Lucrează pentru Isus - Predică din anul 1877 – Charles Haddon Spurgeon

 

Charles Haddon Spurgeon (1834–1892) a fost unul dintre cei mai cunoscuți și apreciați predicatori baptiști din Anglia. A slujit la Londra, unde a devenit renumit pentru predicile sale biblice, pline de putere și profunzime spirituală. Datorită influenței sale deosebite asupra creștinismului evanghelic, a fost supranumit „Prințul predicatorilor”.

„Fiule, du-te astăzi și lucrează în via Mea.” – Matei 21:28.

Nu mă voi limita la legătura acestor cuvinte și nici nu le voi folosi strict în felul în care au fost rostite inițial. Poate că voi explica pilda foarte pe scurt la final; dar îmi permit să scot aceste cuvinte din contextul lor imediat și să le folosesc ca o voce care, cred, sună adesea în urechile poporului lui Dumnezeu și uneori sună în zadar. — „Fiule, du-te și lucrează astăzi în via Mea.” Este sigur că Dumnezeu încă ne vorbește. El ne-a vorbit în cuvântul Său. Există preceptele și promisiunile Sale; statutele și mărturiile Sale. Cine are urechi de auzit să audă aceste oracole sacre. Dar pe lângă această revelație deschisă, există sfaturi și mustrări adresate mai îndeaproape și mai personal conștiinței; voci — uneori blânde ca șoaptele, alteori puternice ca tunetele care au răsunat de la Sinai. Domnul are un mod de a vorbi oamenilor atunci când „deschide urechile oamenilor și le pecetluiește învățătura”, așa cum a spus Elihu. Astfel vorbește El când îi cheamă eficient prin harul Său în convertire. Așa că l-a chemat odată pe „Samuel, Samuel”, până când copilul a răspuns. Așa că el a zis: „Matei, urmează-mă.” Așa că a strigat: „Zachee, coboară-te!” Așa că a strigat: „Saule, Saul, de ce mă prigonești?” Așa că ne-a chemat pe unii dintre noi până când accentele divine au devenit clare și irezistibile. În mod similar, mulți dintre noi l-am auzit spunând: „Fiule, dă-mi inima ta și Îi vom da inimile noastre: nu am putea face altfel. Acea voce a exercitat o vrajă atât de fermecătoare și ne-a influențat cu o putere atât de divină, încât am fost supuși de ea și ne-am predat inimile Dumnezeului iubirii. De atunci, voi, cei care Îl cunoașteți pe Domnul, trebuie să fi auzit adesea o voce care vă vorbea și vă îndemna să-I căutați fața în rugăciune. Poate că ați fost ocupați cu lumea, dar ați simțit un impuls de un fel misterios venind peste voi și ați fost nevoiți să vă retrageți pentru câteva minute în odaie pentru a putea vorbi cu Dumnezeu. Știți cum a fost atunci când ați meditat singuri, și totuși nu singuri. Cineva a cărui prezență o cunoșteați, a cărui față nu o puteați vedea, era cu voi. Ați simțit că trebuie să vă rugați. Nu a fost niciun efort din partea voastră. Exercițiul a fost la fel de ușor ca să respiri și la fel de plăcut ca să te împărtășești cu pâinea voastră cea de toate zilele. Ați simțit că Domnul vă atrage spre tronul milei și vă spune în sufletul vostru: „Fiule, cere ce vrei și ți se va da”. „te.” Trebuie să fi fost conștient de o astfel de voce.

     Și nu L-ați auzit uneori, în tăcerea minții voastre, pe Domnul chemându-vă la o comuniune mai strânsă cu El? Nu s-a auzit în sufletul vostru simțul, dacă nu chiar cuvintele, ale mirelui din cântec: „Vino, iubitul meu, să vedem dacă vița înflorește. Vino cu mine din Liban, mireasa mea, cu mine din Liban”? Ați fost sus și plecat. Ați mers în locurile secrete unde Hristos v-a arătat dragostea Sa, până când ați stat sub umbra Lui cu mare încântare, iar rodul Lui a fost dulce la gustul vostru. Experiența noastră ne face să știm că există voci cerești care invită la rugăciune și cheamă la comuniune. Și probabil că unii dintre voi ați fost conștienți și de o altă voce pe care îmi doresc cu ardoare să o auzim cu toții în această seară, și anume, chemarea mai marțială și mai emoționantă la slujirea Domnului Isus Hristos. Unii dintre voi ați fost ascultători de chemare în acești mulți ani, și ea cheamă din ce în ce mai tare și mai tare. Ați secerat și ați purtat căldura și povara zilei, dar nu vă puteți arunca secera, mâna voastră se lipește de ea. Da, mai degrabă fă pași gigantici și măturează tot mai mult din prețioasa porumb cu fiecare lovitură pe care o dai. Simți că nu te poți opri niciodată până nu faci asta.

„Trupul tău, cu toată sarcina ta, se culcă
și încetează deodată să muncească și să trăiască.”

O voce divină pare să te cheme și să-ți spună: „Vino după Mine și te voi face pescar de oameni. Iată, te-am făcut un vas ales, ca să duci Numele Meu la neamuri.” Ai auzit acea voce și te străduiești să o asculți din ce în ce mai mult.

     Alții fie n-au auzit-o niciodată, fie, auzind-o, au uitat-o. Nu există nimeni atât de surd ca cei care nu vor să audă și există unii care au o ureche foarte surdă la orice îndemn de acest fel. Ei sunt ca Isahar - un măgar puternic ghemuit între două poveri, dar totuși nu ridică niciuna. Mă tem că asupra lor va veni blestemul lui Meroz, pentru că nu vin „în ajutorul Domnului - în ajutorul Domnului împotriva celor puternici”. Acum, poate că în această seară sunt aici câțiva creștini, bărbați sau femei, care vor simți ca și cum mâna Celui Răstignit ar fi pusă asupra lor și Îl vor auzi spunându-le: „Nu sunteți ai voștri. Ați fost cumpărați cu un preț; de aceea, slăviți-L pe Dumnezeu în trupurile și în duhurile voastre, care sunt ale Lui. Trezește-te, tu care dormi, scoală-te din morți și Hristos îți va da lumină.”

     Sper că textul va fi binecuvântat de Dumnezeu să fie o astfel de voce. Ascultându-l, observăm patru lucruri. În primul rând, caracterul sub care ne cheamă, „Fiule”; în al doilea rând, slujba la care ne cheamă, „mergeți la muncă”; în al treilea rând, timpul pentru care ne cheamă, „mergeți la muncă astăzi”; și în al patrulea rând, locul spre care ne îndrumă, „mergeți la muncă astăzi în via Mea”.

     I. În primul rând, așadar, CARACTERUL SUB CARE NE CHEMAZĂ.

     Mi se pare o selecție de termeni foarte puternică. „Fiule, du-te și lucrează astăzi în via Mea.” Pune munca pe o bază foarte grațioasă, atunci când suntem porunciți să lucrăm pentru Domnul, nu ca sclavi, nici ca simpli slujitori, ci ca fii. Moise ne vorbește și spune: „Slugă, du-te și lucrează pentru plata ta.” Dar Tatăl în Hristos ne vorbește și spune: „Fiule, du-te și lucrează astăzi în via Mea.” Nu mai vei sluji Domnului ca un slujitor, ci ca un fiu. Fiul risipitor care se întorcea a spus: „Fă-mă ca unul din slujitorii tăi plătiți.” Aceasta nu a fost o rugăciune evanghelică și nu a primit răspuns. Tatăl a spus: „Acest fiu al meu era mort și a înviat din nou” și astfel l-a primit, nu deloc ca pe un slujitor plătit, ci ca pe un fiu. O, dragi oameni ai lui Dumnezeu, am încredere că faceți întotdeauna distincția foarte clară între legământul faptelor și legământul harului. Când lucrați pentru Dumnezeu, nu lucrați pentru viață, ci din viață. Nu încercați să-I slujiți lui Hristos pentru a fi mântuiți, ci pentru că sunteți mântuiți. Nu ascultați de poruncile Lui pentru a deveni copiii Lui, ci pentru că sunteți copiii Lui și, prin urmare, imitatori ai lui Dumnezeu ca niște copii dragi. Spuneți „Ava, Tată”, pentru că simțiți spiritul înfierii în voi și vă străduiți să ascultați de poruncile Tatălui vostru din același motiv. Prin urmare, nu spun nimănui de aici: „Du-te și lucrează pentru Dumnezeu ca să fii mântuit”. Nu aș îndrăzni să o pun pe această bază. „Crede în Domnul Isus Hristos și vei fi mântuit”. Dar întorcându-ne către cei care sunt mântuiți, îndemnul evanghelic este pus după un fel de evanghelie: „Fiule, du-te și lucrează astăzi în via Mea”.

     Și are cu atât mai multă putere în acest sens, deoarece, adresându-se nouă ca fii, ne amintește de marea dragoste care ne-a făcut ceea ce suntem. Eram prin fire moștenitori ai mâniei, la fel ca și ceilalți, dar, iubiților, „Iată ce dragoste ne-a arătat Tatăl, să fim numiți fii ai lui Dumnezeu”. Gândiți-vă la dragostea care ne-a ales când eram încă străini și dușmani; dragostea care ne-a adoptat și ne-a pus în familie, ea însăși întrebându-se în timp ce făcea acest lucru, căci Domnul este reprezentat spunând: „Cum să te pun printre copiii lui?” – ca și cum ar fi un lucru ciudat ca noi să fim vreodată numărați printre copiii lui Dumnezeu. Dragostea care ne-a adoptat nu a rămas acolo, ci, dându-ne drepturile de copii, ne-a dat natura pentru o nădejde vie a copiilor, prin care învierea am fost din Isus Hristos regenerat – „născuți din nou din morți; născuți nu dintr-o sămânță stricăcioasă, ci dintr-una nestricăcioasă, prin Cuvântul lui Dumnezeu, care este viu și rămâne în veac”. Acum, gândiți-vă doar la alegere, adopție, regenerare și, când Domnul vi se adresează cu termenul „fiu”, gândiți-vă la toate acestea și spuneți: „Îi datorez lui Dumnezeu o recunoștință incomensurabilă pentru că m-a făcut să devin fiul Lui: mi-a dat puterea și privilegiul de a deveni un copil al lui Dumnezeu. De aceea, simt cerințele obligației și aș încerca să lucrez în vie pentru că sunt copilul Lui, fiul Lui, fiica Lui, făcută așa prin harul Lui.”

     Vedeți, dragi prieteni, acest lucru ne angajează să lucrăm în vie cu atât mai convingător, cu cât putem reflecta nu doar asupra harului care ne-a făcut fii, ci și asupra privilegiilor pe care același har ni le-a acordat făcându-ne fii; căci, dacă suntem copii ai lui Dumnezeu, Domnul va purta de grijă pentru noi, ne va îmbrăca, ne va vindeca, ne va proteja, ne va călăuzi, ne va educa, ne va face potriviți să fim părtași la moștenirea sfinților în lumină. Amintiți-vă, de asemenea, de acel pasaj prețios: „Dacă suntem copii, atunci și moștenitori; moștenitori ai lui Dumnezeu și împreună moștenitori cu Hristos; dacă suferim cu adevărat împreună cu El, ca să fim și proslăviți împreună”. Dacă suntem moștenitori ai lui Dumnezeu, cât de mare este moștenirea noastră și, dacă suntem împreună moștenitori cu Hristos, cât de sigură este această moștenire; și am fost aduși acum, iubiților, într-o astfel de stare încât îngerii înșiși ne-ar putea invidia, căci îndrăznesc să aplic un pasaj din Scriptură în acest caz - sper fără să-l denaturez - „Careia dintre îngeri i-a zis El vreodată: «Tu ești Fiul Meu»?” Dar El ne vorbește astfel nouă, săracilor viermi ai țărânei, și când ne poruncește să-I slujim, El vine la noi sub acest caracter și ni se adresează în această relație și spune: „Fiule, fiică, du-te și lucrează astăzi în via mea. Ți-am dat privilegii nemărginite, făcându-te copilul Meu. Ți-am dat această lume și lumi viitoare. Pământul este locașul tău, iar cerul este casa ta. Și de aceea, pentru că am făcut toate acestea pentru tine - și ce aș fi putut face mai mult pentru tine decât să te fac copilul Meu? - de aceea îți spun: Du-te și lucrează astăzi în via mea.”

     Apelând astfel la noi sub numele de fiu, se presupune că avem în noi niște sentimente corespunzătoare condiției la care ne-a chemat Tatăl nostru ceresc. El spune „fiu”. Dacă vreunul dintre voi, fiind fiu, are un tată și dacă acel tată ar dori să faceți ceva pentru el și vi s-ar adresa cu „fiul meu”, ați simți imediat că orice ați putea face sunteți obligați să faceți pentru că sunteți fiu. Aceasta ar trezi în voi sentimentul filial care este rapid în a da naștere deodată ascultării și iubirii. Și când Domnul privește la tine, fratele meu, și îți spune „Fiule”, se presupune că există în inima ta o natură de copil dată prin harul Său și că acest instinct filial îndeamnă la răspunsul rapid: „Tatăl meu, ce-mi spui? Vorbește, Doamne, vorbește, Tată, căci fiul tău te ascultă. Tânjesc să fac voia Ta. Mă desfăt în asta, căci pentru mine este cea mai mare bucurie să știu că Tu ești Tatăl meu și Dumnezeul meu. De aceea, Doamne, inima mea este gata acum să asculte orice ai de spus și mâna mea este gata să o facă, așa cum mă va ajuta harul Tău, numai întărește-mă în căile Tale.” Fiule, fiică, du-te și lucrează astăzi în via mea.

     Prin folosirea termenului „fiu”, se presupune, de asemenea, că ai ceva din calificarea care te va face potrivit să faci ceea ce îți poruncește El. Un om care are o vie presupune în mod natural că fiul său știe ceva despre vii. Băiatul va fi învățat ceva de la tatăl său, iar voi, cei care Îl cunoașteți pe Domnul, sunteți singurii care Îi pot sluji în via Lui - adică, în câștigarea de suflete pentru Hristos, nimeni nu poate face acest lucru decât cei care sunt câștigați ei înșiși. Dacă există un copil pierdut care trebuie recuperat, el va fi adus de unul dintre copiii care a fost găsit el însuși. Celor răi, Dumnezeu le spune: „Ce ai de făcut ca să-mi vestiți poruncile?”, dar vouă, care sunteți fiii și fiicele Lui, El vă încredințează Evanghelia, punându-vă-o în seama ei pentru ca voi să o puteți duce altora și să-i aduceți pe alții să cunoască și să iubească Numele Lui. O, dragi prieteni, trebuie să fie un lucru îngrozitor să încerci să salvezi sufletele altora în timp ce voi înșivă sunteți pierduți; și ce muritor nefericit trebuie să fie acela care trebuie să predice evanghelia pe care n-a cunoscut-o niciodată – să vorbească despre promisiuni în care nu a crezut niciodată și să predice un Hristos în care sufletul său nu a avut niciodată încredere! Dar când Domnul îți vorbește ca fiului și fiicei Sale, însuși faptul că te afli în această relație cu El dovedește că ai o anumită calificare pentru această slujbă; și, prin urmare, dragă frate sau soră, nu trebuie să dai înapoi. Nu trebuie să-ți înfășori talentul într-un șervețel, căci ai dobândit un talent prin însuși faptul de a fi un copil al lui Dumnezeu – un fiu sau o fiică a Celui Preaînalt.

     Astfel, am încercat să dezvălui caracterul căruia îi vorbește Domnul, dar nu pot face acest lucru în așa fel încât să-i interesez pe cei care nu sunt poporul Său. Dar vă spun acest lucru, celor dintre voi care sunteți un popor apropiat de El, pentru care El este un Tată, că acest fapt are pretenții puternice asupra voastră. Dacă Eu sunt Tată, unde este onoarea Mea? Dacă voi sunteți copiii Mei, unde este frica voastră? Dacă într-adevăr Domnul v-a pus în familia Sa, nu-I datorați ascultarea și dragostea copiilor și ce poate fi mai natural decât ca, dacă există o treabă casnică de făcut - o treabă în vie de făcut - Tatăl vostru să se uite la voi să o faceți și să se întoarcă către voi, pe care i-a iubit atât de mult și i-a iubit atât de bine, și să spună: „Fiule, fiică, du-te și lucrează astăzi în via Mea”?

     II. Ei bine, acum, în al doilea rând, să trecem la următorul punct, și anume, SLUJBA LA CARE NE CHEAME DOMNUL — „Mergeți și lucrați”.

     Cunosc câțiva creștini cărora nu le place numele de muncă și arată foarte supărat la față dacă spui ceva despre datorie. Cât despre asta, nu mă deranjează cât de supărați arată, pentru că există unii oameni care își expun foarte mult propria fire prin priviri sumbre și stări de spirit posomorâte; iar când se înrăutățesc, manifestă doar ceea ce este în propria lor natură. Cine se ceartă cu preceptul se ceartă cu Dumnezeu. Să țină cont de asta. Și cine nu-i place partea practică a creștinismului poate face ce vrea cu partea doctrinară a acestuia, căci nu are nici parte, nici soartă în această chestiune. Limbajul adevăratului copil al lui Dumnezeu este: „Mă desfătez în preceptele Tale”; și, așa cum a spus David, „Preceptele Tale au fost cântecul meu în casa pelerinajului meu”. El chiar cânta despre preceptele Evangheliei. Și acum textul spune: „Du-te și lucrează”. Acesta este ceva practic, ceva real. Du-te și lucrează. El nu spune: „Fiule, du-te și gândește-te, speculează, fă experimente curioase, descoperă noi doctrine și uimește-ți toți semenii cu capriciile și ciudățeniile tale.” „Fiule, du-te și lucrează.” Și aici nu spune: „Fiule, du-te și participă la conferințe una după alta tot anul și trăiește într-un labirint perpetuu, auzind opinii diferite și trecând de la o întâlnire publică și de la o întâlnire religioasă la alta, și astfel hrănește-te cu lucruri grase și pline de măduvă.” Toate acestea trebuie respectate în proporția corectă, dar aici este „Du-te și lucrează: du-te și lucrează”. Câți creștini par să citească „Du-te și planifică”; și întotdeauna își imaginează într-un fel un plan minunat pentru convertirea întregii lumi, dar niciodată nu se găsesc străduindu-se să convertească un bebeluș – niciodată nu au un cuvânt bun de spus celui mai mic copil de la școala duminicală. Mereu complotează și totuși nu reușesc niciodată să realizeze nimic. Ci textul spune: „Fiule, du-te și lucrează”. O, da, dar cei cărora nu le place să muncească ei înșiși își etalează măreția talentelor găsind defecte la cei care muncesc și o percepție foarte clară pe care o au asupra greșelilor și a defectelor celor mai buni lucrători, al căror zel și hărnicie sunt la fel de neobosite. Totuși, textul nu spune: „Fiule, du-te și critică”, ceea ce spune clar este: „Du-te și lucrează”. Îmi amintesc că atunci când Andrew Fuller a ținut o predică foarte severă din partea unor frați baptiști scoțieni despre disciplina bisericii, el a răspuns: „Spui că disciplina ta este mult mai bună decât a noastră. Foarte bine, dar disciplina este menită să facă soldați buni. Acum, soldații mei luptă mai bine decât ai tăi și, prin urmare, cred că nu ar trebui să spui prea multe despre disciplina mea.” Așadar, lucrul real nu este să calculezi mereu despre modurile de guvernare a bisericii, metodele de gestionare, planurile care trebuie adoptate și regulile care trebuie stabilite, a căror încălcare va fi considerată o încălcare gravă. Toate sunt bune la locul lor, căci ordinea este bună în felul ei. Dar haideți, haideți să ne punem la treabă. Hai să facem ceva.Cred că cea mai bună lucrare pentru Dumnezeu se face adesea într-un mod foarte neregulat. Mă simt din ce în ce mai mult ca bătrânul soldat de la Waterloo când a fost interogat despre cea mai bună haină pe care o putea purta un soldat. Ducele de Wellington i-a spus: „Dacă ar trebui să te bați din nou pentru Waterloo, cum ai vrea să fii îmbrăcat?” Răspunsul a fost: „Vă rog, domnule, aș vrea să fiu în cămașă.” Cred că asta e cel mai bine. Scapă de tot ce e superfluu, apucă-te de treabă și fă-o. Aș vrea ca unii creștini să poată face asta, să se dezbrace pur și simplu, să scape de superfluitățile ordinii și ale bunei-cuviințe și de tot ce îi împiedică să încerce să-și recupereze bietele suflete. Iată-i, coborând în iad, iar noi ne agățăm de una și alta, luând în considerare cea mai bună modalitate de a nu face asta și numind comisii care să ia în considerare și să dezbată, să amâne și să amâne și să lase lucrarea în așteptare. Cea mai bună modalitate este să te ridici și să o faci, iar comitetul să se întrunească după aceea. Dumnezeu să ne dea voie. Fiule, du-te la muncă astăzi. Să fie ceva practic, ceva real, ceva făcut cu adevărat.

     Și prin faptă bună se înțelege ceva care implică efort, trudă, seriozitate, abnegație, poate ceva care necesită perseverență. Cu adevărată seriozitate, va trebui să te ții de ea. Va trebui să te predai cu toată inima ei și să renunți la multe altele care te-ar putea împiedica să o faci. O, bărbați și femei creștine, nu-L veți preaslăvi pe Dumnezeu dacă nu vă puneți cu adevărat puterea în căile Domnului și nu vă aruncați trupul, sufletul și duhul - întreaga voastră bărbăție și feminitate - în lucrarea Domnului Isus Hristos. Pentru a face aceasta, nu trebuie să vă părăsiți familiile, magazinele sau angajamentele voastre seculare. Îi puteți sluji lui Dumnezeu în aceste lucruri. Ele vor fi adesea oportunități avantajoase pentru voi, dar trebuie să vă aruncați în ele. Un om nu câștigă suflete pentru Hristos în timp ce el însuși este pe jumătate adormit. Bătălia care trebuie dusă pentru Domnul Isus trebuie dusă de oameni care sunt complet treji și înviorați de Duhul lui Dumnezeu. „Fiule, du-te și lucrează astăzi.” Nu te duce să te predai în școlile duminicale. Nu te duce să te predai. Nu te juca de-a îndemna oamenii la colțurile străzilor și nici măcar de-a împărți pliante. „Fiule, du-te și lucrează.” Aruncă-ți sufletul în asta. Dacă merită să faci ceva, merită să faci bine; și dacă merită să faci bine, merită să faci mai bine decât ai făcut-o vreodată; și chiar și atunci va merita să faci și mai bine, căci atunci când ai făcut tot ce ai putut, trebuie să întinzi spre ceva mult mai presus de el; căci ce e mai bun dintre cei mai buni este prea puțin pentru un astfel de Dumnezeu și pentru o astfel de slujbă. „Fiule, du-te și lucrează.”

     Ei bine, acum, o astfel de afirmație poate că vi se pare destul de grea; dar v-aș putea spune despre mulți care ar fi într-adevăr foarte bucuroși dacă Domnul le-ar spune asta. V-aș putea spune despre unii care rareori își părăsesc canapelele, unii care rareori pot sta drepți din cauza slăbiciunii lor, cărora nopțile le sunt adesea pline de durere, iar zilele le petrec în oboseală. Au învățat, prin învățătura lui Dumnezeu, să fie mulțumiți să sufere; dar uneori nu își pot înăbuși o dorință arzătoare; își doresc ca Domnul să-i lase să-I slujească. Nu invidiază, dar totuși, uneori, peste mintea lor trece umbra a ceva asemănător invidiei atunci când își amintesc ce oportunități au unii dintre voi, care sunteți plini de sănătate și putere. L-am văzut pe fratele meu pastor dat deoparte, vocea poate dispărută, plămânii slăbiți, inima predispusă la palpitații și, oh, cât de mult și-ar fi dorit să poată predica. Cu câtă fervoare a spus el: „O, dacă aș avea din nou aceste oportunități, cât de mult aș încerca să le folosesc mai bine decât atunci când am fost favorizat cu ele! Vă spun că există mii de slujitori ai lui Dumnezeu care i-ar săruta praful de pe picioare dacă le-ar spune doar: «Du-te și lucrează». Îmi amintesc că am citit despre un pastor care lucrase în America până când a cedat complet. A trebuit să facă o călătorie pentru sănătate. Nu plecase de multe zile când a scris în jurnalul său: „Poate că există unii pastori care consideră că este o plăcere să fie eliberați de datoria de a predica, dar eu o consider o nenorocire. Aș prefera să predic așa cum am făcut-o încontinuu la amvonul meu decât să văd toate împărățiile lumii.” Și, într-adevăr, nu există nicio plăcere în lume ca cea de a-L sluji pe Dumnezeu. Vei obosi curând dacă ai o vacanță, dar nu te vei obosi niciodată de o vocație divină, deși uneori s-ar putea să obosești în ea. Acum, gândește-te că Domnul ți-ar fi putut spune: „Acum, du-te și stai întins în patul acela timp de zece ani. Du-te și te prăbușește de tuberculoză.” „Nu prea am ce face pentru tine. Trebuie să-mi porți voia.” Nu ești foarte bucuros că ești plin de putere sau că ai o parte din ea și că acum Tatăl tău ceresc îți spune: „Fiule, du-te și lucrează. Ți-am dat putere: du-te și lucrează”? Doamne, Îți mulțumim pentru o poruncă atât de bună și blândă.

     În plus, există multă onoare în această muncă. Știi cât de mult își dorește băiețelul tău să fie bărbat. Toți băieții își doresc. Când poartă pentru prima dată gulere rigide, se felicită pentru orice semn care să semene cu a fi bărbat. Cât de mândru este de asta! Și dacă tu, fiind tată, i-ai spune băiatului tău: „Fiule, ai ajuns acum la o vârstă atât de mare încât pot avea încredere că vei face niște lucruri pentru mine”; vezi cum ar începe omulețul să se ridice: se bucură de asta. Și sunt sigur că, dacă privim lucrurile corect, noi, care suntem copii ai lui Dumnezeu, ar trebui să ne simțim onorați de Tatăl nostru ceresc spunându-ne: „Poți face ceva pentru mine”. Trebuie să fim foarte umili, căci, la urma urmei, nu putem face nimic decât dacă El lucrează în noi să vrem și să facem. Dar este cu adevărat foarte satisfăcător și înnobilator pentru un biet spirit muritor să i se permită să facă orice pentru Dumnezeu, da, și să facă ceea ce sfinții perfecți de sus și sfinții îngeri nu pot face; Căci, o, dragă frate, nu există niciun spirit glorificat care să poată merge pe acea stradă lăturalnică și pe acea alee înfundată și pe acele scări care par că ți se vor prăbuși sub picioare. Du-te și vorbește cu acea femeie pe moarte despre Hristos. Ai un privilegiu pe care Gabriel, onorat, nu l-a avut: fii recunoscător că îl ai. Nu există niciun înger care să poată lua acel copilaș de la școala duminicală și să-i spună despre „Blândul Isus, blând și blând” și să poarte mielușelul pentru Bunul Păstor. Domnul te trimite să faci asta. Și ar trebui să fie un motiv de recunoștință pentru noi toți că ne-a considerat vrednici și ne-a pus în slujire - în orice parte a acelei slujiri - pentru a face ceva pentru numele Lui. Ei bine, noi primim mereu - primim mereu, și este foarte binecuvântat; dar totuși, în aceasta, ca și în alte lucruri, este mai binecuvântat să dai decât să primești; și când putem da înapoi lui Dumnezeu o mică slujire, pătată de lacrimile noastre pentru că nu este mai bună decât este, o, este un lucru fericit și binecuvântat. Cât de recunoscător ar trebui să fii că Domnul îți spune: „Fiule, du-te la muncă astăzi”.

     Și amintește-ți, încă o dată, în această privință, că lucrarea la care ne cheamă Domnul este foarte variată, prin urmare există o mare schimbare în ea; și, în plus, se potrivește diferitelor temperamente, constituții, dispoziții și abilități ale poporului Său. El spune: „Fiule, du-te și lucrează astăzi în via Mea”. Dar El nu-ți dă pe tine să faci lucrarea Mea și nici nu-mi dă pe mine să fac lucrarea ta. Dragă soră, ți-ar plăcea să faci lucrarea unei femei creștine excelente, nu-i așa? Da, dar este o rea intenție din partea ta. Mulțumește-te să-ți faci propria lucrare. Să presupunem că servitoarea ta a vrut întotdeauna să facă treaba de bucătar, casa ar fi curând într-o stare proastă. Mai bine stai la locul tău, dragă soră. Ah, este un frate aici care spune: „Cred că aș putea predica dacă aș avea o congregație cutare sau cutare”. Foarte probabil, frate, dar mai bine ai predica alor tăi și ai face tot binele pe care îl poți face acolo. Foarte probabil că eu m-aș descurca mai bine cu propria mea congregație și tu te vei descurca mai bine cu a ta decât mi-ar plăcea mie. Fiecare om ar face bine să se ocupe de treaba lui, la locul lui. Și cât de recunoscători ar trebui să fim că, dacă cineva poate ține o predică, altul poate oferi o rugăciune - că, dacă cineva poate merge și vorbi la mii de oameni, altul poate vorbi la unii sau doi. Există muncă în școală; există muncă în familie; există muncă pe stradă; există muncă în atelier; există muncă peste tot pentru Isus, dacă vrei doar să-ți întinzi mâna ca să o găsești și să urmezi sfatul bun al lui Solomon: „Orice găsește mâna ta de făcut, fă cu toată puterea ta”.

     III. Acum, TIMPUL este următorul lucru. „Fiule, du-te la muncă astăzi.” Asta înseamnă direct — acum.

     Frate, soră, nu voi spune un cuvânt despre ce este datoria ta să faci mâine. Lasă ziua de mâine să se descurce singură. Nu voi avea nimic de spus despre ce va fi corect să faci peste zece ani. Dacă ești în viață, ți se va da har pentru asta. Dar ceea ce am să-ți spun în numele lui Dumnezeu este: „Du-te și lucrează astăzi”, și, odată cu apusul soarelui, să fie: „Du-te și lucrează în noaptea asta în via mea”, dacă există ocazia, chiar și în noaptea asta, înainte ca soarele să fi răsărit peste lume. „Și de ce astăzi?” Pentru că, frate, Tatăl tău vrea să te apuci de treabă imediat. „De ce stai aici toată ziua degeaba?” Dacă n-ai făcut nimic pentru Hristos, ai pierdut suficient timp. Nu te odihni astăzi, ci fă-o acum. El vrea să o faci acum, pentru că vița de vie este într-o anumită stare care necesită muncă chiar acum. Există cineva în lume care se află într-o stare sufletească delicată, cu care poți vorbi cu succes. Există aici o persoană îndoliată care are nevoie de alinare în seara asta. Există cineva care se luptă împotriva conștiinței sale, care are nevoie de îndemn în seara asta în mod corect. Dacă cazul este neglijat în seara asta, va fi ca și cum ai neglija tăierea viței de vie exact la momentul potrivit pentru a scoate lemnul de prisos. Acum poți să o faci? Nu poți să o faci în nicio altă zi. Prin urmare, „du-te și lucrează astăzi”.

     „Astăzi”, pentru că există anumite pericole la care sunt expuși chiar acum cei pe care ești pe cale să-i binecuvântezi. Diavolul îi ispitește: este necesar să te duci și să-i ajuți împotriva acestei ispite. Ei sunt chiar acum în disperare; este necesar să intervii cu cuvântul de mângâiere din gura Stăpânului tău. Poate că, chiar în această noapte, înainte de a se duce la odihnă, sunt pe cale să comită un mare păcat. Poate că Domnul vrea să intervii chiar acum, înainte ca păcatul să fie săvârșit. Fiule, du-te la muncă astăzi; ești nevoit. Sunt foarte puțini muncitori chiar acum: mulți dintre ei au plecat. Fiule, du-te și tu astăzi, în timp ce ceilalți au ieșit la odihnă - în timp ce ceilalți dorm și au lenevit. Există o pauză chiar acum: este în acest moment. Multe fapte curajoase și-au datorat succesul faptului că au fost făcute imediat. Dacă Horatius nu ar fi păstrat podul chiar în acel moment când inamicul a încercat să treacă, nu am fi auzit niciodată de el, nici de faptele curajoase din vechime. Există o vreme de lipsă – de lipsă: există o urgență. Fiule, Dumnezeu îți spune: „Grăbește-te acum, chiar acum, și du-te astăzi de lucrează în via Mea.” „Ia aminte la asta astăzi.”

     Înseamnă să lucrezi toată ziua: să lucrezi cât trăiești. Fiule, dacă ajungi odată în vie, să nu te mai întorci acasă până nu se termină ziua. Îmi pare întotdeauna rău când aud de creștini care încep să renunțe la o parte din munca lor înainte de a veni slăbiciunile bătrâneții; deși cred că mulți pastori, când îmbătrânesc, ar fi mai bine să renunțe la o sarcină pentru care nu sunt capabili și să ia una mai mică pentru care puterea lor ar fi de folos. Dar știu că unii renunță la o muncă sau alta și spun: „Lasă tinerii să vină și să-și ia rândul.” Da, da, dar să presupunem că soarele ar înceta să mai strălucească și ar spune: „Este o stea acolo; lasă-l să aibă rândul său și să strălucească în locul meu.” Să presupunem că luna ar renunța pentru totdeauna să mai strălucească în vegherile de noapte și ar spune că s-a săturat să stea afară noaptea; și să presupunem că pământul ar spune că s-a săturat să dea recolte. „De ce să mai cedez? Lasă marea să-și ia rândul și să producă porumb.” Așadar, dragi prieteni creștini, continuați cât puteți. Cine îl poate învinovăți pe dragul și bătrânul John Newton? Când a devenit prea slăbit pentru a urca scările amvonului de la St. Mary Woolnoth, a fost ajutat să se ridice și apoi, sprijinindu-se de Biblia amvonului, și-a vărsat sufletul. Un prieten de-al său i-a spus: „Dragă domnule Newton, nu credeți că ar trebui să renunțați la predică?” „Ce!”, a spus el, „va renunța vreodată bătrânul blasfemiator african să laude harul lui Dumnezeu atâta timp cât are suflare în trup? Niciodată.” Și astfel s-a întors la treabă. Ah, de mai mult din acel spirit pentru a persevera în slujba Stăpânului.

     Există doar acest gând: este doar o zi. „Fiule, du-te și lucrează astăzi.” Va fi doar o zi. Cea mai lungă viață nu mai este, și atunci se vor aduna umbrele morții: dar nu va mai fi noapte, căci în locul ei se va ivi ziua și umbrele vor fugi, și atunci slujba vieții de aici, pe pământ, se va sfârși. Nu vor mai fi copii supărători de învățat, nici păcătoși cu inima împietrită de mustrat, nici creștini căldicei și apostazi de mustrat, nici înșelători de înfruntat, nici sceptici cărora să le răspundă cu mărturia care nu poate fi clătinată, nici batjocoritori de îndurat, suportându-le cu răbdare ocara. Totul se va sfârși atunci; și atunci cei care i-au slujit Stăpânului lor Îl vor vedea încingându-se și așezându-se și slujindu-le, iar ei se vor ospăta la masa Lui și vor intra în bucuria Lui. „Fiule, du-te și lucrează astăzi”, căci te vei odihni mâine. Lucrează mai departe, căci este suficientă odihnă în ceruri: lucrează mai departe, căci veșnicia îți va răsplăti bine pentru osteneala timpului.

     IV. Apoi, în ceea ce privește LOCUL UNDE DOMNUL NE CHEAME LA LUCRARE: „Fiule, du-te și lucrează astăzi în via Mea.”

     Îmi place să mă gândesc la această sferă specială de muncă, pentru că trebuie să fie o plăcere să lucrezi în via Tatălui nostru, căci acolo tot ce facem va fi făcut pentru El. Eu tai această viță; este vița Tatălui meu. Eu sap acest șanț; dar este pământul Tatălui meu pe care îl răscolesc. Eu adun aceste pietre; este via Tatălui meu pe care o curăț. Eu repară acest gard; este pământul Tatălui meu pe care îl împrejmuiesc astfel. Totul este făcut pentru El. Cine nu ar face tot ce ar putea pentru dragul Mântuitor, Mielul muritor și pentru binecuvântatul Tată al spiritelor noastre? „Du-te și lucrează astăzi în via Mea.”

     Ce muncă interesantă este atunci, căci este via noastră, pentru că este via Tatălui nostru. Tot ce-I aparține ne aparține și nouă. Suntem fii care lucrează în via Tatălui nostru; așa că putem spune: „Această viță; ei bine, am un interes în ea, căci sunt moștenitorul proprietății Tatălui meu. Acest pământ pe care încerc să-l sap și să-l îngrășesc; este pământul meu, este al Tatălui meu. Și acest zid pe care încerc să-l repar; este al meu, este al Tatălui meu.” Este întotdeauna plăcut să lucrăm pentru noi înșine, știți; și, într-un sens binecuvântat, când lucrăm pentru Dumnezeu, lucrăm pentru noi înșine. Voi sunteți lucrători, voi sunteți ogorul lui Dumnezeu, voi sunteți poporul lui Dumnezeu; și când lucrați pentru Domnul, luați cu adevărat parte de la El.

     Și ce muncă este aceasta! „Duceți-vă și lucrați astăzi în via mea.” Cui îi place să lucreze într-o vie, pentru că este remunerată. Munca într-un deșert poate fi o trudă nerecunoscătoare; dar lucrul într-o vie unde vor fi ciorchini este cu totul altceva. Ne putem gândi deja la acei struguri zemoși care vor fi gata pentru teasc și pentru sărbătoare, când mustul roșu va ieși din belșug - când se vor veseli și se vor bucura de recoltă. Și veți avea vin nou și vin pe drojdii, bine rafinat. Tot felul de plăceri îl așteaptă pe omul care Îi slujește Domnului.

     „Du-te și lucrează în via Mea.” Nu înseamnă asta că munca este din belșug? Întotdeauna este ceva de făcut într-o vie. Dacă îi întrebi pe cei care cultivă viță de vie, îți vor spune că este nevoie de multă muncă. De la o anumită parte a anului, mai este ceva de făcut, multe pericole de evitat și mulți dușmani de ținut departe de viță; așa că sunt multe de făcut, frate. Du-te și lucrează în vie, unde va fi nevoie de toate mâinile tale. Este aproape; aproape de tine; căci Tatăl ceresc nu a spus: „Fiule, ia o corabie și du-te la Tarsis sau la Ofir.” El a spus: „Fiule, du-te și lucrează în via Mea”; iar via era chiar pe ușa din spate de acolo. Acum, via Tatălui tău ceresc este aproape de tine. Acele străzi unde locuiești - chiar casa în care locuiești - poate chiar camera în care dormi - este via lui Dumnezeu, unde trebuie să lucrezi pentru El. Este lucrarea Tatălui tău ceresc, care trebuie făcută de tine în puterea Tatălui tău ceresc. O, dacă aș putea în seara asta să aprind un tânăr cu dragoste pentru Hristos, m-aș bucura. Dacă aș putea fi mijlocul umil de a inspira unei femei creștine misiunea înaltă de a fi utilă în vremea și generația ei, cât de mult s-ar bucura sufletul meu! Într-o seară, a venit în acest Tabernacol un tânăr domn, cunoscut ca fiind un mare jucător de cricket. Era creștin și plin de seriozitate în a se agăța de marile adevăruri ale revelației; dar nu-i slujise niciodată Dumnezeului său. El considera că este potrivit să-și petreacă timpul liber în exerciții bărbătești și în astfel de activități căuta recrearea. Dar, în timp ce vorbeam, un foc s-a aprins în el și s-a dus acasă să înceapă să predice Evanghelia pe strada orașului în care locuia, iar acum este pastorul unei biserici mari și influente pe care a adunat-o. De atunci, a predicat de mai multe ori în acest loc Evanghelia lui Isus Hristos. O, de-ar putea ca vreun alt credincios care se întâmplă să se afle în această situație – vreun tânăr capabil care își cheltuiește toată puterea pentru lume fără să facă nimic grav greșit, ci pur și simplu își irosește talentul – să audă o voce spunându-i în seara aceasta, în timp ce merge pe acel culoar: „Fiule, du-te și lucrează astăzi în via mea!”

     După ce m-am zăbovit atât de mult asupra îndemnului practic, mi-a mai rămas puțin timp pentru acea scurtă explicație a pildei sau, mai corect spus, a pildelor viei cu care am promis la început să închei. Ocazia cu care au fost rostite este memorabilă. Asaltați „în timp ce învăța” - întrerupți brutal de sinedriul legal al evreilor, cu marele preot în prim-plan, L-au confruntat pe Domnul nostru, ca și cum ar fi fost, cu o îndreptățire și I-au propus două întrebări - una cu privire la autoritatea sau titlul prin care acționa - cealaltă cu privire la sursa din care provenea autoritatea sa. Știți cu toții cât de abil a evitat antagoniștii săi fără scrupule. „Vă voi întreba și eu un lucru”, a spus el. Apoi le-a pus o întrebare care s-a dovedit a fi o provocare și i-a lăsat la o discuție ridicolă, căci „au discutat între ei”, s-a dat la o parte să șoptească și apoi s-a retras în pură timiditate refuzând un răspuns, căci „se temeau de popor” sau, așa cum puteți citi, se temeau de gloată. Avantajul pe care Domnul nostru l-a obținut astfel, l-a urmat repede cu o parabolă – de fapt, cu parabola despre care am vorbit. A început-o astfel: „Ce credeți?” – punând o întrebare despre doi fii, unul profesionist, dar complet neascultător, celălalt posomorât la înfățișare, deși apoi se pocăia în duh și era sârguincios în muncă. Lucrul era atât de evident încât ei au răspuns fără ezitare cu un răspuns care le-a țintuit mustrarea în propriile lor piepturi. „Care dintre acești doi a făcut voia tatălui său?” Ei I-au spus: „Cel dintâi”. Citiți-o, citiți parabola singuri. Realizați-vă puterea ei dacă puteți. Prostituata pocăită și marele preot încăpățânat sunt puși în balanță. „Pe calea dreptății” – conform caricaturii veridice – preoții cei mai de seamă și bătrânii înșiși recunosc că „cel dintâi” dintre acești doi a făcut voia Tatălui nostru ceresc. Vă rog să înțelegeți această parabolă. Aproape fără întrerupere, via i-a oferit din nou o altă parabolă pe care a insistat să o audă - o parabolă care scotea în evidență caracterul dispensației și „semnele timpurilor” atât de clar, încât nu puteau să nu o citească în lumina propriilor profeți și, în același timp, expunea atât de mult trădarea sfatului și a conspirației lor, încât și-au recunoscut imediat propriul portret și au perceput că vorbea despre ei. „Via”, știți cu toții, era simbolul constant al națiunii evreiești ca teocrație. Bărbații care stăteau pe scaunul lui Moise erau administratorii acelei vie care era proprietatea specială a lui Iehova. Ei, la fel ca conducătorii perverși din fiecare epocă, au căutat să-și adăpostească planurile malefice sub acoperirea sindicatelor și a conferințelor. Dar cuvintele și avertismentele lui Isus, proverbele și parabolele sale, erau suficient de ascuțite pentru a sonda toate subtilitățile lor și a-i lăsa să stea rușinați fără o scuză pentru viclenia inimilor lor sau pentru vinovăția conduitei lor.Acum, amintiți-vă că Împărăția lui Dumnezeu a fost luată de la ei și dată unui neam care aduce roadele ei. Cărui neam i-a fost dată? Nu este oare bisericii care este numită „o generație aleasă, o preoție împărătească, un neam sfânt, un popor pe care l-ați căpătat ca Dumnezeu, ca să vestiți puterile minunate ale Celui ce v-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată”? Vița este simbolul expres al vieții noastre creștine, deoarece toți credincioșii sunt încorporați cu Hristos. Ei bine, există o vie plantată de Dumnezeu însuși; voi credeți asta. El a închiriat-o viterilor; voi credeți asta. El va veni să caute rodul acestei vie; voi credeți asta. Voi sunteți, dragi frați, copiii viterilor; voi credeți asta, altfel nu ați îndrăzni să stați la masa Lui și să beți din paharul Lui. De aceea, El vă spune: „Fiule, du-te și lucrează în via Mea!” Ce răspuns dați cu buzele voastre? Ce răspuns dați cu viața voastră?

     Până acum nu am vorbit cu oameni neconvertiți. Nu le-am spus niciun cuvânt. Lor însă, am acest cuvânt de spus și l-am și făcut. Nu vă voi cere să lucrați pentru Hristos. Nu vă pot îndemna să faceți nimic pentru El. Nu sunteți în starea de spirit să o faceți. Trebuie mai întâi să credeți în El. O, să fie o durere pentru voi în seara asta că sunteți incapabili să-L slujiți pe Hristos. Până când nu veți dobândi o inimă nouă și un spirit drept, nu aveți capacitatea să-I slujiți. Trebuie mai întâi să vă încredeți în Hristos și să dovediți în propriile voastre suflete că această evanghelie este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea voastră. Ochii voștri trebuie să fie deschiși; trebuie să vă întoarceți de la întuneric la lumină și de la puterea lui Satan la Dumnezeu, ca să puteți primi iertarea păcatelor și moștenirea printre cei sfințiți prin credința în Isus, înainte de a putea face ceva pentru El. Atunci, nu până atunci, veți fi vrednici să fiți făcuți martori atât ai acelor lucruri pe care le veți fi văzut, cât și ai acelor lucruri în care El vi se va arăta mai târziu. Trebuie să vă nașteți voi înșivă din nou înainte de a putea suferi chinurile nașterii pentru alții, până când Hristos nu va fi format în ei. Nu puteți mărturisi, cei dintre voi care nu au primit mărturia lui Hristos și în care nu este confirmată. Munca voastră necalificată ar fi dăunătoare. Lăsați mâinile deoparte de o astfel de muncă sfântă până când acele mâini nu vor fi spălate curat de Isus Hristos. Veniți la El și încredeți-vă în El și credeți în El, iar când vă va fi mântuit, atunci vă va spune: „Fiule, du-te și lucrează astăzi în via Mea.”

Formarea baptiștilor în România – de Reverendul Charles Thomas Byford

 

Am publicat pe blog fragmente din lucrarea lui J. H. Rushbrooke (ed.), The Baptist Movement in the Continent of Europe: A Contribution to Modern History (London: The Carey Press, 19 Furnival Street, E.C.; The Kingsgate Press, 4 Southampton Row, W.C., 1915), care prezintă formarea și dezvoltarea mișcării baptiste în Europa și România.

Continuăm acum această incursiune în istoria baptistă printr-o altă lucrare de referință: Formarea baptiștilor din România, de reverendul Charles Thomas Byford, publicată în volumul Peasants and Prophets: Baptist Pioneers in Russia and South Eastern Europe, ediția a II-a (London: James Clarke & Co.; The Kingsgate Press, 1912).

Această lucrare reprezintă una dintre cele mai timpurii mărturii istorice publicate în limba engleză despre apariția și formarea comunităților baptiste din România, oferindu-ne o perspectivă valoroasă asupra începuturilor mișcării baptiste în țara noastră.

La sud de Carpați

România este de obicei asociată, în mintea poporului britanic, cu acea personalitate fascinantă și scriitoare plină de grație, regina României, mai bine cunoscută după pseudonimul ei literar, „Carmen Sylva”. Pentru baptiști, România a fost cunoscută de multă vreme ca țara în care frații noștri exilați din Rusia au găsit, timp de mulți ani, un cămin și un refugiu împotriva tiraniei autorităților ruse.

De aproape treizeci de ani există o Biserică Baptistă Germană în București, care, încă de la începuturile ei și până cu aproape doi ani în urmă, l-a avut ca pastor pe fratele S. Hammerschmidt. De atunci, un tânăr a fost chemat în slujirea pastorală a bisericii, iar datorită succesului lucrării, o ostilitate care mocnise de multă vreme împotriva credincioșilor baptiști a fost trezită.

Țărani și profeți

Reverendul Berg Schlipf este originar din Newark, New Jersey, are treizeci și șapte de ani și a fost botezat de tatăl său cu șaisprezece ani în urmă, la Killalee, comitatul Renfrew, Ontario, Canada.

S-a pregătit pentru slujirea pastorală la Institutul Peddie din Hightstown, New Jersey, și este, de asemenea, absolvent al Seminarului Teologic din Rochester. Primii săi ani de activitate au fost consacrați lucrării de pionierat în Marele Nord-Vest al Canadei, iar timp de patru ani și jumătate, domnul Schlipf a fost pastorul Bisericii din Rosenfeld, Dakota de Nord. În timpul slujirii sale acolo, a botezat 118 persoane care și-au mărturisit credința în Isus Hristos; mulți dintre aceștia erau emigranți din România. Acești convertiți doreau ca și prietenii lor din țara de origine să primească Evanghelia, iar în 1909 i-au cerut pastorului lor să meargă în România, să-și viziteze prietenii și să predice Evanghelia.

În timpul călătoriei sale de predicare prin România, domnul Schlipf a făcut cunoștință cu credincioșii din București, iar în iunie 1910 s-a stabilit aici ca pastor al bisericii. De atunci, douăzeci și șapte de persoane au fost botezate, iar altele așteaptă botezul; biserica a fost mărită și practic reconstruită, iar stațiuni misionare au fost înființate.

Dezvoltarea lucrării a atras după sine o încercare de a-l expulza pe Schlipf din țară. În noiembrie 1910, directorul Poliției Secrete i-a cerut fratelui nostru să se prezinte înaintea sa, iar următoarea conversație a avut loc:

„V-am chemat la biroul meu pentru a vă spune că, după părerea noastră, este recomandabil să părăsiți imediat țara. Vă abordez în mod particular, deoarece nu doresc ca expulzarea dumneavoastră să fie dispusă de Consiliul de Stat.”

„De ce urmează să fiu expulzat din țară? Nu am vorbit niciodată împotriva Guvernului.”

„Nimeni nu spune că ați făcut-o.”

„Nu am atacat în niciun fel religia de stat.”

„Nimeni nu spune că ați făcut-o.”

„De ce doriți să părăsesc țara, când nu am făcut niciun rău nici unor persoane, nici Guvernului?”

„Sunteți un slujitor religios; predicați pentru un salariu; tot felul de oameni, precum unguri, români, bulgari și germani, vă vizitează capela, iar noi nu dorim ca dumneavoastră și oamenii de aceeași credință cu dumneavoastră să desfășurați propagandă în România. O asemenea activitate, precum cea pe care o desfășurați, diminuează puterea și gloria Bisericii de Stat.”

„În prezent predic numai în limba germană; în întreaga țară există doar 200 de baptiști români...”

Directorul îl întrerupse: „Da, dar dacă nu sunteți oprit, înainte să treacă încă un an vor fi 2.000.”

„Este nedrept să mă expulzați pe motiv că primesc un salariu pentru predicare, în timp ce toți slujitorii Bisericii de Stat sunt plătiți pentru serviciile lor.”

„Rămâneți în România dacă doriți, dar nu vă vom permite să predicați.”

Domnul Schlipf s-a dus apoi la Legația Americană, fiind cetățean american, și l-a întâlnit pe consulul general, care provenea dintr-o familie baptistă. Prin intermediul acestuia, întregul caz a fost adus înaintea domnului Brătianu, prim-ministrul României. Domnul Harvey, consulul general, a putut să-l asigure pe prim-ministru că baptiștii nu sunt anarhiști, ci cetățeni pașnici, care respectă legea, în toate țările Europei și Americii.

La câteva zile după ce cazul fusese încredințat consulului general, directorul Poliției Secrete l-a chemat pe domnul Schlipf și l-a informat că, din ordinul prim-ministrului, i se permitea să rămână în România și să-și continue lucrarea în liniște și pace.

Povestea lucrării baptiste în România

Lucrarea baptistă din România își are originile în două surse principale și distincte: (a) lucrarea desfășurată exclusiv printre coloniștii vorbitori de limbă germană — dintre care în țară sunt multe mii —, începută de discipolii lui J. G. Oncken din Hamburg; și (b) micile biserici din Dobrogea, provincia sau regiunile de la țărmul Mării Negre, inițiate de oameni curajoși, exilați pentru credința lor din regatul vecin al Rusiei.

Lucrarea germană își are sediul central în București, capitala țării, și a fost întemeiată în anul 1862 de frați care păstraseră legături strânse cu J. G. Oncken, G. W. Lehmann și J. Köbner, pionierii baptiști germani. Deși timp de aproape o jumătate de secol s-a desfășurat o muncă susținută și conștiincioasă, numărul membrilor bisericii este astăzi de numai optzeci și șapte, într-o populație de peste 40.000 de locuitori vorbitori de limbă germană.

Timp de douăzeci și cinci de ani, lucrarea s-a aflat sub conducerea reverendului J. Hammerschmidt, care trăiește acum la pensie în nordul Germaniei. După demisia sa, pastoratul a fost preluat de un tânăr germano-american, reverendul Berg Schlipf, care și-a asumat, de asemenea, supravegherea lucrării baptiste în rândul populațiilor germane răspândite în România. Sub îndrumarea sa, lucrarea se dezvoltă în mod mulțumitor: capela din București este prea mică pentru adunările obișnuite și există un plan pentru extinderea ei; au loc convertiri cu o frecvență încurajatoare, iar în ultima vreme au fost raportate mai multe botezuri. Credincioșii din București sunt însă serios împiedicați în dezvoltarea lucrării de datoria foarte mare care grevează proprietatea lor; ei trebuie să plătească dobânda pentru o ipotecă de 17.000 de franci.

De la venirea domnului Schlipf, acesta a întreprins numeroase călătorii, vizitând bisericile și stațiunile misionare răspândite în țară și explorând posibilitatea deschiderii unor noi puncte misionare în orașe precum Ploiești, Galați, Brăila și Craiova. În biserica sa are doi colportori, care pot distribui și vinde aproximativ 6.000 de exemplare ale Bibliei și ale Noului Testament în fiecare an. Aceștia îi semnalează în permanență pastorului lor locurile potrivite pentru o nouă și susținută activitate misionară. Dezvoltarea lucrării nu poate continua fără ajutor din afară; membrii bisericii sunt în mare parte foarte săraci și, dacă nu ar fi fost generozitatea unui frate, membru al bisericii încă de la început, comunitatea ar fi ajuns de multă vreme în dificultăți financiare.

În provinciile de la Marea Neagră există trei biserici: la Catalui, cu trei stațiuni misionare și șaizeci și nouă de membri, păstorită de reverendul Martin Issler; la Cogealac, cu trei stațiuni și cincizeci și doi de membri (credincioșii de aici nu au în prezent pastor); și la Mangalia, cu șase stațiuni și patruzeci de membri, avându-l ca pastor pe reverendul A. Lück.

Pe lângă acestea, există o Biserică a românilor la Cerna Verde și o alta a rușilor la Tulcea, aceasta din urmă avându-l ca lider pe exilatul rus Borisimenkoff. În anul 1886, fratele Wiehler, pe atunci președinte al Uniunii Baptiste Ruse, a fost nevoit să fugă din Rusia din cauza persecuțiilor crunte din acea vreme. După multe peregrinări, a ajuns la Tulcea, în România, unde a construit o capelă, un monument trainic al credinței și devotamentului său. Totuși, nu a trăit să vadă prea mult rod al muncii sale, deoarece în anul următor a fost chemat acasă, într-un moment care ar fi trebuit să fie, omenește vorbind, în floarea vieții sale. Moartea lui a fost — omenește vorbind — rezultatul tuturor suferințelor pe care fusese chemat să le îndure pentru Cuvântul lui Dumnezeu și pentru mărturia sa despre harul răscumpărător.

Potrivit legii românești în vigoare, Guvernul nu tolerează nicio activitate protestantă sau baptistă în rândul românilor, decât dacă aceasta este desfășurată de cetățeni români. Ici și colo, în țară, mici comunități de baptiști s-au adunat ca urmare a citirii Cuvântului lui Dumnezeu. În Muntenia există în prezent o „Societate împotriva botezului copiilor”, înființată de săteni ca protest împotriva botezării altora decât a credincioșilor — o convingere la care au ajuns fără niciun ajutor sau îndrumare din afară. Sătenii au rezistat cu succes tuturor încercărilor de a le înfrânge opoziția față de Biserica Ortodoxă Greacă și susțin cu fermitate învățătura clară a Noului Testament cu privire la doctrina botezului. Spiritul cercetării se răspândește și multe uși se deschid.

Unul dintre membrii bisericii din București, un tânăr român, se află în prezent la Seminarul Baptist din Hamburg, unde studiază cu scopul de a se întoarce în țara sa pentru a predica Evanghelia. Se speră că vor fi găsite fondurile necesare pentru ca el să poată deveni pastorul Bisericii din Cerna Verde. Faptul că românii pot fi câștigați pentru Evanghelie este dovedit de succesul remarcabil al lucrării fraților maghiari care lucrează printre românii din Ungaria.

Nevoile imediate ale României și ale lucrării baptiste de aici sunt: (1) ajutor pentru Biserica din București, astfel încât să fie eliberată de datoria care grevează clădirile sale și să poată desfășura o lucrare de extindere în rândul numeroaselor comunități vorbitoare de limbă germană din marile centre comerciale; (2) numirea unui pastor pentru Biserica din Cogealac și asigurarea mijloacelor necesare susținerii lui timp de un an sau doi; și (3) oferirea unor posibilități prin care mulți tineri promițători, deja membri ai bisericilor, să poată fi pregătiți într-o școală biblică, pentru ca, în timp, să plece ca evangheliști în mijlocul propriului lor popor.

Temeliile unei lucrări mari și durabile au fost așezate cu răbdare și temeinicie; a sosit timpul ridicării construcției de deasupra lor, spre gloria lui Dumnezeu și binele națiunii române. Frații din România își îndreaptă privirile către Alianța Mondială Baptistă, în speranța că îi va ajuta.

Mărturisirea baptistă a lui Thomas Helwys, din 1611

 

Thomas Helwys a pus bazele formării mișcării baptiste. La începutul secolului al XVII-lea, Helwys a fost principalul susținător al ideii ca Biserica și statul să fie separate în chestiunile de credință și de conștiință, astfel încât indivizii să se bucure de libertatea conștiinței religioase. Susținerea libertății religioase putea fi periculoasă la acea vreme. A murit în închisoare, ca urmare a persecuției disidenților englezi sub regele Iacob I, și este considerat un martir.

O declarație de credință a englezilor rămași la Amsterdam, în Olanda.

Evrei 11:6.
Fără credință este cu neputință să fim plăcuți lui Dumnezeu. Evrei 11.

Romani 14:23.
Orice nu este din credință este păcat.

Către toți cei smeriți, care iubesc adevărul în simplitate. Har și pace!

Credem și mărturisim:

1. Că sunt TREI care mărturisesc în cer: TATĂL, CUVÂNTUL și DUHUL; și acești TREI sunt un singur DUMNEZEU, în deplină egalitate (1 Ioan 5:7; Filipeni 2:5, 6), prin Care toate lucrurile sunt create și păstrate, în cer și pe pământ (Geneza 1).

2. Că acest DUMNEZEU a creat la început toate lucrurile din nimic (Geneza 1:1) și l-a făcut pe om din țărâna pământului (Geneza 2:7), după chipul Său (Geneza 1:27), în dreptate și sfințenie adevărată (Efeseni 4:24). Totuși, fiind ispitit, omul a căzut prin neascultare (Efeseni 3:1-7). Prin neascultarea lui, toți oamenii au păcătuit (Romani 5:12-19). Păcatul lui a fost socotit asupra tuturor și, astfel, moartea a trecut asupra tuturor oamenilor.

3. Că, prin sămânța făgăduită a femeii, ISUS HRISTOS, și prin ascultarea Lui, toți sunt făcuți neprihăniți (Romani 5:19). Toți sunt făcuți vii (1 Corinteni 15:22), neprihănirea Lui fiind socotită tuturor.

4. Că, în ciuda acestui fapt, oamenii sunt, prin fire, copii ai mâniei (Efeseni 2:3), născuți în nelegiuire și zămisliți în păcat (Psalmul 51:5). Sunt înțelepți în a face răul, dar nu au cunoștință în ceea ce privește binele (Ieremia 4:22). Omul firesc nu înțelege lucrurile Duhului lui Dumnezeu (1 Corinteni 2:14). De aceea, omul nu este readus la starea sa de dinainte. Așa cum omul, în starea sa de nevinovăție, având în sine toată înclinația spre bine și nicio înclinație spre rău, putea, totuși, fiind ispitit, să cedeze sau să se împotrivească, tot astfel, acum, fiind căzut și având toată înclinația spre rău și nicio înclinație sau voință spre vreun bine, poate, totuși, prin harul dăruit de DUMNEZEU, să primească harul sau să-l respingă, potrivit cuvintelor din Deuteronom 30:19: «Iau cerul și pământul martori: Astăzi am pus înaintea voastră viața și moartea, binecuvântarea și blestemul. Alege, deci, viața, ca să trăiești, tu și sămânța ta.»

5. Că DUMNEZEU a predestinat, înainte de întemeierea lumii, ca toți cei ce cred în El să fie mântuiți (Efeseni 1:4, 12; Marcu 16:16), iar toți cei ce nu cred să fie osândiți (Marcu 16:16), toate acestea fiind cunoscute mai dinainte (Romani 8:29). Aceasta este alegerea și osândirea despre care se vorbește în Scripturi cu privire la mântuire și condamnare; nu faptul că DUMNEZEU i-ar fi predestinat pe oameni să fie răi și, astfel, să fie osândiți, ci faptul că oamenii care sunt răi vor fi osândiți. Căci DUMNEZEU vrea ca toți oamenii să fie mântuiți și să ajungă la cunoașterea adevărului (1 Timotei 2:4). El nu vrea ca nimeni să piară, ci dorește ca toți oamenii să vină la pocăință (2 Petru 3:9) și nu voiește moartea celui ce moare (Ezechiel 18:32). De aceea, DUMNEZEU nu este autorul condamnării nimănui, după cuvintele profetului (Osea 13): «Pierzarea ta, Israele, vine de la tine, dar ajutorul tău vine de la Mine.»

6. Că omul este socotit neprihănit numai prin neprihănirea lui HRISTOS, înțeleasă prin credință (Romani 3:28; Galateni 2:16), dar credința fără fapte este moartă (Iacov 2:17).

7. Că oamenii pot cădea din harul lui DUMNEZEU (Evrei 12:15) și se pot îndepărta de adevărul pe care l-au primit și l-au recunoscut (Evrei 10:26), după ce au gustat din darul ceresc, au fost făcuți părtași la DUHUL SFÂNT și au gustat din cuvântul cel bun al lui DUMNEZEU și din puterile veacului viitor (Evrei 6:4, 5). De asemenea, după ce au scăpat de întinăciunea lumii, pot fi din nou încurcați în ea și biruiți (2 Petru 2:20). Un om drept își poate părăsi neprihănirea și poate pieri (Ezechiel 18:24, 26). De aceea, nimeni să nu îndrăznească să creadă că, pentru că are sau a avut odată har, îl va avea întotdeauna. Ci toți oamenii să aibă încredere că, dacă vor răbda până la sfârșit, vor fi mântuiți. Nimeni, așadar, să nu îndrăznească să fie nepăsător, ci toți să-și ducă la bun sfârșit mântuirea cu frică și cutremur.

8. Că ISUS HRISTOS, Fiul lui DUMNEZEU, a doua Persoană sau subzistență în Treime, la plinirea vremii, S-a arătat în trup, fiind, după trup, din sămânța lui David și a israeliților (Romani 1:3 și 8:5), Fiul Mariei Fecioare, născut din substanța ei (Galateni 4:4), prin puterea DUHULUI SFÂNT, care a umbrit-o (Luca 1:35). Fiind astfel Om adevărat, El a fost asemenea nouă în toate, cu excepția păcatului (Evrei 4:15), fiind o singură persoană în două naturi distincte: DUMNEZEU ADEVĂRAT și OM ADEVĂRAT.

9. Că ISUS HRISTOS este Mijlocitorul Noului Testament între DUMNEZEU și om (1 Timotei 2:5), având toată puterea dată Lui în cer și pe pământ (Matei 28:18), fiind singurul REGE (Luca 1:33), PREOT (Evrei 7:24) și PROFET (Faptele Apostolilor 3:22). El, fiind și singurul Dătător de legi, a stabilit în Testamentul Său o regulă absolută și perfectă de îndrumare, care trebuie respectată de toți oamenii, în orice vreme. La aceasta niciun prinț și nimeni altcineva nu poate adăuga sau din care nu poate să scoată, fără a atrage judecățile înfricoșătoare denunțate împotriva celor care vor face astfel (Apocalipsa 22:18, 19).

10. Că Biserica lui HRISTOS este o ceată de oameni credincioși (1 Corinteni 1:2; Efeseni 1:1), separați de lume prin Cuvântul și Duhul lui DUMNEZEU (2 Corinteni 6:17), fiind uniți cu DOMNUL și unii cu alții prin Botez (1 Corinteni 12:13), pe baza propriei lor mărturisiri de credință (Faptele Apostolilor 8:37) și a păcatelor (Matei 3:6).

11. Că, deși, în ceea ce Îl privește pe HRISTOS, Biserica este una (Efeseni 4:4), totuși ea este alcătuită din diverse congregații particulare, oricâte ar exista în lume. Fiecăreia dintre acestea, chiar dacă este alcătuită doar din două sau trei persoane, HRISTOS îi dă toate mijloacele mântuirii (Matei 18:20; Romani 8:32; 1 Corinteni 3:22). Acestea sunt Trupul lui HRISTOS (1 Corinteni 12:27) și o Biserică întreagă (1 Corinteni 14:23). De aceea, pot și trebuie ca, atunci când se adună împreună, să se roage, să profețească, să frângă pâinea și să administreze toate rânduielile sfinte, chiar dacă încă nu au slujitori sau dacă slujitorii lor se află în închisoare, sunt bolnavi ori sunt împiedicați, prin orice alte mijloace, să ajungă la Biserică (1 Petru 4:10 și 2:5).

12. După cum o adunare Îl are pe HRISTOS, tot astfel Îl au toate adunările (2 Corinteni 10:7). Cuvântul lui DUMNEZEU nu vine de la nimeni și nici nu este destinat unei singure adunări (1 Corinteni 14:36), ci, așa cum vine la toată lumea, vine și la fiecare Biserică în parte (Coloseni 1:5, 6). De aceea, nicio Biserică nu ar trebui să pretindă vreo prerogativă asupra alteia.

13. Fiecare Biserică trebuie să-i primească pe toți membrii săi prin Botez, în urma mărturisirii credinței și a păcatelor lor, făcută prin predicarea Evangheliei, conform instituției primare (Matei 28:19) și practicii apostolice (Faptele Apostolilor 2:41). Prin urmare, Bisericile constituite în orice alt mod sau alcătuite din alte persoane nu sunt conforme cu Testamentul lui Hristos. 33/84

14. Că Botezul sau spălarea cu apă este manifestarea exterioară a morții față de păcat și a umblării într-o viață nouă. (Romani 6:2, 3, 4) Și, prin urmare, nu se aplică în niciun fel pruncilor.

15. Cina Domnului este manifestarea exterioară a comuniunii spirituale dintre HRISTOS și credincioși (1 Corinteni 10:16, 17) pentru a vesti moartea Lui până la venirea Lui (1 Corinteni 11:26).

16. Membrii fiecărei Biserici sau congregații ar trebui să se cunoască unii pe alții, pentru a putea îndeplini toate îndatoririle iubirii unii față de alții, atât în ceea ce privește sufletul, cât și trupul (Matei 18:15; 1 Tesaloniceni 5:14; 1 Corinteni 12:25). În special, bătrânii ar trebui să cunoască întreaga turmă în mijlocul căreia DUHUL SFÂNT i-a pus supraveghetori (Faptele Apostolilor 20:28; 1 Petru 5:2, 3). Prin urmare, o Biserică nu ar trebui să fie atât de numeroasă încât membrii săi să nu se poată cunoaște în mod personal unii pe alții.

17. Frații care stăruie în păcat și nu se pocăiesc, în urma îndemnului Bisericii, trebuie excluși de la comuniunea sfinților (Matei 18:17; 1 Corinteni 5:4, 13). Prin urmare, nu săvârșirea păcatului îndepărtează pe cineva din Biserică, ci refuzul de a asculta Biserica și de a se pocăi.

18. Cei excomunicați nu trebuie evitați în ceea ce privește relațiile din societatea civilă (2 Tesaloniceni 3:15; Matei 18:17).

19. Fiecare Biserică ar trebui, după exemplul ucenicilor lui Hristos și al Bisericilor primare, să se adune în fiecare primă zi a săptămânii, aceasta fiind ziua Domnului, pentru a se ruga, a profeți, a-L lăuda pe Dumnezeu, a frânge pâinea și a îndeplini toate celelalte părți ale comuniunii spirituale, spre închinarea la Dumnezeu, spre zidirea reciprocă și spre păstrarea adevăratei religii și a evlaviei în Biserică (Ioan 20:19; Faptele Apostolilor 2:42 și 20:7; 1 Corinteni 16:2). De asemenea, membrii nu ar trebui să lucreze în ocupațiile lor în ziua Domnului, potrivit echității legii morale, pe care Hristos nu a venit să o desființeze, ci să o împlinească (Exodul 20:8 etc.).

20. Că slujitorii fiecărei Biserici sau congregații sunt fie bătrâni, care, prin slujba lor, hrănesc în mod special turma în ceea ce privește sufletele membrilor ei (Faptele Apostolilor 20:28; 1 Petru 5:2, 3), fie diaconi, bărbați și femei, care, prin slujba lor, ajută la împlinirea nevoilor fraților săraci și neputincioși în ceea ce privește trupurile lor (Faptele Apostolilor 6:1-4). 34/84

21. Acești slujitori trebuie aleși atunci când există persoane calificate, potrivit regulilor din Testamentul lui Hristos (1 Timotei 3:2-7; Tit 1:6-9; Faptele Apostolilor 6:3, 4), prin alegerea și aprobarea Bisericii sau congregației din care fac parte (Faptele Apostolilor 6:3, 4 și 14:23), cu post, rugăciune și punerea mâinilor (Faptele Apostolilor 13:3 și 14:23). Întrucât nu există reguli diferite pentru bătrâni, există un singur fel de bătrâni.

22. Că slujitorii fiecărei Biserici sau congregații sunt legați, prin funcția lor, numai de congregația particulară din care sunt aleși (Faptele Apostolilor 14:23 și 20:17; Tit 1:5). Prin urmare, nu pot revendica, în virtutea funcției lor, nicio autoritate asupra altei congregații, cu excepția cazului în care ar dori să aibă un apostolat.

23. Că Scripturile Vechiului și Noului Testament sunt scrise pentru instruirea noastră (2 Timotei 3:16) și că ar trebui să le cercetăm, căci ele mărturisesc despre HRISTOS (Ioan 5:39). Prin urmare, trebuie folosite cu respect, ca Scriptură sfântă a lui DUMNEZEU, care este singura noastră îndrumare în toate lucrurile.

24. Că magistratura este o rânduială sfântă a lui DUMNEZEU și că fiecare suflet ar trebui să i se supună nu doar de frică, ci și de dragul conștiinței. Magistrații sunt slujitorii lui DUMNEZEU pentru binele nostru; ei nu poartă sabia degeaba. Ei sunt slujitorii lui DUMNEZEU pentru a se răzbuna pe cei ce fac răul (Romani 13). Este un păcat îngrozitor să-i vorbești de rău pe cei aflați în autoritate și să disprețuiești guvernarea (2 Petru 2:10). Ar trebui să plătim tributul, vama și toate celelalte îndatoriri. Trebuie să ne rugăm pentru ei, căci DUMNEZEU vrea ca ei să fie mântuiți și să ajungă la cunoașterea adevărului Său (1 Timotei 2:1, 4). Prin urmare, ei pot fi membri ai Bisericii lui HRISTOS, păstrându-și magistratura, căci nicio rânduială sfântă a lui DUMNEZEU nu împiedică pe nimeni să fie membru al Bisericii lui HRISTOS. Ei poartă sabia lui DUMNEZEU — sabie care, în toate administrațiile legitime, trebuie apărată și susținută, cu viața și cu tot ce au, de slujitorii lui DUMNEZEU aflați sub guvernarea lor, potrivit primei instituiri a acelei rânduieli sfinte. Oricine susține contrariul afirmă, dacă își înțelege propria poziție, că magistrații sunt slujitori ai diavolului și că, prin urmare, nu trebuie să ne rugăm pentru ei și nici să aprobăm vreuna dintre acțiunile lor, întrucât tot ceea ce fac — precum pedepsirea vinovaților și apărarea țărilor, statului și persoanelor prin sabie — ar fi ilegal.

25. Că este îngăduit, într-o cauză dreaptă, pentru judecarea unui litigiu, să se jure în Numele Domnului (Evrei 6:16; 2 Corinteni 1:23; Filipeni 1:8). 35/84

26. Că morții vor învia, iar cei vii vor fi schimbați într-o clipă, având aceleași trupuri în substanță, deși diferite în calități (1 Corinteni 15:52 și 38; Iov 19:15-28; Luca 24:30).

27. Că, după înviere, toți oamenii se vor înfățișa înaintea scaunului de judecată al lui HRISTOS, pentru a fi judecați după faptele lor; cei evlavioși se vor bucura de viața veșnică, iar cei răi, fiind condamnați, vor fi chinuiți veșnic în iad (Matei 25:46).

O scrisoare de John Rottmayer jr., din Cluj, la 20 februarie 1871

 

Am găsit în revista Missionsblatt der Evangelisch-Taufgesinnten acest articol, scris de John Rottmayer jr. din Cluj, și îl fac public pentru iubitorii de istorie baptistă. John Rottmayer jr. este fiul fratelui Rottmayer Janos (1818–1901), despre care am scris AICI. Este uimitor să vezi cum au lucrat acești oameni într-un ogor arid, dar cu credință și dragoste față de Dumnezeu și față de oamenii care trăiau în întuneric spiritual; ei au venit cu lumina Cuvântului lui Dumnezeu.

Transilvania – Cluj (Klausenburg), tradus de AI

Următoarele știri ne-au parvenit de la fratele John Rottmayer jr. din Cluj, la 20 februarie 1871.

„De dragul Sionului nu voi tăcea și, de dragul Ierusalimului, nu voi înceta, până când dreptatea lui nu va răsări ca o lumină strălucitoare, iar mântuirea lui nu va arde ca o făclie.”
Isaia 62:1

Aceste cuvinte sunt un îndemn puternic, care ne încurajează să continuăm lucrarea Domnului fără oprire. Pentru slava Domnului trebuie să mărturisim și noi: Domnul a făcut lucruri mari pentru noi, de aceea suntem plini de bucurie. Chiar dacă până acum am semănat numai în nădejde, Cuvântul Domnului este sigur: multe semințe vor răsări și vor aduce roade pentru viața veșnică.

În anul care a trecut, am avut voie să vindem un număr frumos de scrieri sfinte și să vizităm multe localități din întreaga Transilvanie. Rugăciunea noastră zilnică este ca Domnul să Se îndure de poporul sărman, care șade în întuneric și în umbra morții.

Avem un colportor la Brașov. Numărul scrierilor sfinte răspândite prin Depozitul Biblic din Cluj este următorul: 1.603 Biblii, 4.041 de Testamente și 1.308 de părți, în total 6.952 de exemplare.

Ne bucurăm că Domnul a făcut ca, prin noi, Cuvântul Său să fie răspândit într-un număr atât de mare. Cu acest prilej, unii au dat mărturie despre Mântuitorul, iar mai multe tractate au fost răspândite, în cea mai mare parte, în rândul populației de la sate.

Am primit, la cererea noastră, tractate în limba maghiară și în limba română, prin intermediul fraților din Scoția. Îmi îngădui ca, folosind acest prilej, să întreb dacă la Hamburg se găsesc cumva tractate sau cărți în limba maghiară, de exemplu, istorii biblice sau istorii bisericești. Ne-ar fi de mare folos să primim o informație, deoarece am putea folosi asemenea materiale.

În prezent avem deplină libertate din partea autorităților. Deși până acum nu avem aici pe nimeni despre care să putem spune că este un suflet care călătorește împreună cu noi pe calea cea strâmtă spre Canaan, totuși am ajuns să cunoaștem o femeie în Nagy Falu, care este un copil drag al lui Dumnezeu și cu care păstrăm legătura prin corespondență. Domnul să mai aducă mulți oameni la noi, pentru Numele Său!

Mulțumim Domnului, ne aflăm într-o stare bună și ne bucurăm de fiecare veste care ne parvine prin revista misionară și prin «Zionsbote». Ne-a părut însă rău că nu am primit al doilea număr al scrisorilor de pe teatrul de război și vă rugăm să ni-l trimiteți, precum și pe cele care vor mai apărea în tipar, deoarece ne interesează în mod deosebit soarta iubiților noștri frați aflați pe front.

Ne bucurăm că îngrozitoarele masacre au încetat și ne rugăm, de asemenea, pentru pace. O, fie ca Domnul, care a făcut lucruri mari, să facă să răsară și din această suferință o binecuvântare pentru ambele popoare!

Surse:

Revista Missionsblatt der Evangelisch-Taufgesinnten (Hamburg: Oncken)        

Nevoiți-vă să intrați pe ușa cea strâmtă până se zice azi

 

Luca 13:23–24 Cineva I-a zis: „Doamne, oare puțini sunt cei ce sunt pe calea mântuirii?” El le-a răspuns: „Nevoiți-vă să intrați pe ușa cea strâmtă. Căci vă spun că mulți vor căuta să intre, și nu vor putea.”

Matei 7:13–14

„Intrați pe poarta cea strâmtă. Căci largă este poarta, lată este calea care duce la pierzare și mulți sunt cei ce intră pe ea. Dar strâmtă este poarta, îngustă este calea care duce la viață și puțini sunt cei ce o află.”

Afirmația Domnului Isus din Luca 13:24 – „Nevoiți-vă să intrați pe ușa cea strâmtă. Căci vă spun că mulți vor căuta să intre, și nu vor putea” – este simplă și clară. Ea ne ajută să înțelegem voia și planul lui Dumnezeu cu privire la mântuirea fiecărui om. Biserica Ortodoxă afirmă că nu există mântuire în afara ei, în timp ce noi, baptiștii, subliniem că omul trebuie să se străduiască să intre pe calea cea îngustă. Această cale duce la viața veșnică împreună cu Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt. Calea largă, pe care merg mulți, duce la pierzare.

Două căi duc în veșnicie: una largă și una îngustă. Pe care dintre ele ești?

Dă-ți silința și intră pe calea îngustă, care duce la viață! Omul trebuie să decidă, înaintea lui Dumnezeu, în privința propriei veșnicii. Nu mai poate da vina pe Adam sau pe alte lucruri, ci decizia îi aparține fiecăruia în mod personal. Ești gata să bați la poarta cea îngustă?

1. Afirmația Domnului Isus ne arată o direcție clară pe drumul vieții noastre.

Nicio biserică – ortodoxă, baptistă sau de altă confesiune – nu mântuiește, pentru că numai Cel care Și-a dat viața pentru oameni este Mântuitorul fiecărui om.

Faptele apostolilor 4:12

„În nimeni altul nu este mântuire, căci nu este sub cer niciun alt Nume dat oamenilor în care trebuie să fim mântuiți.”

Nicio biserică nu este, prin ea însăși, calea care duce la Dumnezeu, ci Domnul Isus este singura Cale.

Ioan 14:6

„Isus i-a zis: «Eu sunt Calea, Adevărul și Viața. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine.»”

Rolul bisericii este să-i învețe pe oameni Calea Domnului, să-i îndrume pe credincioși, să-i ajute să meargă pe calea cerută de Domnul, să-i sprijine pe cei slabi și să împlinească și alte lucrări asemănătoare.

1 Corinteni 11:1

„Călcați pe urmele mele, întrucât și eu calc pe urmele lui Hristos.”

2. Afirmația Domnului Isus confirmă faptul că există două opțiuni, două căi, iar noi ne aflăm pe una dintre ele.

Minciuna celui rău ne spune că pe vârful unui munte se poate ajunge pe mai multe căi și că nu contează pe care mergi, ci este important doar să ajungi sus.

Domnul Isus ne spune că există două căi și ne arată cu claritate pe care dintre ele trebuie să intrăm.

Luca 13:24

„Nevoiți-vă să intrați pe ușa cea strâmtă. Căci vă spun că mulți vor căuta să intre, și nu vor putea.”

Așa cum există viață și moarte, bine și rău, lumină și întuneric, tot astfel există două căi opuse. Nu există o alternativă sau o altă soluție, pentru că singura cale spre cer este Domnul Isus.

Fiecare om trebuie să aleagă pe ce cale vrea să meargă. Dacă nu alegi calea îngustă, te afli pe calea cea largă, pe care merg mulți, dar care duce la pierzare și la chin veșnic.

Matei 11:28–30

„Veniți la Mine, toți cei trudiți și împovărați, și Eu vă voi da odihnă. Luați jugul Meu asupra voastră și învățați de la Mine, căci Eu sunt blând și smerit cu inima; și veți găsi odihnă pentru sufletele voastre. Căci jugul Meu este bun și sarcina Mea este ușoară.”

Dumnezeu ne-a pus înainte aceste două opțiuni și ne poruncește să alegem. În același timp, El are îndelungă răbdare cu noi și ne dă timp.

Deuteronomul 30:15–20

„Iată, îți pun azi înainte viața și binele, moartea și răul. Căci îți poruncesc azi să iubești pe Domnul Dumnezeul tău, să umbli pe căile Lui și să păzești poruncile Lui, legile Lui și rânduielile Lui, ca să trăiești și să te înmulțești și ca Domnul Dumnezeul tău să te binecuvânteze în țara pe care o vei lua în stăpânire. Dar dacă inima ta se va abate, dacă nu vei asculta și te vei lăsa amăgit să te închini înaintea altor dumnezei și să le slujești, vă spun astăzi că veți pieri și nu veți avea zile multe în țara pe care o veți lua în stăpânire, după ce veți trece Iordanul. Iau azi cerul și pământul martori împotriva voastră că ți-am pus înainte viața și moartea, binecuvântarea și blestemul. Alege viața, ca să trăiești, tu și sămânța ta, iubind pe Domnul Dumnezeul tău, ascultând de glasul Lui și lipindu-te de El, căci de aceasta atârnă viața ta și lungimea zilelor tale și numai așa vei putea locui în țara pe care a jurat Domnul că o va da părinților tăi, lui Avraam, Isaac și Iacov.”

3. Afirmația Domnului Isus nu lasă loc de interpretări și nu depinde de apartenența la o confesiune.

Alegerea îi aparține fiecărui om, potrivit poruncii lui Dumnezeu, care nu se schimbă pentru nimeni.

Ioan 10:7–11

„Isus le-a mai zis: «Adevărat, adevărat vă spun că Eu sunt Ușa oilor. Toți cei ce au venit înainte de Mine sunt hoți și tâlhari, dar oile n-au ascultat de ei. Eu sunt Ușa. Dacă intră cineva prin Mine, va fi mântuit; va intra și va ieși și va găsi pășune. Hoțul nu vine decât să fure, să înjunghie și să prăpădească. Eu am venit ca oile să aibă viață, și s-o aibă din belșug. Eu sunt Păstorul cel bun. Păstorul cel bun Își dă viața pentru oi.»”

Omul nu intră pe această ușă doar pentru că este copil, ci atunci când este convins de ceea ce spune Dumnezeu și când el însuși Îi dă dreptate.

Luca 7:29–30

„Și tot norodul care L-a auzit și chiar vameșii au dat dreptate lui Dumnezeu, primind botezul lui Ioan, dar fariseii și învățătorii Legii au zădărnicit planul lui Dumnezeu pentru ei, neprimind botezul lui.”

Toată înțelepciunea lumii și cele mai iscusite raționamente nu pot sta împotriva poruncii și Legii lui Dumnezeu. Cel mai înțelept lucru este să ascultăm de voia sfântă a lui Dumnezeu.