care intră în discuție celelalte trei răstigniri. Noi am fost răstigniți împreună cu Cristos (2:20). Noi ne-am răstignit natura noastră decăzută (5:24). Și lumea a fost răstignită față de noi, așa cum și noi am fost răstigniți față de lume (6:14). Așadar, crucea înseamnă mai mult decât răstignirea lui Isus; ea include răstignirea noastră, răstignirea firii noastre pământești și răstignirea lumii.

În al treilea rând, crucea este subiectul mărturisirii noastre. Noi trebuie să-L afișăm public pe Cristos cel răstignit, înaintea ochilor oamenilor, așa încât aceștia să-L poată vedea și să poată să creadă (3:1). Făcând lucrul acesta, noi nu trebuie să expurgăm Evanghelia, extrăgând din ea ceea ce este ofensator și lezează mândria umană. Nu, oricare ar fi prețul, noi predicăm crucea (meritul lui Cristos), nu tăierea împrejur (meritul omului); aceasta este singura cale de mântuire (5:11; 6:12).

În al patrulea rând, crucea este obiectul laudei noastre. Ferească Dumnezeu să ne lăudăm cu altceva (6:14). Toată lumea lui Pavel se învârtea pe o orbită în jurul crucii. Ea i-a umplut orizontul, i-a luminat viața, i-a încălzit duhul. El s-a ,,lăudat” cu ea. Ea a însemnat pentru el mai mult decât orice. Perspectiva noastră trebuie să fie aceeași.

Dacă crucea nu ocupă un loc central pentru noi în aceste patru sfere de activitate, atunci merităm să ni se atribuie cel mai teribil dintre toate epitetele, ,,vrăjmașii ai crucii lui Cristos” (Filipeni 3:18). A fi un dușman al crucii înseamnă a te împotrivi menirii ei. Îndreptățirea de sine (în loc a căuta îndreptățirea la cruce), autoindulgența )în loc de a lua crucea și a-L urma pe Cristos), autoafișarea (în loc de a-L predica pe Cristos cel răstignit) și lauda de sine (în loc de a ne lăuda cu crucea) - acestea sunt denaturările care fac din noi ,,vrăjmași” ai crucii lui Cristos.

Pe de altă parte, Pavel a fost un prieten devotat al crucii. S-a identificat atât de mult cu ea, încât a fost persecutat fizic pentru ea. ,,Port semnele Domnului Isus pe trupul meu” (Galateni 6:17), a scris el, rănile și cicatricile pe care le-a primit în activitatea de proclamare a lui Cristos cel răstignit, stigmatele cu care s-a identificat ca un adevărat sclav al lui Cristos.

Stigmatele lui Isus, în duh și nu pe trup, rămân un semn prin care se autentifică fiecare ucenic al Lui, și în special fiecare martor creștin. Campbell Morgan exprimă foarte bine acest lucru:

              ,,Numai omul răstignit poate predica crucea. Toma a spus: ,,Dacă nu voi vedea în mâinile Lui semnul cuielor... nu voi crede”. Dr. Parker din Londra afirmă că ceea ce a spus Toma despre Cristos, lumea spune despre Biserică. Și lumea îi spune de asemenea fiecărui propovăduitor: ,,Dacă nu văd în mâinile tale semnul cuielor, nu voi crede. Este adevărat. Numai omul... care a murit împreună cu Cristos... poate propovădui crucea lui Cristos”.[8]



[1] Blunt, A. W. F., Galateni, p. 96.

[2] Jeremias, Joachim, Central Message (Mesaj central), p. 35.

[3] A. W. F. , Blunt, Galateni, p. 97.

[4] Martin Luther, Epistola către Galateni, p. 272

[5] Citat de Ronald H. Bainton, în Erasmus of Christendom (Erasmus al Creștinismului), p. 323

[6] Martin Luther, Epistola către Galateni, p. 527.

[7] Evrei 6:4-6; 10:26-27; compară cu C. F. D. Moule, Sacrifice of Christ (Sacrificiul lui Cristos), p. 30

[8] G. Campbell, Morgan, Evangelism (Evanghelism), p. 59-60.