Acest articol este luat din J. H. Rushbrooke (ed.), The
Baptist Movement in the Continent of Europe: A Contribution to Modern History
(London: The Carey Press, 19 Furnival Street, E.C.; The Kingsgate Press, 4
Southampton Row, W.C., 1915. (J. H. Rushbrooke (ed.), Mișcarea baptistă pe
continentul Europei: O contribuție la istoria modernă (Londra: The Carey
Press, 19 Furnival Street, E.C.; The Kingsgate Press, 4 Southampton Row, W.C.,
1915.)
Mișcarea din Rusia
1.
În rândul popoarelor neslave.
2.
În rândul rușilor autohtoni
Cel mai remarcabil progres al mișcării baptiste moderne a
avut loc în Imperiul Rus. În mai puțin de șaizeci de ani, biserici au fost
înființate din Provinciile Baltice din vest până la Marea Japoniei în extremul
Orient, de la Archangel în nord până la țărmurile Mării Caspice în sud. Deși
numărul membrilor este cel mai mare în rândul rușilor propriu-ziși, există și
biserici printre finlandezi, letoni, estonieni, polonezi, basarabeni, sibiri,
cazaci și georgieni, oriunde aceste rase predomină, în timp ce germanii
rezidenți în Rusia includ aproximativ 17.000 de baptiști în comunitățile lor.
Creșterea fenomenală a mișcării poate fi atribuită în mare
măsură la trei factori:
I. În anul 1789, un număr mare de menoniți au fugit din
Prusia din cauza unei încercări a guvernului prusac de a le impune serviciul
militar, contrar principiilor lor religioase; și sub Ecaterina a II-a, aceștia
s-au stabilit în sud-estul Rusiei, unde au fondat comunități agricole
înfloritoare și au trăit în relativ confort și pace, guvernul rus
respectându-le scrupulele și acordându-le o mare măsură de libertate religioasă
și politică. În prezent, aceste comunități menonite sunt stabilite în
aproximativ 160 de colonii și sunt formate din aproximativ 50.000 de familii.
2. După Războiul Crimeii a avut loc emanciparea mult promisă
a iobagilor. Țăranul rus nu mai era practic proprietatea proprietarului de
pământ, ci a devenit un om liber din punct de vedere economic, cultivându-și
propriul pământ pe bază comunală. Deținerea proprietăților a dus la formarea
mirului, sau a consiliului sătesc, unde se discutau toate problemele legate de
viața socială și economică a comunității, și se trecea foarte puțin de la
discuțiile despre chestiuni politice la îndatoririle religioase.
Abolirea iobăgiei s-a sincronizat cu o renaștere religioasă
în rândul comunităților menonite și cu propagarea noilor doctrine evanghelice,
rezultatul fiind că întâlnirea mirului satului a devenit frecvent un serviciu
de predicare informal.
3. În timp ce renașterea religioasă era la apogeu, iar
țăranii se întâlneau în consiliile sătești și începeau să-și realizeze noua
independență acordată, Societatea Biblică Britanică și Străină a primit
permisiunea de a difuza scripturile în tot Imperiul. Țăranul rus a primit cu
ușurință și aproape cu lăcomie Cuvântul de la mâinile colportorilor și chiar
clerul Bisericii Ortodoxe au favorizat răspândirea Sfintei Scripturi.
Astfel, terenul a fost pregătit în mod triplu pentru o
proclamare și acceptare largă a doctrinei baptiste. În plus, trebuie să se țină
întotdeauna cont de natura esențial religioasă a popoarelor ruse. Religia, spre
deosebire de evlavia vitală, a fost întotdeauna o pasiune pentru ele.
Mișcarea din Rusia se împarte în două secțiuni rasiale
distincte:
1. Printre popoarele neslave, ale căror biserici sunt
cuprinse în Uniunea Baptistă Ruso-Germană; și
2. Printre slavi, federați în două uniuni:
(a) Uniunea Baptistă Națională Rusă.
(b) Creștinii-Baptiști Evanghelici Naționali Ruși.
1. Printre
popoarele neslave
Prima biserică baptistă printre non-slavii din Rusia a fost
formată în Windau în 1860, nucleul comunității fiind format din câțiva artizani
care fuseseră influențați în timp ce lucrau în Memel (Prusia Orientală). În
decurs de câteva luni, mai mulți letoni au fost convertiți și botezați, iar
mișcarea a început să se răspândească; zece ani mai târziu, fuseseră înființate
șaisprezece biserici. Ajutorul a fost oferit din belșug acestui efort de
pionierat de către germani Uniunea Baptistă, iar J. G. Oncken a făcut vizite
noilor cauze.
Începuturile lucrării în Polonia rusă și primul botez (28
noiembrie 1858) au fost deja descrise într-un capitol anterior al acestei
cărți. Principalul convertit botezat cu această ocazie a fost Gottfried Alf,
care a devenit un predicator foarte energic. Cea mai veche biserică (la Adamow)
a fost formată în 1861. Timp de câțiva ani, a avut loc persecuție sub diverse
forme, dar spiritul baptiștilor nu a fost zdruncinat. Înainte de 1867, Alf
îndurase zece perioade de închisoare. Din acel an, însă, opoziția s-a potolit,
în conformitate cu tendința generală a administrației ruse de a tolera
mișcările „sectare” atâta timp cât acestea nu afectează direct comunitățile
ortodoxe ruse. Gottfried Alf a murit așa cum trăise ca un predicator zelos și
credincios al Evangheliei - pe 18 decembrie 1898, la vârsta de șaizeci și șapte
de ani. Aschendorff, tovarășul său în multe necazuri și încercări, este încă în
lucrare în Polonia, slujind unei biserici de aproape trei sute de membri.
Între timp, la Sankt Petersburg (Petrograd), avea loc o
evoluție neașteptată. J. G. Oncken a vizitat capitala în 1863 pentru a mijloci
pe lângă țar în numele fraților din Provinciile Baltice și Polonia, iar mai
multe persoane au intrat sub influența sa și și-au exprimat dorința de a fi
botezate pe baza mărturisirii de credință. În timpul șederii sale de cinci
săptămâni în oraș, Oncken a făcut cunoștință deplină cu candidații, iar pe 3
decembrie, între miezul nopții și ora 1 dimineața.
El a administrat rânduiala. Din câte se poate urmări istoria
baptistă în Rusia, aceasta a fost prima administrare a rânduielii botezului
credincioșilor în capitală.
S-au menționat deja comunitățile menonite din sud. Succesul
lucrării printre coloniștii germani din Lituania și Polonia a determinat un
grup de baptiști germani să-i viziteze pe germanii de pe malurile Niprului și
Donului. A apărut o renaștere a religiei, care s-a răspândit rapid în toate
comunitățile menonite. În câteva luni, 150 de convertiți au fost botezați în
Alt Danzig. Zelul misionar al lui J. G. Oncken l-a determinat să viziteze Rusia
de Sud în 1869 și nu numai că i-a încurajat pe convertiți, dar i-a și sfătuit
în chestiuni de organizare a bisericii și i-a botezat pe noii convertiți după
mărturisirea credinței. Mișcarea s-a răspândit cu o rapiditate fulgerătoare și,
în cele din urmă, slavii aflați în contact cu menoniții au început să fie
interesați.
Odată cu convertirea și botezul membrilor Sfintei Biserici
Ortodoxe, a început o perioadă de persecuție. Guvernul rus a încercat să
limiteze "noua religie" la coloniștii germani. Au fost promulgate
edicte care amenințează cu consecințe grave oricine i-ar atrage pe ortodocși de
la credința lor. Predicatorii au fost limitați la propriile parohii, dar totul
fără succes. A urmat apoi exilul primului grup de baptiști ruso-germani din
Rusia prin porturile de la Marea Neagră. Aceștia au găsit refugiu în România, unde
au fondat comunitatea baptistă din Tulcea. Mai târziu, alții au fugit în
Bulgaria și s-au stabilit în porturile Varna și Burghas; în timp ce Jacob
Klundt, exilat din Alt Danzig, a fondat biserici în Salonic, Podgorița și
Lompalanka. 21 septembrie 1879 poate fi considerată o zi memorabilă în istoria
baptiștilor germani din Rusia, deoarece la acea dată a fost publicat un decret
imperial care permitea și proteja libertatea lor de cult conform conștiinței
lor și valida căsătoriile celebrate de pastorii baptiști între membrii
propriilor biserici. Această măsură de libertate s-a datorat în mare parte
contelui Sievers, pe atunci ministru de interne, care, într-un interviu cu J.
G. Oncken, a declarat că este în favoarea libertății religioase, dar că în
niciun caz nu ar fi de acord ca toate sectele să fie permise în Rusia sau ca
vreuneia să i se permită să facă convertiți din Sfânta Biserică Ortodoxă.
În noiembrie 1879, baptiștii germani din Petrograd și-au
revendicat libertatea în baza noii legi. Aceasta, după respectarea multor
formalități, a fost acordată. Pe 23 a aceleiași luni, domnul Cargill, care mai
târziu a fondat o biserică la Rustchuk, Bulgaria, în timpul exilului său din
Rusia, a depus jurământul de credință față de țar și, în loc să sărute
crucifixul, i s-a permis să-și pună mâna pe Biblia de la amvonul bisericii nou
recunoscute. Jurământul său de credință a inclus, de asemenea, o promisiune
solemnă că „va predica și învăța doctrina pură a baptiștilor și nimic altceva
și că va fi atent la toate ereziile dacă acestea ar apărea printre baptiști” și
că va anunța autoritățile dacă ar apărea astfel de erezii. De asemenea, a
trebuit să promită să se străduiască să trăiască întotdeauna o viață dreaptă,
pură și fără prihană.
La scurt timp după acceptarea proclamației, la Petrograd
s-au luat măsuri pentru baptiștii suedezi, letoni și estoni, pe lângă cei de
naționalitate germană.
Din Riga și Libau, mișcarea s-a răspândit în Estonia, prima
biserică din această din urmă țară fiind formată în Reval în anul 1894. Majoritatea estonienilor erau luterani, iar primii
pionieri au suferit mult, nu din cauza funcționarilor guvernamentali, ci din
cauza clerului luteran. Baronul Uxküll, ale cărui moșii se află în
districtul Kegel, a fost fondatorul lucrării printre estonieni, spre deosebire
de germani, care aveau biserici în Reval și Hapfal. Estonienii sunt extrem de
săraci și, deși s-au făcut multe printre ei și s-au înființat aproximativ 24 de
biserici, cu aproximativ 3000 de membri, mai sunt multe de făcut imediat ce se
poate asigura o slujire complet echipată și susținută.
Odată cu deschiderea Căii Ferate Transsiberiene și
dezvoltarea rapidă a dominionilor asiatice ale țarului, mulți dintre frații din
Rusia de Sud s-au mutat în "Orientul Auriu". Prima biserică a fost
formată la Hoffnungsthal, la est de Lacul Baikal, în 1907, iar treptat alte
biserici au fost înființate în toate orașele mari situate de-a lungul traseului
liniei transcontinentale. Biserica din Alexandernevsky, fondată în 1910, a
ajuns deja la 566 de membri.
Pe lângă aceste curente principale ale creștinismului
baptist în Rusia, pe lângă munca lor în rândul non-slavilor, există biserici,
în principal în Caucaz, de alte rase. În Tiflis și Baku există biserici
baptiste armene și georgiene, în timp ce în Vladikavkas una dintre biserici
este compusă din membri tătari.
Mișcarea din Finlanda și lucrarea suedeză din Petrograd și
Estonia au fost descrise în anexa la capitolul precedent.
2. Printre slavi.
Din punct de vedere istoric, mișcarea printre slavii din
Rusia poate fi urmărită până la două surse distincte, prima germană, a doua
britanică; prima în principal printre țăranii din sud, a doua printre nobilii
din nord; și timp de mai bine de 20 de ani, cele două mișcări au progresat
independent una de cealaltă.
Prima sursă este reprezentată de renașterea din coloniile
menonite din sud. Deși această mișcare a fost în esență de origine și caracter
german, totuși asocierea dintre ruși și germani a fost atât de strânsă încât,
odată cu entuziasmul misionar al noilor convertiți, aceștia din urmă au început
să facă prozelitism printre vecinii lor ruși
Primii țărani convertiți de la ortodoxie au fost
Rjaboschapka, un fierar angajat de baptistul german Kalweit; Ratushny, care ani
de zile se angajase ca muncitor la recoltă pentru un german devotat din
districtul Odesa din Herson; și Lassotsky, din provincia Kiev. Deși la acea
vreme nu se cunoșteau unul altuia, toți erau călăuziți la noua credință prin
influența evlavioasă a stăpânilor lor și abia după câțiva ani, acești trei
pionieri s-au întâlnit și s-au bucurat împreună de credința lor comună. Michail
Ratushny a fost convertit în jurul anului 1860 și, după recoltă, s-a întors în
satul său, Bessoka, și a început să-i întrebe pe țărani despre cunoștințele lor
despre „noua cale”. Problema a fost adusă în fața mirului satului și de acolo
înaintată preotului satului. Ratushny a învățat să citească pentru a putea citi
singur scripturile, iar în timpul iernii lungi, bărbați și femei s-au întâlnit
în casa lui, învățând să citească, explicând povestea Evangheliei și, în acest
proces, renunțând la icoane și ceremonii exterioare și găsind în studiile lor
un nou impuls și o nouă afecțiune. Unii dintre săteni au fost botezați de
Abraham Unger, un pastor baptist german, și imediat noii membri ai bisericii au
început să urmeze precedentul Noului Testament, mergând doi câte doi în sate,
predicând Cuvântul Mișcarea s-a răspândit treptat spre nord, până când și-a
găsit fortăreața în provinciile Tambov și Saratov.
Atât femeile, cât și bărbații au luat parte la cruciada
evanghelistică. Predica femeilor a fost de o putere remarcabilă. Exemplul lor a
fost la fel de elocvent ca și discursul lor. Bărbații erau dornici să ducă
"vestea bună". Se înțelegea clar că fiecare convertit trebuie să fie
un evanghelist și, de îndată ce recolta era adunată, țăranii porneau în
cupluri, vizitând satele din district și chiar mai departe, pentru a predica.
Printre primii convertiți s-au numărat Stephanoff și
Ivanoff. În timpul unui turneu de predicare, au întâlnit în casa unui fermier
un negustor din Tiflis și funcționarul său. Negustorul, pe nume Veronia, era
ortodox, funcționarul său, Pavloff, era molokan. Cei doi au fost convertiți și
botezați, iar la întoarcerea acasă a început mișcarea în Caucaz. În mai puțin
de cinci ani, au fost vizitate 148 de sate, iar în fiecare dintre ele s-au
făcut convertiți, au urmat botezuri, iar mișcarea a câștigat o puternică
influență asupra țărănimii.
Rapiditatea creșterii sale a dus la probleme. Încă din
primele zile au existat cazuri izolate de persecuție; bărbați și femei au fost
tratați cu cruzime și, ocazional, închiși. Pe 5 iulie 1867, șapte frați,
inclusiv pionierul Ratușnîi, au fost închiși la Odessa, dar au fost eliberați
la scurt timp după aceea, la intervenția țarului. Clerul ortodox a început să
fulmine împotriva noii erezii. Rjaboschapka a fost arestat în timp ce conducea
o întâlnire lângă Odessa, iar el și membrii congregației sale au fost dezbrăcați
și biciuiți.
Lunga și respingătoarea serie de persecuții, în loc să
înăbușe mișcarea, a dus la creșterea acesteia și, în cele din urmă, în 1881,
s-a recurs la exilul baptiștilor. În anul următor, peste 4000 de familii
baptiste au fost trimise în Siberia și Transcaucazia din provinciile Tambov și
Herson. În 1882, administrația centrală le-a dat șefilor poliției locale
dreptul de a condamna din proprie inițiativă și autoritate orice țăran care, în
ciuda avertismentelor, au continuat să participe la întâlnirile baptiștilor și
să aplice amenzi de aproape orice valoare. Doi ani mai târziu, văzând că
măsurile anterioare s-au dovedit inutile ca factor de descurajare a
propagandei, s-a făcut un pas suplimentar. Liderii au fost condamnați la ani de
închisoare în compania unor criminali de rând, exilați în Siberia și Caucaz și
alungați dincolo de granițe. Dar nici măcar astfel de metode de represiune nu
au avut efect. În locurile în care acești oameni au fost închiși sau în care au
fost exilați, alții au fost convertiți și botezați, iar biserici s-au format.
Oriunde liderii au fost închiși și exilați, au apărut lideri noi. Mii de oameni
au fost exilați în coloniile penale din Est, dar mii au rămas credincioși în
sate. În 1888, Guvernul a conceput măsuri mai severe, nu numai împotriva
liderilor, ci și împotriva membrilor în general.
Michail Ratushny a fost trimis în Siberia; Stephan Lassotsky
în Transcaucazia; Ivan Rjaboschapka în Erivan, lângă Muntele Ararat; Pavlov în
Orenburg; Ivanoff în teritoriile transcaspice; Elias Sukhach a fost condamnat
la doi ani în batalioanele penale și exil perpetuu în cea mai îndepărtată parte
a Siberiei.
În ciuda persecuțiilor riguroase, mișcarea a luat amploare,
iar în august 1891, Pobiedonostseff, procurorul Sfântului Sinod, a convocat la
Moscova o conferință a demnitarilor ecleziastici din cele 41 de episcopate
rusești pentru a lua în considerare măsurile de suprimare a ereziei baptiste.
Au fost prezentate statistici care arătau că 28 dintre dieceze erau grav
afectate infectați", și că virulența infecției depășea puterea clerului
local de a o expulza.
Următoarele sunt câteva dintre rezoluțiile și articolele
convenite la ședința Sinodului:
"Creșterea rapidă a acestei secte reprezintă un pericol
serios pentru stat. Tuturor sectanților li se interzice să-și părăsească satele
(aceasta pentru a preveni propaganda predicatorilor țărani). Toți cei care
încalcă credința vor fi judecați nu de un juriu într-o instanță civilă, ci de
judecători ecleziastici special numiți. Toate pașapoartele vor fi marcate,
astfel încât deținătorilor acestora să li se poată refuza angajarea, cazarea
sau divertismentul; iar rezidența în Rusia le va fi imposibilă. Niciun sectant
nu va fi calificat legal să închirieze, să cumpere sau să dețină proprietăți
imobiliare. Toți copiii sectanților vor fi luați de sub controlul părinților și
educați în credința ortodoxă.
-"ARTICOLUL 187. - Infracțiune: Părăsirea Sfintei
Biserici Ortodoxe pentru o altă comunitate religioasă.
"Pedeapsă: Pierderea drepturilor civile și personale;
în cazuri mai ușoare, optsprezece luni într-un reformator
"ARTICOLUL 189.- Infracțiune: Predicarea sau scrierea
de lucrări religioase pentru a perverti pe alții.
"Pedeapsă Prima infracțiune, pierderea anumitor
drepturi personale și închisoare de la opt la șaisprezece luni; a doua
infracțiune, închisoare într-o fortăreață de la treizeci și două la patruzeci
și opt de luni; a treia infracțiune, exil.
"ARTICOLUL 196.-Infracțiune: Răspândirea opiniilor
ereticilor sau sprijinirea acestora.
"Pedeapsă: Exil în Siberia sau în altă parte
îndepărtată a Imperiului."
Aceste rezoluții și articole nu au fost menite să rămână
literă moartă. Persecuția a devenit mai violentă în toată Rusia europeană. Ivan
Kostromin a fost trimis în Caucaz, soția sa în Siberia, iar cei opt copii ai
săi au fost plasați în mănăstiri și mănăstiri de maici. Andreas Erstratenko și
unsprezece familii din satul său au fost exilați, Andreas fiind condamnat la
doi ani într-o fortăreață, pierderea tuturor drepturilor civile și exil
perpetuu în Siberia. În ziua arestării sale, a fost martor la biciuirea
propriei mame și, două zile mai târziu, a aflat că suferințele ei s-au soldat
cu moartea.
Persecuțiile au durat timp de paisprezece ani, dar odată cu
căderea lui Pobiedonostseff de la putere, severitatea măsurilor a fost
relaxată, iar în 1905 li s-a acordat o măsură de libertate
"sectanților".
În timp ce țăranii din sud primeau și proclamau cu bucurie
Evanghelia, cealaltă mișcare era în desfășurare printre nobilii din nord.
Povestea datează din vremurile agitate ale Războiului Crimeii. În timpul
conflictului de pe Titanic, un tânăr ofițer de artilerie englez a fost
convertit. Circumstanțele convertirii sale în afara orașului Sebastopol l-au
determinat să se roage într-un mod foarte special pentru Rusia și poporul rus.
Douăzeci de ani mai târziu, câteva tinere prințese ruse călătoreau în Elveția și
au fost convinse să participe la întâlnirile evanghelice ținute de M. Monod, M.
de Pressensé și ofițerul englez, Lord Radstock.
Doamnele ruse au fost profund mișcate și i-au cerut
englezului să viziteze Petrogradul și conduc slujbe similare în capitală.
Rugăciunile de douăzeci de ani au fost astfel ascultate, iar Lordul Radstock a
găsit calea deschisă pentru el. Timp de trei ierni consecutive (1874-1877) a
condus slujbe religioase în capitala de nord.
La început, întâlnirile au avut loc în Biserica Americană,
dar ulterior i-au fost deschise saloanele reședințelor aristocratice. Palatul
Prințesei Lieven a devenit în cele din urmă sediul mișcării. Slujbele au fost
de cel mai simplu caracter - lecturi biblice și rugăciune - dar au produs
rezultate remarcabile. Liderii celor mai exclusiviste secțiuni ale societății
ruse au venit la întâlniri.
Colonelul Paschkoff, contele Brobinsky și contele Korff,
printre alții, au fost convertiți, iar întâlnirile au avut loc în casele lor
Prinți și țărani, ofițeri ai armatei și marinei, funcționari
civili și studenți universitari, chiar și călugări și preoți, au umplut
întâlnirile. Societatea a fost profund mișcată. Când noii convertiți au mers la
moșiile lor de la țară vara, au început să predice țăranilor lor. Contele
Brobinsky a avut o experiență unică. Plin de zel, și-a chemat țăranii pentru a
le spune vestea bună și, spre surprinderea sa, a descoperit că în aceeași iarnă
Simon Stephanoff și Ivanovitch Ivanoff vizitaseră satul, iar muncitorii de la
fermă primiseră cu bucurie aceeași Evanghelie. Astfel, mișcările din nord și
sud s-au întâlnit și s-au unit.
În 1880, colonelul Paschkoff a invitat câțiva dintre liderii
sudici să se întâlnească cu el și cu membrii săi din nord prieteni din
Petrograd. Poliția, însă, a auzit de adunarea propusă și, deși până atunci nu
se încercase nimic împotriva credincioșilor din capitală, delegații au fost
arestați la sosire și trimiși înapoi acasă. Astfel, prima conferință propusă
s-a dovedit a fi un eșec. În ochii autorităților, o astfel de întâlnire a
nobililor și țăranilor era prea periculoasă pentru a fi permisă. Colonelul
Paschkoff, un om bogat, a întreprins activități filantropice în oraș și a
îngrijit oameni de toate felurile și condițiile în spiritul lui Hristos.
Influența liderilor a avansat constant, până când, în cele
din urmă, Pobiedonostseff a sesizat în aceasta un pericol grav pentru structura
statului și a decis să-l zdrobească. Colonelul Paschkoff a fost exilat în
Siberia, dar o influență puternică a Curții a modificat sentința și a asigurat
în schimb exilul său în Europa de Vest. A găsit o sferă pentru predicarea
Evangheliei sale la Paris și, ulterior, a întreprins o călătorie de caravană în
Austria, predicând Evanghelia. Oriunde a mers, s-a dovedit a fi un evanghelist
eficient. A murit în exil la Paris în 1902.
Contele Brobinsky a fost trimis în Siberia și privat de
toate drepturile civile; dar după doi ani i s-a permis să se întoarcă acasă
pentru a-și rezolva treburile și, în cele din urmă, a fost exilat în Occident.
A lucrat în Elveția și, ulterior, a fost timp de câțiva ani un lider proeminent
în Misiunea McAll din capitala Franței.
La început, sectarii erau numiți radstockiți, apoi
paschkoviști și, mai târziu, baptiști creștini evanghelici naționali ruși. În
prezent, Ivan Prohanoff, fost student la Colegiul Baptist Bristol, este
președintele Uniunii și are sediul central în capitală.
Slujbele se țin încă în casa Prințesei Lieven din Petrograd,
iar unii dintre primii pionieri sunt încă activi în predicarea Evangheliei, în
ciuda tuturor obstacolelor.
Politica guvernului rus de a suprima mișcarea baptistă prin
exilarea liderilor a dus la probleme cu totul diferite de așteptările
birocraților. Nu numai că bisericile au fost unite în fața unei amenințări
comune, dar exilați au rămas loiali credinței lor. Cei care au fost trimiși în
coloniile penale au găsit printre ceilalți condamnați un sol roditor în care să
semene sămânța bună. Dostoievski, în "Casa
Morților", descrie un incident care i-a atras atenția: un baptist exilat
care învață cu răbdare un tătar bașkirian să citească povestea Evangheliei și
îi dezvăluie tovarășului său dragostea susținătoare a lui Dumnezeu în Isus
Hristos. Acest incident ar putea fi multiplicat de o sută de ori.
În coloniile libere, baptiștii și-au continuat propaganda și
au fost înființate biserici. Andreas Erstratenko, în provincia Omsk, are o
biserică cu 6200 de membri răspândiți în tot districtul. În Harbin,
Blagovestchenk, Vladivostock, Irkutsk, pe tot întinsul Siberian, acești oameni
au înființat comunități de credincioși.
De altfel, politica de exil a fost roditoare în Kașgaria, în
noi oportunități misionare în Buhara și spre frontiera afgană, există biserici
fondate de misionari care au ajuns pe câmpurile lor de slujire în lanțuri,
împinși mai departe de cnutul gărzii cazacilor
Activitatea baptiștilor ruși nu s-a limitat la predicarea în
satele și orașele Imperiului. Experiența unică prin care au trecut i-a condus
în slujirea creștină pe mai multe căi. Prima lor grijă a fost pentru membrii
lor în vârstă, iar sub aripa Uniunii Naționale Baptiste au fost construite și
întreținute corespunzător aziluri de bătrâni în Balașov și în alte orașe din
centrul Rusiei. S-a folosit gratuit tipografia și s-a distribuit un flux
constant de periodice, broșuri și alte publicații în cantități mari. William
Fetler este redactorul revistei Guest, o evidență lunară a muncii și slujirii
în legătură cu biserica sa din Petrograd. Ivan Prokhanoff este redactorul
revistei Christian, condusă pe modelul cunoscutului săptămânal publicat în
Anglia, Morning Star, în care problemele politice, sociale, etice și
științifice ale zilei sunt tratate din punctul de vedere evanghelic gratuit, și
o publicație lunară pentru tineri, numită Young Vineyard.
De asemenea, s-au făcut încercări de a se asigura educația
tinerilor pentru slujire. Mulți dintre ei, în special cei non-slavi, au fost
instruiți la Hamburg, iar Uniunea Ruso-Germană a fondat un seminar la Lodz; dar
după doi ani de existență, școala din Lodz a fost închisă prin ordin al
guvernului. Profesorii și elevii au fost înlăturați la Riga și s-au întâlnit în
sala de clasă a uneia dintre bisericile de acolo, dar această încercare a fost,
de asemenea, înăbușită de autorități.
Ivan Prokhanoff a adunat în casa sa optsprezece tineri și
le-a oferit un curs sistematic de instruire biblică. În 1913, a obținut
permisiunea de a închiria o clădire și de a înființa o școală recunoscută la
Petrograd. Deținând o catedră la Universitatea din Riga, i s-au acordat
facilități speciale, iar inițiativa este pe bună dreptate pentru a forma un
nucleu pentru un proiect mai amplu.
Deși școlile duminicale ca atare sunt interzise de
autorități, munca în rândul copiilor nu a fost neglijată, iar în Petrograd
există patru școli elementare pentru copiii baptiști, în timp ce în bisericile
mai mari din întreaga țară și chiar din Siberia și Caucaz, s-au luat măsuri
pentru ca aceștia să primească o educație elementară care altfel le-ar fi
refuzată.
În 1910 s-a încercat introducerea unei mișcări similare
Societăților Creștine de Efort în alte țări, dar permisiunea a fost refuzată de
Guvern, iar acolo unde astfel de societăți ale tinerilor au fost înființate
fără autorizația Ministrului de Interne, inovatorii au fost arestați și
închiși.
S-au făcut progrese către libertatea religioasă; politica
exilului a fost abandonată; închisoarea este acum aplicată doar pentru
încălcarea legii "fundamentale" a Imperiului - conform căreia
"este o infracțiune împotriva statului ca oricine să convingă pe altcineva
să părăsească Biserica Ortodoxă". Până când această lege este abrogată sau
suspendată, frații din Rusia trebuie în mod necesar să sufere, deoarece
propaganda misionară este pentru ei o necesitate vitală.
Statisticile fiabile sunt extrem de dificil de obținut; dar
o estimare conservatoare plasează cifrele la: Uniunea Națională Baptistă Rusă,
97000; Uniunea Ruso-Germană, 36527; Baptiștii Creștini Evanghelici Ruși, 8472;
sau un total general, excluzând Finlanda, de aproximativ 142000 de credincioși
botezați.
ANEXĂ LA CAPITOLUL
V
MIȘCAREA ÎN RÂNDUL
SLAVILOR NON-RUȘI ȘI ÎN RÂNDUL RASELOR BALCANICE ÎN GENERAL
1. Boemia și
Moravia
Boemia, "leagănul Reformei", țara lui Huss și
Ieronim, se află astăzi sub călcâiul papalității. Spiritul de intoleranță
preoțească este mai larg răspândit ca întotdeauna, iar oricine predică contrar
decretelor Vaticanului trebuie să se aștepte la persecuție. Biserica Reformată
(Prezbiteriană) din Boemia a făcut un serviciu excelent în trezirea simpatiilor
protestante latente ale cehilor, iar din rândurile ei a provenit primul baptist
din timpurile moderne.
S-a menționat deja în anexa la capitolul al doilea al
acestei cărți că un pastor baptist german din Silezia depusese unele eforturi
pentru a continua propaganda baptistă în Boemia. Temelia unei lucrări
permanente a fost însă pusă de Henry Novotny. Acest om, care până la vârsta sa douăzeci
de ani, fusese un romano-catolic devotat, a fost convertit în Misiunea
Prezbiteriană din Praga și a plecat la Basel pentru a se pregăti pentru
slujire. După terminarea studiilor, a călătorit la Edinburgh, a studiat la
Colegiul Bisericii Libere și s-a întors în patria sa ca pastor hirotonit.
Treptat, adevărul botezului credincioșilor i-a fost revelat, iar în 1885 a
călătorit la Lodz, în Polonia, și acolo a fost botezat de Rev. Charles Ondra.
Întorcându-se la Praga, bazându-se doar pe Dumnezeu pentru sprijin, a început
să predice. Bărbați și femei au fost convertiți, s-a format o biserică și acum,
după mai puțin de treizeci de ani de muncă, există peste treizeci de orașe și
sate în care este proclamată doctrina baptistă.
Lucrarea a fost continuată în mijlocul unei opoziții
neobosite atât din partea Guvernului, cât și a preoților. Școlile duminicale,
cu excepția copiilor „ereticilor” declarați, sunt interzise; vânzarea liberă a
Bibliei este mai mult sau mai puțin rigid interzisă; frecvent colportorii sunt
închiși sub diverse pretexte; distribuirea de pliante înseamnă încălcarea
legii. Botezurile sunt ilegale și, în ultimii ani, în timp ce prietenii au
ținut o slujbă de botez într-un loc retras, gloanțele puștilor jandarmilor
le-au fluierat pe lângă urechi.
În ciuda numeroaselor dezavantaje, mișcarea a avut un succes
remarcabil. Pe lângă întâlnirea centrală din Praga, există 12 stații de
predicare în zonele rurale, cu o medie de 1500 de întâlniri pe an, în timp ce
anul trecut aproximativ s-au vândut 1.000 de Biblii și s-au distribuit mii de
tractate.
Henry Novotny a încetat din viață în ianuarie 1912, după o
boală lungă și dureroasă; însă misiunea sa a fost preluată de fiul său, Joseph.
Botezat în 1897, la vârsta de doar unsprezece ani, Joseph Novotny a urmat, la
optsprezece ani, cursurile Colegiului Baptist din Hamburg timp de doi ani;
ulterior a studiat la Colegiul Baptist Midland din Nottingham, finalizându-și
în cele din urmă studiile la universitățile din Praga, Viena și Geneva. După
moartea tatălui său, el a devenit conducătorul lucrării din Boemia, predicând
într-o sală închiriată din Praga, vizitând comunitățile din zonele rurale,
întărindu-i pe credincioși, botezând noii convertiți, îndeplinind lucrarea de
evanghelist și ajungând, prin pana sa iscusită, la mii de compatrioți aflați
dincolo de raza de acțiune a vocii sale.
Pe lângă Uniunea Germană, care până nu demult acorda
subvenții regulate, Misiunea Scoțiană pentru Boemia a sprijinit multă vreme
mișcarea din Praga și împrejurimi; în prezent, se propune construirea unei
biserici pe un amplasament central, care să servească drept sediu pentru
baptiștii din Boemia.
În Moravia, principalul centru este capitala, Brno. Biserica
de aici a avut o istorie sinuoasă și nesatisfăcătoare, confruntându-se cu o
conducere deosebit de nefericită în ultimii ani.
2. Balcanii.
(a) Considerații generale. — Statele balcanice au fost, timp
de secole, „arena” Europei și când nu au fost în război cu turcii, au fost
ocupați să lupte între ei. În aceste state mici din colțul sud-estic al Europei
se găsește o varietate uluitoare de naționalități și religii, iar ura lor
comună față de guvernul otoman pare a fi singura legătură de uniune.
Deși există biserici baptiste în toate statele, de la
granița rusă până la Marea Adriatică și din Ungaria până la Bosfor, acestea
sunt relativ slabe și se luptă, deoarece în fiecare țară, cu excepția
Bulgariei, oamenii au dus o luptă teribilă pentru a-și menține poziția
împotriva forțelor gemene ale tiraniei politice și bigotismului ecleziastic și
a unirii acestor forțe pentru exterminarea lor.
Bisericile baptiste din Balcani diferă unele de altele prin
sistem politic, organizare și anumite detalii minore ale vieții bisericești,
dar sunt una în ceea ce privește doctrinele răscumpărării, botezul
credincioșilor și necesitatea armonizării vieții și a doctrinei
Bulgaria, unde există o mare parte a libertății religioase,
are cel mai mare număr de membri ai bisericii, urmată îndeaproape de România.
În Bosnia, Macedonia și Tracia, există comunități mici izolate, care se
întâlnesc pentru închinare în casele prietenilor și se confruntă cu mari
dificultăți. În Turcia europeană există trei biserici mici, ai căror membri
sunt în principal armeni; în Albania, câteva familii împrăștiate, alungate din
Serbia pentru credința lor; în timp ce în Grecia, biserica baptistă înființată
acum 25 de ani a fost de trei ori suprimată de guvernul elen și abia recent a
fost reînviată. Politica obscurantistă a guvernului grec nu este pe deplin
realizată în Anglia; doar aici, printre regatele balcanice, scripturile au
circulația interzisă în limba comună.
Serbia, acum câțiva ani, era un câmp foarte promițător, dar
au izbucnit persecuții severe, în special împotriva membrilor bisericii din
Belgrad. Ici și colo, în toată țara, puținii credincioși se întâlnesc totuși
pentru închinare în case private.
Războaiele actuale și cele precedente au provocat ravagii în
rândul bisericilor; pastori și membri și-au dat viața pe câmpul de luptă și în
spitalele de febră, iar condițiile vor necesita rapid o politică temeinică de
reconstrucție.
(b) Bulgaria. Bulgaria s-a bucurat în ultimii 30 de ani de o
măsură liberală de libertate religioasă; nu există restricții asupra credinței
individuale sau asupra propovăduirii principiilor religioase. Consiliile
misionare din Statele Unite au desfășurat timp de o jumătate de secol o muncă
de succes în toată țara și au înființat o școală excelentă la Samakov, la
câțiva kilometri de Sofia.
Mișcarea baptistă din Bulgaria, însă, nu este rezultatul
muncii "misionarilor străini", ci poate fi urmărită până la trei
surse distincte:
1. În timpul persecuțiilor aprige suferite de baptiști în
Rusia în anii '80, mulți dintre lideri au găsit refugiu în Bulgaria și Rumelia
de Est. Acești exilați baptiști au început să predice Evanghelia în noua lor
casă.
Rustchuk, pe Dunăre, are cea mai mare clădire bisericească
din Bulgaria și a fost timp de mulți ani singura biserică din regat. Domnul
Cargill, în prezent pastor al bisericii construite de Madame Tcher-koff pe
Vasilli Ostrow, Petrograd, a fost exilat din Rusia în 1882 și s-a stabilit mai
întâi la Burghas. Doi ani mai târziu, a călătorit la Rustchuk și acolo a
început să predice. În 1887, i s-a alăturat un alt exilat rus, Ivan Palamedoff,
și mai târziu și Vasilli Marchoff. Treptat, predicarea și influența lor au
început să se facă simțite și s-a format o biserică, care se întrunea într-o
cameră închiriată. În 1898, clădirea actuală, spațioasă, a fost ridicată de
comunitatea baptistă și deschisă fără datorii.
În 1892, domnul Cargill a primit permisiunea de a se
întoarce în Rusia, iar locul său de pastor a fost ocupat de un alt exilat rus,
Elias Gerassimenkoff, din Vladikavkas, care încă supraveghează biserica și
stațiile de biserică, deoarece lucrarea s-a extins în orașele Hortanza,
Kustendje, Plevna și Borisgrad
Mai în sus pe Dunăre și aproape de frontiera sârbă, se află
orașul comercial Lom, aglomerat și în creștere. Biserica de aici își datorează
existența muncii unui exilat din sudul Rusiei, Jacob Klundt.
În timp ce Klundt locuia în Herson, o renaștere a izbucnit
în rândul locuitorilor acelei provincii, iar aproximativ 150 de persoane din
satul său, inclusiv el însuși, au fost convertite și botezate. A început să
predice și să conducă slujbe, rezultatul inevitabil fiind că atenția
autorităților a fost atrasă asupra sa și a fost arestat și închis. În 1865 a
fost exilat din Rusia și privat de drepturile civile, ajungând la Tulcea,
Catalonia și București România. Aici a intrat în contact cu Dr. Alexander
Thomson, de la Societatea Biblică Britanică și Străină, și a început să ducă
Cuvântul lui Dumnezeu prin Balcani. Alungat din Salonic, a călătorit în și în
împrejurimi, în Șurub; alungat de acolo, s-a dus la Podgorița, de acolo la
Scutari și, pentru o vreme, a lucrat în Cettinje (Muntenegru).
În 1880 a vizitat Lom, iar în timpul șederii sale în oraș,
un profesor bulgar și soția sa au fost convertiți și botezați. Timp de 20 de
ani, Klundt a călătorit peste trecătorile montane către orașele menționate
anterior, predicând alpiniștilor îndrăzneți și mulțimilor din piețe, botezând
convertiți, întemeind biserici, întărind credincioșii în credință, până când,
în seara zilelor sale (avea 82 de ani), s-a stabilit în Lom, unde are
supravegherea bisericii și a stațiilor de la Rasgrad, Marhala, Ferdinand și
Berkowitza.
Printre alte biserici fondate de exilații ruși se numără una
în Sofia, unde mulți dintre cei mai faimoși pionieri baptiști și-au găsit un
cămin temporar - Pavloff, Reichoff și Borisimoff; în timp ce comunitățile din
Varna și Burghas își au începuturile până la Feodor Kostromin, un cazac de pe
Don, acum pastor al bisericii din Nicolaiev, Rusia.
2. Se aude frecvent afirmația că cel mai bun ajutor al
lucrării misionare este răspândirea pe scară largă a Cuvântului lui Dumnezeu.
În inima Munților Balcani se află o biserică înfloritoare, care a luat naștere
prin achiziționarea întâmplătoare a unui exemplar al Evangheliilor de către doi
tineri ucenici, Gregor Dumnikoff și Petro Kirkilanoff, ambii din Kazanlek acești
doi bărbați au început să-și studieze noua achiziție și, în timp, alții li s-au
alăturat. Descoperind singuri adevărul botezului credincioșilor, au căutat pe
cineva care să administreze rânduiala, dar au eșuat în căutarea lor. În cele
din urmă, au fost determinați să-și facă reclamă în revistele din Sofia și
Rustchuk, iar ca răspuns, Cargill și Palamedoff au traversat Balcanii și, după
ce au petrecut câteva zile în compania prietenilor, i-au botezat în râul care
curge pe lângă oraș și i-au format într-o biserică. Vasilli Tartargeoff este
actualul pastor, dar membrii au avut de suferit serios din cauza războiului
lamentabil. Există trei stații misionare în sate de pe câmpia Traciei.
3. Un alt grup de biserici, cu Chirpanul ca centru, își
datorează existența strădaniei abnegate a lui Peter Doycheff. Doycheff s-a
născut la aproximativ 90 de kilometri de Chirpan și, la fel ca William Carey, a
fost cizmar în tinerețe. Convertit la vârsta de 17 ani, la scurt timp după
aceea a intrat la școala misionară din Samakov, lângă Sofia, și de acolo a
continuat la un colegiu baptist din Statele Unite, absolvind ulterior la
Universitatea McCormick din Chicago. După o perioadă de muncă de succes în Statele
Unite, s-a întors în țara sa.
Alegând Chirpanul drept sediu central, datorită poziției
sale strategice, și-a început lucrarea acolo. Natura sa blândă, caracterul
creștin și ținuta bărbătească au început curând să se vadă, iar bărbați și
femei s-au adunat în jurul lui. Conversiile au fost urmate de botezuri, iar la
trei ani de la sosirea sa a fost formată o biserică. S-au strâns fonduri pentru
construirea unei case de rugăciune și a unui azil parohial, iar lucrarea s-a
extins la Novi Zagora, Stara Zagora, Shipka și Gabrovo.
La începutul Războiului Balcanic, existau 98 de membri în
biserica de origine, iar viitorul era luminos și promițător. Doycheff s-a
dedicat cu toată inima lucrării de evanghelizare în rândul trupelor bulgare și
sârbe, iar guvernul i-a acordat permisiunea de a vizita și prizonierii turci.
Chiar înainte de semnarea păcii, a contractat o boală teribilă și, după trei
zile, a murit. Aproximativ 17 membri de sex masculin ai bisericii au fost înregistrați
ca fiind uciși sau dispăruți în timpul războiului, iar mica comunitate, lipsită
de pastor și diaconi, trebuie să-și reia lupta.
Singurul fiu al lui Doycheff, Jupiter, studiază în prezent
la Colegiul Robert din Constantinopol și speră să continue mai târziu misiunea
și pastoratul tatălui său
(c) România. Baptiștii din România pot fi urmăriți până la
două surse distincte, independente una de cealaltă, deși au început cam în
aceeași perioadă, acum cincizeci de ani sau cam așa ceva. În acea perioadă a
avut loc fondarea bisericilor germane de către imigranți meșteri germani,
bărbați care fuseseră sub influența lui J. G. Oncken și care au fost susținuți
constant timp de ani de zile de Uniunea Baptistă Germană, precum și fondarea
bisericilor de către frați din Rusia, care fuseseră exilați din propriile case
pentru fidelitatea lor față de Isus Hristos și aderența lor la principiile
baptiste.
Mai târziu, au apărut alte două secțiuni de baptiști înființate:
unul printre românii propriu-ziși, care au fost foarte ajutați de prezența Rev.
B. Schlipf, și celălalt printre maghiarii care s-au stabilit în capitală,
București.
Lucrarea germană a fost începută la București în 1862 de
către domnul Weigl, un maestru fierar, membru al uneia dintre bisericile din
Berlin. Când a început afacerile în țară, a adunat în jurul său un număr de
bărbați și femei, cu aceleași gânduri ca el în viața și munca creștină, și a
fost formată o biserică.
Aproximativ 10 ani mai târziu, un colportor al Societății
Biblice Germane, pe nume Johann Hammerschmidt, a acceptat păstorirea micii
biserici, dar, deși a făcut o muncă constantă și conștiincioasă timp de mulți
ani, comunitatea nu a adunat niciodată mai mult de 90 de membri. Au existat
convertiri și botezuri, dar condițiile de viață din România erau de așa natură
încât exista un flux constant de emigrare către Statele Unite, iar câteva sute
de credincioși botezați au fost transferați în biserici din țările mai libere
ale Occidentului
Hammerschmidt și-a dat demisia de pastorat acum cinci ani și
s-a retras în Germania de Nord. La scurt timp după ce a părăsit țara, un pastor
germano-american, reverendul B. Schlipf, la cererea unor membri români ai
bisericii sale din Statele Unite, le-a vizitat patria cu scopul de a raporta
despre lucrare și a acceptat chemarea bisericii din București de a rămâne
pastor.
De la venirea sa în funcție, lucrarea a progresat minunat.
Într-adevăr, a avut atât de mult succes încât ostilitatea latentă a comunității
civile și ecleziastice.
Autoritățile au fost stârnite, iar acum doi ani s-a făcut o
încercare, fericit zădărnicită de intervenția consulului american, de a-l
deporta.
În mare parte datorită activității sale, s-au format noi
biserici printre românii propriu-ziși și imigranții maghiari.
În prezent, există patru biserici germane în România, cu un
total de 335 de membri, fiecare având un pastor hirotonit care face o treabă
excelentă.
Cu câțiva ani în urmă, existau mai multe biserici baptiste
rusești în România, membrii fiind formați din cei care fuseseră alungați din
casele lor, dar în prezent a mai rămas doar una, care se întrunește în Tulcea,
în provincia Dobrogea
Unii dintre cei mai faimoși pionieri baptiști și-au găsit un
cămin temporar în România - Ivanov din Baku; Kostromin din Nicolaiev Pavloff
din Odessa; Kuchnireff din Kiev și alții au fost cu toții membri ai bisericii
din exil. Odată cu nașterea Țarevițului și amnistia ulterioară acordată
exilaților religioși, majoritatea s-au întors acasă, iar din acel moment
bisericile rusești din România au trebuit să lupte pentru existență;
întotdeauna sărace, sărăcia lor este acum îngrozitoare.
Lucrarea strict românească se află sub conducerea pastorală
a lui C. Adorian, care își are centrul în București. Anul trecut, baptiștii de
naționalitate românească și-au unit forțele și au format o asociație cu C.
Adorian ca președinte, iar acesta a primit ajutor de la bisericile puternice
ale românilor de peste graniță, în Transilvania.
Cea mai recentă dezvoltare a mișcării baptiste din România
se află printre miile de maghiari rezidenți în capitală. Reverendul G. Guist
este responsabil de aceasta, iar mica sa biserică de 25 de membri are un câmp
larg și promițător. Această biserică este afiliată Uniunii Naționale Baptiste
Maghiare și primește ajutor de la bisericile de naționalitate maghiară de peste
graniță.
