Iuga Mihai 1933 - 2012 din Săliștea de Sus, de Mihai Iuga, fiu

 

Iuga Mihai a lui Mafteiu lui Nani (Pocăitul de la gară) s-a născut în comuna Săliștea de Sus, județul Maramureș în data de 19.08.1933 și a plecat la Domnul în data de 19.06. 2012. A crescut într-o familie săracă, fiind cel mai mare dintre cei patru copiii (trei băieți și o fată). Tatăl se numea Maftei iar mama Anuța. Au locuit undeva afară din comună, pe o vale foarte frumoasă numită Valea Colibilor. După cum ne spune și numele văii așa erau și casele, niște gospodării sărăcăcioase. Părinții erau creștini ortodocși ca aproape toți cetățenii comunei.

A avut o copilărie foarte grea din pricina războiului, tatăl lor era concentrat, mama fiind cea care îngrijea de gospodărie pentru ca să aibă ce mânca. Fără doar și poate, fiind cel mai mare dintre copii, multe lucruri trebuiau să fie făcute de către el. Atunci când erau mișcări de trupe, sau se retrăgeau rușii sau nemții, copiii și animalele erau ascunse prin pârâurile adânci care erau mărginite de copaci și vegetație abundentă. La încheierea războiului fratele Mihai avea 11 ani.

 Ajungând la vârsta de 16 ani a început să iasă și el prin sat. În vremea aceea aproape toți tinerii și tinerele aveau straie sărăcăcioase, oamenii erau fără venituri constante, majoritatea familiior trăind din bruma de avere  (dacă se poate numi așa) pe care o aveau. Bineînțeles că oamenii munceau foarte mult, trudind de dimineață până în noapte pentru a avea ce pune pe masă și doar duminica coborau în sat. Într-una din acele duminici, poate îndemnat și de alți tineri, tânărul Mihai a vizitat o Adunare mică care se afla în localitate, plănuind să-și bată joc de cei de acolo. Întâmplarea face că i-a plăcut felul în care  se comportau și cum cântau aceștia, așa că s-a hotărât să frecventeze și pe viitor mica adunare.

La început tatăl lui nu a știut ce face feciorul lui, deși copilul era unul ascultător. Un frate din cadrul Adunării, cu care a început să vorbească din Cuvântul lui Dumnezeu l-a învățat să lucreze cu lemnul, să facă un pic de tâmplărie. Acest lucru i-a fost de ajutor toată viața. Atunci când a hotărât să se boteze a întâmpinat împotrivire chiar în sânul familiei lui. Tatăl lui nu a fost de acord, dar l-a văzut pe fiul său mai hotărât ca niciodată, și anume să urmeze calea pe care a poruncit-o Domnul Isus Cristos. I-a spus tatălui său așa: ,,– Nu ți-am ieșit niciodată din vorbă, dar acum am să trec peste spusele tale pentru că vreau să-L urmez pe Cristos-”.

Când a sosit ziua în care el să facă legământul în apă, botezându-se, a trebuit să meargă la Sighetul Marmației - deplasarea s-a făcut cu căruța la o distanță de peste 50 km. Tatăl său a plecat și el la Sighetul Marmației cu gândul ca să-l omoare, pentru că nu-l ascultă și se pocăiește, astfel făcându-l de râs în sat. Dumnezeu este cel care lucrează în mod surprinzător pentru om, în felul în care omul nici nu se gândește. Cine s-ar fi așteptat ca după o zi în care diavolul îl îndemna să facă lucruri nesăbuite, tatăl va lua hotărârea ca să intre și el în apa botezului. Dorința lui a fost să fie botezat înaintea fiului său. Din momentul acela, pentru tot restul vieții sale, fiul său i-a fost un mentor, nu de puține ori tatăl și fiul erau surprinși discutând împreună despre lucrarea lui Dumnezeu.

 Până la 20 de ani când a mers în armată, inclusiv după armată, a făcut 7 clase care l-au ajutat mult, în ce privește studiul Cuvântului lui Dumnezeu și găsirea unui loc de muncă. Ca orice tânăr la vârsta de 20 de ani a fost dus în armată pe o perioadă de trei ani. Ultimii 2 ani i-a făcut în București la un depozit central pentru echipament militar. De acolo a putut să facă mult bine pentru militari și ofițeri, schimbându-le echipamentul atunci când acesta era deteriorat. Într-un anumit loc din acea magazie se aduna cu alți câțiva pocăiți, rugându-se și citind Cuvântul lui Dumnezeu. Deoarece duminica magazia era închisă, obținea destul de des bilet de voie să iasă în oraș. Aici a frecventat Biserica Baptistă Golgota de pe N Titulescu și uneori pe cea din Ferentari. Șefii lui știau că este pocăit, dar văzându-l că este corect și sincer l-au apreciat.

În concediul pe care i l-au acordat a venit acasă, s-a căsătorit cu sora Iuga Maria (numele Iuga este foarte răspândit în comună aproape 75% dintre locuitori se numesc așa). Spre încheierea stagiului militar s-a îmbolnăvit foarte rău și a fost lăsat la vatră cu vreo câteva luni înainte de termen. Era atât de bolnav încât pentru a-l aduce acasă, soția sa care era gravidă, a trebuit să meargă după el la București. L-au lăsat din armată ca să moară acasă. A primit propunerea ca după armată să studieze la Seminarul Baptist. Din cauza bolii și datorită faptului că a venit pe lume primul copil al familiei, nu s-a mai întors în București ca să urmeze Seminarul.

A rămas în comună, a făcut și un curs pentru a avea un loc de muncă (acar CFR ). După ce a fost angajat, vreo doi ani, a făcut o navetă grea la Borșa. După aceea a lucrat în comună. A renunțat la un post de titular, pentru că trebuia să lucreze și duminica și a ales un post de rezervă, ca duminica să fie la Adunare. A slujit în Adunare la început ca slujitor, apoi mulți ani ca și prezbiter. Dumnezeu a pus în el acest har- să fie ascultat de oameni și iubit de oameni-. El făcea tot posibilul ca să respecte legile, atâta timp cât nu erau în contradicție cu legea lui Dumnezeu. Mulți ani se cereau oamenilor și unor instituții de la sate să dea cotă câte un porc pe an. La începutul anului din partea Adunării baptiste fr. Mihai preda un porc autorităților vremii aceleia. Cu orice persoană intra în vorbă după o introducere, un salut, aducea vorba de Mântuitorul Isus Cristos și de Dumnezeu. Imediat după anul 1990 călătorind cu trenul la Bistrița, s-a întâlnit în stația Beclean cu o nepoată de-a lui. Au călătorit împreuna până la destinație, vreme de-o oră. Era un vagon comun etajat. A început bunicul o poveste din Biblie și i-a povestit-o nepoatei până au ajuns în Bistrița. În vagon a fost o liniște deplină, toți călătorii ascultându-l cu plăcere. Toți regretau că s-a terminat călătoria.

Când au împlinit 50 de ani de căsătorie, copiii au venit acasă și i-au pregătit o sărbătoare. La acea întâlnire, în Adunare a fost întrebată și soția sa cum au fost cei 50 de ani. Printre altele a spus că soțul său a iubit două cărți: Biblia – ca să cunoască Cuvântul lui Dumnezeu- și mersul trenurilor – ca să știe unde să meargă. Nu cred că exagerez dacă spun că aproximativ 15% din timpul liber și-l petrecea pe tren. Copiii fratelui Mihai și ai soției sale au făcut școlile la București, Iași, Cluj. De multe ori mergea pe la Uniune și la Comunitate. Înainte de 1990, când studenții de la Seminar o duceau greu, de mai multe ori se urca pe tren, să ducă ceva alimente pentru ei (făcea lucrul acesta și înainte de a avea copii acolo). La început și-a construit o casă mică de lemn cu două camere și o tindă (hol) unde au locuit vreo 10 ani. Gândul lui era ca soția și copiii să aibă un acoperiș deasupra, în cazul în care Domnul îl va lua mai devreme. După ce a mai trecut un timp și-a construit o altă casă, de această dată mult mai rezistentă, de carămidă, cu trei camere un hol și o cămară. Lângă casă mai avea un grajd, o bucătărie de vară și un beci pentru alimente. O camera era doar pentru oaspeți. Deoarece înainte frații păstori nu aveau posibilități să-și petreacă concediul într-o stațiune sau în vreun alt loc, alegeau să fie cu frații în localități din țară. Maramureșul fiind o zonă pitorească mulți frați au ales să locuiască în camera de oaspeti a familiei Iuga. Aproape în fiecare an la cererea Adunării, veneau frați seminariști ca să facă practică în comuna Săliștea de Sus. Printre cei care au fost i-am putea enumera pe fr. Tătaru, fr. Hușan, fr. Rusu, fr. Talpoș, fr. Bunaciu. De-a lungul timpului în depresiunea Maramureșului au păstorit fr. Moise, fr. Gug, fr. Ragazan. Vorbim aici de cei care veneau pe la Săliștea de Sus.

Fratele Iuga întodeauna avea în buzunarul său o Biblie sau un Nou Testament, care era destinat unei anumite persoane, dar de multe ori dacă se întâlnea cu altă personă destinatarul era persoana întâlnită. Au ajuns în acea perioadă Biblii și în URSS, din unele surse și pe căi numai de unii frați știute. Treceau trenurile rusești prin România de la Valea Vișeului la Câmpu Lung la Tisa și prin frați români și ruși, mai ales prin mecanici de locomotivă erau trecute granița. S-a aflat mai târziu că același lucru se întâmpla și în alte zone aflate la graniță cu URSS. O întâmplare hazlie de care îmi aduc aminte s-a petrecut în Bistrița. Vizitându-și fiul a trecut pe la una din Biserici unde se întâlnește cu un fr. Păstor, dialogul dintre cei doi am să-l să relatez în cele ce urmează:

-        Pace fr păstor!

-        Pace!

-        Ce mai faceți?

-        Bine.

-        Nu aveti să-mi dați o Biblie, două?

-         Nu am. Și eu trebuie să fac rost de una, i-am promis unui prieten care vrea să se pocăiască.

Fr. Mihai scoate o Biblie pe care i-o întinde păstorului.

-         Nu de asta. Îmi trebuie una cu explicații.

Atunci fratele Mihai se adresează însoțitorului care era cu el, zicându-i:

-        Dă-o pe a ta. O să îți dau alta.

Putem să spunem că au primit din mâna lui Biblii: directori, profesori, preoți, polițiști, oameni din toate categoriile sociale. Aș dori să menționez că: toate erau fără bani. Îi plăcea așa de mult să facă vizite fraților și surorilor indiferent cât avea de mers pe jos sau de urcat pe dealuri. Îi plăcea să viziteze Adunările de frați din județ cum ar fi: Sat Șugătag (unde în ultimii ani a fost în fiecare lună ca să dea Cina Domnului), Sarasău, Iapa, Sighet, Rona, Vișeu de Sus, Săcel, Oncești; a vizitat și în județul Bistrița-Năsăud adunări din comunele: Nepos, Feldru, Rodna, Chintelnic, Lechința, Jimbor, Bretea, Năsăud, Beclean, Bistrița; în județul Sălaj a mers în localitățile: Rus, Căpâlna, Gostila. Ca să ajungă la aceste Adunări de multe ori pleca cu trenul la ora 0.15 min, oră la care alții deja dormiseră un somn. Numai când mergea la Bretea trebuia să parcurgă și 5 km pe jos, pe un drum accidentat și care atunci când ploua te afundai în noroi. Ajungeai la Adunare dar numai de sărbătoare nu erai îmbrăcat. Alteori trecea peste dealuri ca să ajungă la Bretea. Odată trecând peste dealuri cu mai mulți tineri din Adunare de la Beclean la Bretea, au dat peste un fir de curent căzut la pămînt. Fiind umed unii dintre tinerii care călătoreau cu el au simțit un pic mai mult puterea curentului electric. Dar Puterea lui Dumnezeu a fost cu mult mai mare scăpându-i din această primejdie neelectrocutați.

Într-o iarnă, cred că era iarna anului 2003-2004 a venit până în Bistrița cu trenul și dorea să meargă la Lechința. Ninsese destul de mult în acea noapte. A plecat cu o mașină până la Lechința, unde a ajuns cu vreo 30 de minute înainte de program. Fr. păstor Morar care era în acea localitate, el păstorind mai multe Adunări, după ce au dat mâna i-a zis:

-Dacă știam că vii aici mă duceam în altă parte.

-Unde voiai să mergi?

-La Jimbor.

-Cât este până acolo? Ajugem la timp?

-Chiar dacă întârziați un pic nu este nicio problemă.

S-a mers pe un drum plin cu zăpadă, nu mai erau alte urme, am ajuns la timp pentru că frații hotărâseră să se întâlnească un pic mai târziu. Când am intrat în Adunare, fratele care era responsabil, ne-a mărturisit că s-a rugat mult ca Domnul să trimită în acea zi pe cineva la ei. A mulțumit Domnului că i-a ascultat dorința.

Într-o iarnă s-a hotărât cu un grup de tineri să colinde un prieten de-al lui, aflat în comuna Rozavlea, care era de la Oastea Domnului și era cam singur, mai ales că stătea pe o vale, oarecum mai izolat. Grupul a pornit cu mașinile, după care urmau să meargă pe acea vale, dar ninsese foarte mult. Tinerii de atunci își aduc și azi aminte cum fr. Mihai a luat-o înainte ca deschizător de drumuri și după el se duceau ei în șir îndian. Era bucuria de a sluji Domnului în orice condiții.

 Mult mai târziu un frate mărturisea că într-o seară erau adunați într-o casă, la un frate, pentru că la acea vreme nu aveau voie să se întâlnească în Adunare. Era în Beclean pe Someș. La un moment dat, s-a auzit o bătaie în ușă. Atunci când au deschis era fr. Mihai Iuga. Fratele Tonea mărturisea că niciodată nu a înțeles cum au fost găsiți. Avea o dragoste deosebită de a-i căuta pe frați, iar atunci când se întâlnea cu ei îi străluceau ochii și o bucurie îi inunda fața. Cuvântul lui înviora Adunarea, pentru că nu avea alt gând decât să-L facă cunoscut pe Domnul Isus Hristos Mântuitorul nostru.

 În primăvara anului 2010 a fost invitat la Bistrița cu ocazia binecuvântării primei strănepoate. La Adunare fr. păstor Ardelean i-a spus că și-ar dori ca să aibă un îndemn pentru cei prezenți la celebrarea binecuvântată.

,,-Frate, eu nu m-am pregătit pentru un îndemn.

-Nu te-am întrebat, dacă ești pregătit sau nu, ci ți-am spus să ai un îndemn.”

Nu știu dacă a mai avut loc altă discuție între cei doi, dar sunt înștiințat că atunci când a fost chemat, a predicat Cuvântul lui Dumnezeu până la sfârșitul programului de închinare iar întreaga Adunarea a fost înviorată și deplin mișcată.

Prin anul 2001 a fost internat  în Cluj la clinica nr. 2. Acolo a întâlnit un om care era pădurar în zona Cavnic. Au vorbit mult în spital despre Dumnezeu și Domnul Isus Hristos. După câțiva ani s-a hotărât să meargă în Cavnic să-l întâlnească pe acel om și să meargă și la Adunare. A ajuns într-o duminică dimineața înainte de a începe programul. În Adunare era un singur frate care a făcut focul. În timp ce povesteau i-a spus fratelui, că el a cunoscut pe cineva din Cavnic în spitalul din Cluj. După ce i-a spus pe cine caută, fratele din fața lui a zis:

” -Eu sunt acela!”

Nu s-au mai recunoscut fiind față în față, în civil, și mai trecuseră și câțiva ani. Dar s-au bucurat mult. De multe ori atunci când discuta cu câte un om de crea o conexiune între ei, încât după un timp fratele îl căuta din nou pe acel om.

În anul 2012 în a doua zi de Paște un frate păstor, pe nume Chideșa, care slujește într-o localitate Slatina (coincidență de nume cu reședința județului Olt, Slatina) din Ucraina l-a sunat pe fr. Mihai dacă poate să îl înlocuiască, pentru că el trebuie să meargă acasă în jud. Suceava (a fost de mai multe ori în acea Adunare din Slatina. Si-a făcut pașaport numai pentru a putea intra în Ucraina). A promis că merge, dar soția lui știa că era foarte slăbit și nu era în stare să plece singur, cu trenul 55 de km până la Sighet și de acolo să treacă vama și să se deplaseze după aceea încă vreo 2 km până la Adunare. Soția lui a sunat pe unul dintre copii ca să-l ducă, deoarece tatăl lui a promis dar nu este posibil să meargă singur, având o sănătate precară. Aceasta a fost și ultima misiune pe care a îndeplinit-o în Slatina (Ucraina).

În perioada comunistă, cam prin anul 1986 s-a gândit să construiască o casă de rugăciune, deoarece locul în care se adunau nu aparținea comunității baptiste. Și voiau să construiască altul, doar al lor, lucru care era aproape imposibil. S-a gândit fr. Iuga că în primul rând trebuia să ia legătura cu primarul. L-a găsit pe acesta pe strada principală așa cum îi era obiceiul. L-a luat deoparte și i-a spus ce ar vrea să facă. Primarul nu a stat mult pe gânduri și i-a răspuns cu o voce răsunătoare în plină stradă.

-Ce vii la mine? Ai patru copii, du-te și fă-i casă la unul dintre ei. Și așa a făcut.( Prietenia cu primarul își are originea încă din timpul copilăriei mamei mele, atunci când mama primarului a murit, cei patru băieți rămași orfani, au fost crescuți de bunica împreună cu copiii ei, trei băieți și o fată. Domnul știe să lucreze și să răsplătească.) Prin urmare împreună cu frații s-a ridicat și s-a terminat această Adunare.

Imediat după 1990 s-a schimbat legea pensiilor. Fratele lucrând la CFR a avut grupa a-I-a de muncă și la îndemnul copiilor s-a pensionat. A început să facă din lemn greble, cozi pentru coase, cozi pentru topoare și alte lucruri. Mergea prin târguri de obicei cu bicicleta, le vindea singur. Dacă cineva avea nevoie îi dădea și fără bani spunându-i – o să-mi dai banii când vei avea-. Pentru el era important să nu piardă legătura cu oamenii ca să-L poată propăvădui pe Cristos. Mai erau și alte surori și frați prin acel târg. Așa se face că odată o soră care vindea vase din aluminiu în acea zi nu a putut  vinde nimic din marfa ei. Avea nevoie de bani ca să cumpere și să aducă acasă la copii ceea ce aveau nevoie. Om bun, de ajutor cum era, fr. Iuga i-a dat banii necesari. Au fost oameni care au adus bani și după ce el a plecat la Domnul.

 După revoluție, chiar în primii ani, era un grup de frați care veneau din comuna vecină cu bicicletele la Adunare. Au hotărât să facă o Adunare și în comuna Săcel. Și împreună cu frații au reușit lucrul acesta. Cred că în această Adunare a participat pentru ultima dată înainte de a fi chemat la Domnul. Mai târziu am aflat că unui frate prieten, fr. Danci, i-a spus la acea adunare, că se văd pentru ultima dată pe acest pământ. Domnul îl înștiințase că va pleca.

La înmormântarea lui a fost și fr. păstor Chereji de la Baia Mare. În cuvântul pe care l-a avut acesta a relatat că în una din localitățile de pe Valea Izei, atunci când venea la înmormântare a fost oprit de către un polițist pentru că depășise viteza. I-a spus polițistului că merge la o înmormântare în Săliștea de Sus. Polițistul l-a întrebat

-La cine?

-La moșu Mihai Pocăitu.

-Mergeți. L-am cunoscut. A fost un om bun.

Înmormântarea a avut loc imediat după ce elevii au intrat în vacanța de vară, și-au primit premiile și urma o binemeritată pauză. Fr. păstor Chereji s-a inspirat de aici și astfel în mesajul său a spus că Fr. Mihai a fost chemat acasă la Domnul pentru a-și primi premiul acordat pentru o întreagă viață în slujba lui Dumnezeu, a Mântuitorului Cristos și a aproapelui.