miercuri, 17 iulie 2024

Prima Școala publică Românească din America a fost înființată de un baptist în anul 1921

 

Nici nu știu cum să încep a spune, ce am descoperit în căutările mele despre baptiști. Nici nu căutam așa ceva, nici nu îmi trecea prin cap să caut, dar căutând despre formarea bisericilor baptiste din Canada, am dat peste această informație care, ce este drept, mi-a căzut tare bine. Ale lui Dumnezeu sunt tainele și noi le descoperim după voia sa.

Informația din titlu nu aparține unui baptist, nici chiar al unui pretien de-al baptiștilor, nici de „propaganda baptistă” din America, ci de un diplomat acreditat de Regatul României Mari, să ajute comunitatea românească din America. După Marea Unire din 1918, problemele românilor au fost mari și trebuiau rezolvate. Cei mai mulți români erau din Transilvania, Imperiul Austro-Ungar și odată cu desființarea lui, românii veniți s-au văzut cu agoniseala lor blocată. Trebuiau ca acești români să-și refacă actele și să intre în legalitate.

Domnul Șerban Drutzu scrie această carte la Washington, D. C. în anul 1922 și este tipărită la Chicago, la o tipografie românească. De la domnia sa aflăm ce istoricii noștri baptiști nu au scris și nu au descifrat bine, despre bisericile baptiste române din Canada, subiect despre care voi scie în alt articol.

În carte se vorbește de ocupația românilor, presa românească, biserici românești. Autorul se ocupă doar de Biserica Ortodoxă și cea Greco-Catolică și nu amintește despre bisericile baptiste românești și ziarul lor „Chreștinul”, fondat în anul 1913 de Louis Avram Gredys, de care am scris zilele acestea AICI.

Redau articolul din carte așa cum este scris:

„Aici e locul a spune că în ce privește școala românească în America, nu s-a făcut aproape nimic. Abia în toamna anului 1921 s-a deschis o școală "Regele Ferdinand" în orasul Indianapolis.

Mișcarea a pornit exact pe calea descrisă mai sus, învațător fiind un baptist, student la teologie și care deși funcționează ca preot, nu e recunoscut. Deși acest început a fost primit cu bucurie si entuziasm de catre membrii parohiei din Indianapolis, autorul a avut deziluzia sa fie informat ca acest, — să-i zicem preot, — la baza unui asemenea început "dezinteresat" nutrește alte intenții; ar fi o adevărată fericire dacă informațiile mele s-ar dovedi inexacte. Vestea deschiderii acestei școli a deșteptat interesul celorlalte centre românești, la

Detroit si Alliance punându-se în discuție formarea unei alteia”.

Dacă ne spunea numele studentului baptist român era și mai bine, dar cum nu ni l-a spus, bănuim doar.

Nu știu să răspund, poate mă ajută cineva, câteva păreri despre cine ar fi putut face acest lucru. Păstorii care au păstorit biserica baptistă din Indianapolis în jurul anului 1920 – 1922 sunt:

„La sfârşitul războiului (1918) cei mai mulţi dintre fraţi s’au reântors în România. Aflăm apoi ca premergător pe fratele George Kish, iar în urma acestui frate a luat conducerea fratele Pavel Brânduşe.”

Un student foarte activ care scria Lecțiunile pentru Școala Duminecală în anul 1921 a fost și fratele Pantelimon Andrișan. A terminat în anul anul 1922 Seminarului din Louisville. Poate dumnealui să fie pentru că pleacă în România după absolvire și devine profesor la Seminarul Teologic Baptist din București.

Rămânem cu întrebarea la care nu avem răspuns, dar cu bucuria că Dumnezeu a pus pe inima unui baptist să deschidă o școală românească în America, după care s-au înmulțit aceste școli.

Surse:

Șerban Drutzu

Vasile W. Jones

Revista Chreștinul

joi, 11 iulie 2024

De ce înfloreşte baptismul între români? O constatare de acum 110 ani

 

Această întrebare care are și un răspuns foarte bun, a fost pusă în Statele Unite la sfârșitul anului 1913 de către ziarul românesc „Românul” și preluat de ziarul „Unirea” din 6 ianuarie 1914. Nu am găsit ziarul care a pus această întrebare în articolul: „Biserica baptistă română în America”, dar atât cât am aflat am dorit să-l fac public, că răspunsul la această întrebare este valabil perfect și azi. Îmi doresc ca așa să spună oamenii despre poporul baptist din România, cum s-a spus despre cei din America acum 110 ani.

Amin! Așa să fie! Doamne dă izbândă!

Lectură plăcută!       

„Biserica baptistă română în America

Sub acest titlu numărul din urmă al ziarului „Românul” („The Roumanian”) din Cleveland, publică un dureros adevăr, asupra căruia atragem atenţia celor chemaţi a se îngriji de starea sufletească a credincioşilor noştri, care au trecut în America.

Extragem şi subliniem câteva pasaje.

  „Nu misionarii baptişti au umblat să prindă sufletele române, ci românul flămând de hrană sufletească, a mers la biserica lor. S-au dus unii pe la cele ungureşti, pe la cele germane, pe la cele englezeşti.

Când numărul mereu crescând al românilor, ce vizitau adunările baptiste, a atras atenţia predicatorilor baptişti, atunci s-a hotărât înfiinţarea de adunări şi misiuni române. Aşa s-a născut acest curent nou religios, fiind de la început o necesitate, şi de aceea înfloreşte mereu, fiind din ce în ce o şi mai mare necesitate. Este astăzi o organizare română baptistă, ce lasă cu mult în urmă pe celelalte organizări religioase ale noastre.

Există în prezent 6 misionari, care conduc 6 comunităţi bine organizate. Unii din ei au pe lângă biserica principalî şi filiale în oraşele învecinate. După ce se înşiruie organizarea baptiştilor, articolul încheie, cu următoarea concluzie justă: Hannibal ante portas! (Hanibal la poara cetăţii) strigau romanii în lupta de la Canea şi au fost învinşi. „Ne mânâncă pocăiţii” strigă preoţii noştri, iar mâinile le ţin în sân, vor fi învinşi. Ce vor ajunge cu văităturile şi plângerile lor? Vor atrage numai atenţia tuturor asupra baptiştilor, iar numărul celor convertiţi va creşte.

De ce înfloreşte baptismul între români? Din trei motive:

1. Fiindcă umple un gol mare, simţit în inima Românului.

2. Fiindcă preoţii noştri prin purtarea lor gonesc pe oameni din biserica străbună.

3. Fiindcă predicatorii baptişti sunt oameni întregi, cinstiţi, lucrători, neiubitori de arginţi şi cu totul supuşi scopului ce reprezintă.”

sâmbătă, 6 iulie 2024

DIICOT-ul românesc devine Barnevernet norvegian ca să fure copii, fiind ajutat de propaganda PRO-TV?

 



După evenimentele din 1989 scria pe sigla televiziunii, „Televiziune Liberă” și am crezut că va fi liberă cum scrie, dar nu a fost să fie. În ianuarie 1990 deja s-a format lozinca „Cu televizorul ați mințit poporul”, concluzia mea azi este că televizorul nu se poate debarasa de meteahna comunistă, minciuna.

S-au format multe televiziuni de știri care fluturau că ele informează corect și că divulgă doar adevărul. Așa îmi pierdeam serile să ascult adevărul de la televiziuni care aduceau documente și oameni ca să-și susțină adevărul lor. Al lor era adevărul, dar nu era adevărul adevărat, ci manipulere destul de grosolană în favoarea patronilor lor pe care îi apărau cu îndârjire.

Au trecut câțiva ani și demult am renunțat la unul câte unul din posturile de televiziune și am rămas cu două, pe care le urmăresc la principalul jurnal ca să mai aflu ce se întâmplă în țară și în lume. Cele două sun PRO-TV și DIGI24, de la acestea mă informez aproape zilnic. Nu am zis că sunt ușă de biserică.

În ziua de 18.06.2024 se dă pe post sub titlul: „Acuzații șocante la adresa unei fundații baptiste din Botoșani. Mai mulți copii aflați în sistemul de protecție al statului ar fi fost agresați fizic, pedepsiți și puși la muncă de personalul organizației care trebuia să îi îngrijească.” Corespondentul din zonă era doamna Elena Bejinaru. M-a cutremurat acest lucru, știind că copiii baptiștilor nu sunt obligați să urmeze calea părinților. Știrea este de la PRO-TV și ar trebui să fie corectă.

Totuși am îndrăznit în ziua de 19.06.2024, după ce a apărut comunicatul pastorului Bisericii Creștine Baptiste din Botoșani, să mă adresez postului de televiziune. Robotul a scris că îmi mulțumește pentru mesaj, că va fi analizat și că voi fi contactat în cazul în care acestea sunt de interes pentru noi, adică PRO-TV.

Am așteptat mai mult de o săptămână și azi, 28.06.2024 am scris din nou să văd dacă voi primi un răspuns. Răspunsul nu a venit și am apreciat că informația dată de postul PRO-TV ascunde dedesupturi mizerabile.

În ziua de 5 iulie 2024 a apărut un reportaj realizat de Radio Vocea Evangheliei Suceava, numit „Un reportaj fără titlu”, prin care înțeleg prea bine ce se întâmplă. Acel lucru l-am bănuit și cred că DIICOT este condus de minți înfierbântate de diavol, care nu vreau ca copiii să primească o educație creștină, demnă de civilizația umană.

PRO-TV-ul este un exponent ca celelalte televiziuni, al unor interese murdare, precum a fost și patronul său, ajuns la pușcărie, Adrian Sârbu.

Cred că și postul de televiziune PRO-TV, chiar dacă este foarte influient, trebuie să spună adevărul, să facă anchete cum face în alte cazuri. Este acest post mai presus de principiile pe care le invocă, față de lege și de bun simț? Doamna Elena Bejinaru, autoarea reportajului, este corectă când aduce în spațiul public așa acuzații?

Aștept o intervenție promptă a conducerii Uniunii noastre baptiste, să ia în atenția dumnealor acest caz și să ia măsuri în consecință.





vineri, 5 iulie 2024

Pilonii Apologeticii - de Dr. Octavian Caius Obeada

 


Fondatorul Institutului de Apologetică Vox Dei, vine în fața studenților săi, dar și a publicului dornic de cunoaștere, cu o nouă carte prin care vom putea obține un fundament mai solid în domeniul Apologetic.

Cartea poartă titlul:

Pilonii Apologeticii:

Îndrumări prin complexitatea apărării Creștinismului”

Această lucrare oferă o abordare cuprinzătoare asupra apologeticii creștine, explorând atât fundamentele istorice și culturale cât și metodele și ramurile acestei discipline. Începând cu contextul istoric al societății greco-romane și al Creștinismului timpuriu, cartea examinează impactul și moștenirea apologiei creștine, relevanța sa continuă și principiile apologetice ale apostolului Petru. De asemenea, sunt discutate scopurile apologeticii, uneltele folosite și nevoia persistentă de apărare a credinței creștine. Continuând cu problemele și metodele în apologetică, cartea analizează ramurile diverse, de la apologetica biblică și teologică la cea filozofică și științifică, fiecare abordare fiind detaliată și contextualizată. Strategiile în apărarea credinței, inclusiv modele precum apologetica clasică, evidențialismul și presupoziționalismul, sunt explorate pentru a oferi cititorilor instrumente practice. În final, sunt abordate obiecțiile comune și clarificări esențiale despre apologetică, încheind cu concluzii care subliniază importanța continuă a acestei discipline în viața creștină.

Cartea are 512 pagini, se poate obține de la Editura Risoprint, din Cluj Napoca, la prețul de 60 de lei. http://www.risoprint.ro/detaliicarte.php?id=2478

Mai multe detalii puteți vedea AICI și AICI

Felicitări autorului pentru efortul făcut!

DESPRE AUTOR:



Dr. Octavian Caius Obeada este absolvent al Universității Binghamton (Universitatea de Stat din New York la Binghamton este o universitate publică de cercetare cu campusuri în Binghamton), cu masterat și doctorat în Nursing Practice, specialitatea “medicină de urgență”. Fondator al Misiunii Vox Dei, apologet creștin, editor al Publicației de Apologetică, fondatorul Biblioteci Online Vox Dei, autor și cercetător independent în domeniile teologiei și apologeticii precum și Director pentru Misiunea Reasonable Faith / Romanian Chapter. Este apologet creștin român, fiind implicat în acest domeniu de peste 24 de ani. De asemenea, este și fondatorul Institutului de Apologetică Vox Dei din anul 2021 (www.voxdeiinstitute.com), pe care îl conduce alături de o echipă de alte persoane din diferite confesiuni creștine din România, coordonând programe de studiu apologetic, de la începători, mediu la avansați. Predă la Institutul Teologic Baptist din București cursuri de apologetică creștină din 2023.

Cuprins

Introducere

Capitolul 1: Ce este apologetica

Context istoric și cultural

Contextul societății greco-romane

Apologia în Creștinismul timpuriu

Impactul și moștenirea ”apologiei” creștine

Utilizarea în Noul Testament

Relevanța continuă în apologetica creștină

Contextul și importanța apologiei

De ce avem nevoie de apologetică?

Principiile apologetice ale apostolului Petru

Capitolul 2: Scopul apologeticii

Uneltele apologeticii

Capitolul 3: Probleme și metode în apologetică

Cine are nevoie de apologetică?

Răspuns unor oportunități

Metode apologetice

Capitolul 4: Ramuri ale apologeticii creștine

Apologetica biblică

Apologetica teologică

Apologetica experiențială

Apologetica filozofică

Apologetica filozofică ofensivă

Apologetica filozofică defensivă

Apologetica științifică

Apologetica culturală (etică)

Capitolul 5: Strategii în apărarea credinței

Explorarea diverselor modele apologetice

Apologetica clasică

Evidențialism

Presupoziționalism

Capitolul 6: Obiecții comune apologeticii

Ce nu este apologetica?

Puncte de reper în apologetică

Capitolul 7: Concluzii

Literatură citată sau recomandată

Index



joi, 27 iunie 2024

Louis Avram Gredys 1883 – 1958 evreu din România

 



Așa cum am scris în articolul: „114 ani de la organizareabaptiștilor din America, prima Biserică și Asociația”, baptiștii din America au început să se organizeze în biserici românești, ajutați de păstori baptiști americani, dar și ei au văzut de bine acest lucru. Cel care a contribuit cel mai mult la organizarea baptiștilor români, a fost un frate baptist român, evreu.

    Originar din Bârlad, Gredys era un evreu român, sosit în America în anul 1900. Acesta a făcut inițial misiune printre evreii din Cleveland, lucrând sub auspiciile organizației Hebrew Christian Evangelization Society. Absolvent al Toronto Bible College,  Gredys era un om care vorbea mai multe limbi. A devenit misionar al ABHMS și a fondat în 1910 Cleveland Romanian Baptist Church. Gredys a fost unul dintre fondatorii Asociației Baptiste Române din SUA, în 1913, fiind primul secretar al acesteia. A slujit ulterior ca pastor la Akron, West Pittsburgh, Warren și Detroit. El a desfășurat o vastă activitate publicistică de-a lungul vieții sale.

    Primul misionar între românii din America a fost fratele Louis Avram Gredys. Dânsul îşi făcuse studiile preparatorii pentru lucrul misionar la Toronto Bible College din Toronto, Ontario, Canada. Lucrul misiunii între români a fost aşa de mare şi de mult, încât fratele Gredys nu putea să ajungă prin toate locurile unde era chemat. Dânsul a intervenit pe lângă fraţii americani ca să angajeze pe fratele Dumitru Truţa din Detroit. Fratele Trutza a lucrat ca misionar un scurt timp, de vreo 7 luni, când din cauza sănătăţii a trebuit să se reîntoarcă în România.

    După terminarea războiului, în 1918-1919, mulți frați au plecat înapoi în România, numărul credincioșilor scăzând simțitor. Chiar și fratele Gredys a demisionat la 28 octombrie 1917, în locul lui venind fratele Mihai Borha.

Într-o moțiune publicată în revista „Chreștinul” din 1918 apare următoarea informație la punctul 8:

„A recunoaşte că fr. Gredys a făcut lucru bun în lucrul Evangheliei între români, ne exprimăm părerea de rău că a părăsit acest lucru în mod activ şi că în viitor iarăşi îl vom avea în conlucrare cu noi”.

Pentru scurt timp părăsește lucrarea deoarece în luna decembrie 1924 este ales ca păstor al Bisericii Creștine Baptiste Române din Warren, Ohio.  Păstorește această biserică până în anul 1926.

Fratele Louis Avram Gredys în ziua de 25 aprilie 1926 este ales ca păstor la prima Biserică Creștină Baptistă Română din Detroit.

Fratele a ajutat și Biserica Creștină Baptistă Română din Windsor, Canada.

Pe lângă activitatea publicistică, scrierea de articole, a scris și cartea: „Viața Creștinului”.

Din zicerile fratelui Louis Avram Gredys: „Citire fără rugăciune preface Biblia într’o carte pecetluită”. „Viețile consacrate ale trecutului iluminează prezentul”, „Învățătura fără practică este ca un schelet fără suflet”.

    A păstorit Biserica Baptistă Română din Cleveland între anii 1910 – 1914.

În anul 1954 apare în revista „Luminătorul” din luna aprilie un articol intitulat „Traducerile Bibliei Române”.

După anul 1928 fratele Louis Avram Gredys este îndepărtat din mai multe biserici baptiste din America. Nu cunoaștem motivul, poate invidia care a dat în răzbunare, unele neânțelegeri să fi dus la ruptura aceasta prezentată în revista Luminătorul din anul 1930.

    A lăsat informații despre începuturile lucrării baptiste din Ardeal, care era parte a Imperiului Austro-Ungar.

„Cea mai veche sursă care datează începuturile misiunii printre românii ardeleni prin 1879, este un articol publicat în anul 1914 de către pastorul baptist Louis Avram Gredys, în publicația baptiștilor americani «Missions». Acesta menționa că lucrarea printre români fusese declanșată cu 25 de ani în urmă de misionari germani și maghiari, care au lucrat la început cu translatori. Gredys menționa faptul că, din start, baptiștii români au fost porecliți drept „pocăiți”. Tot el dezvăluia modul în care predicatorii români lucrau la acea oră. Mulți dintre ei trebuiau să lucreze pământul pentru a se întreține și aveau în grijă, fiecare, între 20-50 de filiale și puncte de misiune.

Predicatorul vizita una dintre filiale, stătea acolo până făcea câțiva convertiți,

apoi pleca în alt loc, revenind uneori abia după trei-șase luni”!

Fratele Mihai Ciucă în cartea sa „Baptiștii din România – Pionieri – Volumul III” de la pagina 362 îl aduce în atenția noastră pe fratele Louis Avram Gredys ca unul care vrea revizuirea Bibliei. El dorește revizuirea din cauză că nu mai erau satisfăcătoare și pe care Mihai o redă ca să putem înțelege bine despre ce este vorba. Fratele Louis Avram Gredys este conștient că o tipărire a Bibliei în România anului 1954 este imposibil.

Surse:

Alexa Popovici

George Crișan

Mihai Ciucă

Vasile W. Jones

Albumul istoric al Asociației

Creștinul

Glasul Tineretului Baptist

Luminătorul








marți, 25 iunie 2024

Florea Cruceru 1920 – 2014 din Sârbii Măgura de Viorel Cruceru

 


Prezint cu mult drag și emoție biografia unui frate, dăruit de Dumnezeu să predice Evanghelia pe plaiurile noastre românești, într-o perioadă în care era o mare luptă între lumină și întuneric. Citind această biografie o să vă dați seama de puterea pe care Dumnezeu o dă omului credincios, să nu renunțe la credință, chiar dacă i se pune pistolul la tâmplă. Experiențele tragice prin care a trecut fratele Florea Cruceru sunt un balsam alinător pentru noi cei de azi, care ne bucurăm de libertate deplină.

Mulțumesc Domnului pentru așa oameni și frateleui păstor de la Slatina, Viorel Cruceru, pentru materialul pus la dispoziție.

Lectură plăcută!

„Cu mult înainte ca Florea Cruceru să se nască, un oarecare băiat din Sinești fu răpit de otomani și pregătit pentru a fi ienicer. Această divizie a fost desființată în 1826 de către sultanul Mahmud al II-lea din pricina răscoalelor interne. Probabil că atunci sau într-un alt context, tânărul amintit a hotărât să se întoarcă în țara sa natală. Odată ajuns înapoi în satul natal, s-a așezat pe dealul din Valea Merilor, departe de satul așezat la strada principală aflată pe malul râului Plapcea. Nu era acceptat de sătenii care îl considerau turc așa că a fost primul care și-a întemeiat căminul pe deal. Și-a înălțat un dâmb de delimitare a pământului său care mai poate fi văzut chiar și astăzi. Lumea vorbea despre el spunând că este mahomedan „pentru că toți ienicerii erau forțați să devină mahomedani.” Venise îmbrăcat în straiele turcești ale ienicerilor și tot pe acelea le purta pentru că nu avea altele. Nimeni nu voia să-l aibă de ginere. Sătul de gura bârfitoare a sătenilor, a hotărât să-și atârne de gât o cruce mare, de lemn, ca să dea de înțeles lumii că e creștin. Și așa i-a rămas numele: Cruceru, adică purtătorul de cruce. Numele s-a perpetuat și l-au „purtat” și urmașii săi. Petre a fost unul din urmașii „ienicerului” Cruceru. Acesta s-a căsătorit cu Tudora Voicu. În această familie de țărani simpli se năștea, la data de 13 octombrie 1920, în Comuna Sârbii Măgura, Florea Cruceru, unul din cei opt frați, din care doi băieți au murit la scurt timp după naștere și o fată la vârsta de 18 ani.

De mici mergeau împreună cu părinții la muncile câmpului, ca toți copiii de țărani. Și dacă erau prea mici să ajute cu treburile, stăteau în căruța trasă de boi. Acolo petreceau multe răsărituri mergând pe câmp, dormeau sau se jucau. Obișnuiau să pună foi de porumb peste care puneau o pătură și așa dormeau pe ceva mai moale. Când mergeau să muncească, mergea toată familia și uneori și alții. Iar sub căldura soarelui dogoritor din sud cântau. Fetele, Titina și Ioana, aveau voci foarte plăcute și armonioase. Nu de puține ori, când erau la muncile câmpului, vecinii care îi însoțeau le rugau insistent să cânte. Seara, pe când nu exista social media, Petre Cruceru aduna toată familia și cântau cu toții, un lucru nu tocmai obișnuit pentru acele vremuri. Așa și-a învățat bătrânul Petre băieții să cânte la caval și fluier. Era una din activitățile favorite ale familiei Cruceru și erau cunoscuți în sat pentru asta. Când se mergea la clacă, cântau spre admirația tuturor celor cu care se adunau pentru a face treabă, să curețe porumb sau ce treburi mai erau de făcut. La fel și la muncile câmpului, vocile cele mai căutate erau ale Ioanei și Titinei care erau însoțite de vocile băieților Florea, Radu și Gică. Clasele primare le-a făcut în școala din sat iar, când a terminat patru clase, tatăl lui nu i-a mai dat voie să continue în ciuda insistențelor învățătorului Marinescu care și-a dat seama de potențialul pe care îl avea băiatul slab și înalt cu ochi albaștri. De atunci înainte a fost folosit la muncile câmpului, în gospodărie la ce era nevoie și la creșterea animalelor, la grădina de zarzavat care era o sursă de venit pentru familie, la strângerea și uscarea diferitelor plante medicinale și fructe de pădure pe care mama lui, Tudora, le comercializa sub formă de tinctură sau direct uscate pentru diferire remedii naturale și ceaiuri. Petre Cruceru a considerat că a fost suficient ca fiul lui să învețe să scrie, să citească și să facă calcule. Deși nu a fost mult, a fost mai mult decât au avut parte cei 60-70% din locuitorii județului Olt care nu știau să citească în anii 1930. Bătrânul Petre Cruceru era un om cinstit, blând, cu frică de Dumnezeu, care atunci când se supăra, „înjurătura” lui era de fapt o binecuvântare: „Firi-ai a lu` Dumnăzău să fii.” Deși era un simplu țăran, punea mare accent pe cinste, respect și biserică. Așa și-a crescut copiii și a insistat ca ei să fie oameni cinstiți, respectuoși și iubitori de Dumnezeu.

Fratele mai mare al lui Florea Cruceru, Marin, a învățat să fie cojocar la Slatina, timp de trei ani. A devenit la rândul lui cojocar și l-a învățat meserie și pe fratele lui. Florea Cruceru a lucrat cojocărie de la vârsta de 13 ani pentru mai bine de 30 de ani. 

Al doilea Război Mondial a dat peste cap planurile tuturor românilor, inclusiv ale țăranului de rând. Pe 23 noiembrie 1940, România s-a alătura puterilor centrale, ca urmare a unei lovituri de stat condusă de Mareșalul Ion Antonescu, țara devenind dictatură. Ca membră a puterilor centrale, România a invadat alături de Germania, începând cu 22 iunie 1941, eternul dușman ce-i luase Basarabia: URSS-ul condus de comuniști. Printre cei chemați la război s-a aflat și Florea Cruceru care este concentrat pe 13 martie 1941, la câteva luni după ce împlinise douăzeci de ani. Inițial ordinul de chemare la război era pentru infanterie. Însă Dumnezeu avea alte planuri. După o ninsoare puternică, a fost chemat de primar împreună cu alți bărbați din sat să curețe zăpada, dar nu s-a dus știind că în curând urma să plece la război. Urma să-i primească și ordinul de încorporare care ajunsese la primărie. Zamfir Țîrpeagă, primarul poreclit Notaru , s-a supărat pe el pentru că nu s-a dus la curățat zăpada și i-a făcut sesizare la centrul militar teritorial Slatina. Cu prima ocazie când l-a întâlnit, i-a spus cu supărare și dispreț în față:

-Tu nu meriți, bă, să faci armata la infanterie care este o armă specială (el însuși făcând armata la infanterie). Drept pedeapsă, am cerut să fii trimis la artileria antiaeriană. Pedeapsa consta în faptul că pregătirea pentru artilerie se făcea la Galați, iar pentru infanterie la Slatina, la o foarte mare distanță de casă pentru mijloacele de transport ale acelor vremuri. Comisariatul a admis sesizarea primarului. Primarul a crezut că îi face un rău, dar Dumnezeu, în suveranitatea Sa, a folosit acest eveniment pentru a-l proteja. Florea Cruceru  spunea:

-La infanterie erau carne de tun. La artilerie antiaeriană, când atacam eram ultimii, când ne retrăgeam eram primii. Aveau obuze și tunuri grele nemțești care stăteau în spatele multor linii, iar mărimea și prețul lor le făceau valoroase, dar erau și greu de transportat așa că foloseau camioane germane. Studiind documentele sale militare, se poate vedea cum inițial a fost repartizat la infanterie ca mai apoi să fie mutat la antiaeriană. A fost „luat la război” pe 15 februarie 1942.

Ajuns la Galați, a fost parte a regimentului 6 de artilerie unde a ajuns comandant de tun, specialitatea altimetrie. Acolo a avut parte de o bună pregătire și chiar au avut ocazia să fie vizitați de regele Mihai înainte de plecarea pe frontul de est, care și-a făcut timp să dea mâna cu fiecare dintre ei. Mereu i-a purtat un mare respect regelui Mihai care a fost o persoană ce i-a inspirat pe mulți soldați să lupte pentru patria lor. A luptat pe frontul de est, ajungând până dincolo de Bug spre peninsula Crimeea, de unde a fost trimis înapoi cu batalionul de artilerie la Odesa pentru a participa la apărarea antiaeriană și anti navală a orașului. În urma doborârii celui mai bun pilot de război rus la Odesa, a fost propus de nemți pentru decorarea cu cea mai înaltă medalie militară, Crucea de Fier. Din nou, în providența lui Dumnezeu, l-a scutit să primească medalia din cauza schimbării survenite la 23 August 1944 când România s-a alăturat Antantei pentru a lupta împotriva puterilor centrale. Toți cei medaliați cu Crucea de Fier au fost declarați ulterior de regimul comunist criminali de război și au sfârșit prin a fi împușcați sau în cel mai fericit caz condamnați la zeci de ani de temniță, mulți sfârșindu-și viața în chinuri groaznice. A participat la eliberarea Transilvaniei de Nord, apoi a luptat în Ungaria și Cehoslovacia în munții Tatra. A luat parte la sprijinirea infanteriei române care lupta împotriva cazematelor și a cuiburilor de mitraliori germani. Încetarea războiului l-a găsit la granița cu Austria. A fost decorat cu medalia „Bărbăție și credință, Clasa a III-a cu spade.”  „Pentru curajul, priceperea, și munca pe care a depus-o la campania contra germano-maghiarilor pentru eliberarea Transilvaniei de nord și în operațiunile din Ungaria și Cehoslovacia în calitate de comandanți de tunuri, șefi de aparate, telefoniști, agenți de transmisiuni și legătură ai unităților pe timpul incursiunilor aviației inamice în regiunile Balomir, Mihai Viteazu, Luncani, Câmpia Turzii, Someșeni, Cluj, Oradea Mare, Turkeve, Miskloc, Losenci, Sloven și Piestany” citat din ordinul de zi pentru decernarea decorației. A fost lăsat la vatră cu gradul de sergent major, fiind avansat în grad în mod excepțional înainte de lăsarea la vatră. Fiind rugat să rămână în cadrul armatei, a refuzat cum a refuzat să emigreze în SUA la invitația unor ofițeri americani care vizitau trupele române înainte de venirea în țară și ofereau posibilitatea emigrării. Își iubea familia și țara și a vrut să se întoarcă acasă.

În februarie 1947 s-a căsătorit cu Floarea Bălăuroiu cu care a fost căsătorit 67 de ani. În anul 1948 a intrat în legătură cu Oastea Domnului, aceasta schimbându-i cursul vieții. În scurt timp, împreună cu frații lui Marin, Gică și Radu Cruceru (viitor pastor) și sora lor Titina au devenit nucleul de bază al Oastei în zona comunei Sinești și comunele învecinate. După 1948, Oastea a fost declarată ilegală de regimul comunist proaspăt instalat la conducere prin fraudă și cu ajutorul soldaților ruși. Florea Cruceru a devenit o voce foarte respectată în Județul Olt, fiind conducătorul Oastei în zonă. A fost invitat să meargă cu grupul de ostași în multe biserici din satele și comunele din jur. În 23 August 1948, la invitația preotului de la Ursoaia, o comună vecină, a fost invitat cu grupul de ostași la biserică unde a avut loc slujba de dimineață apoi au fost rugați să rămână și după amiază. Imediat, după slujbă, a fost arestat împreună cu tot grupul fiind închiși la primărie până urma să vină tovarășu de la Slatina. La venire celui de la Siguranța Statului, grupul a fost eliberat, dar lui Florea Cruceru i s-a luat prima declarație. A fost interogat, apoi avertizat să se potolească că deja este sub observarea atentă a Siguranței (viitoarea odioasă Securitate). Acesta este momentul în care i s-a deschis dosar de urmărire individuală (DUI) sub titulatura „Predicatorul”, dosar ce va fi închis în decembrie 1989!

În 1948, Radu Cruceru a cunoscut la moară pe unul din puținii credincioși baptiști din Olt, Rădulescu, numit Agronomu’ (care fusese botezat la Brașov). Acesta locuia în satul Bacea și i-a vizitat acasă, apoi l-a pus în legătură cu pastorul baptist Arvat Ion de la Balaci, Teleorman. Acesta a mers pe jos mai bine de 30 de km pentru a-i vizita. Acest om a lui Dumnezeu a devenit mentorul, prietenul și sfătuitorul lui Florea Cruceru. Pentru că preoții din zonă nu le-au mai dat voie să folosească cântările de la Oastea Domnului și nici să se adune în biserici, au început să se adune cu pastorul Arvat Ion în casa fratelui cel mai mare pentru a studia Biblia. Tot atunci fratele Arvat i-a dat prima Biblie pe care o citea cu asiduitate.  Astfel, în 1948 s-a născut biserica baptistă din Valea Merilor. Aceasta era formată în principal de cei din familia Cruceru.

În foarte scurt timp, adunările ținute în casa fratelui mai mare și zelul evanghelistic au atras atenția preotului ortodox Elisei Friptu care le-a cerut vecinilor să arunce cu pietre pe acoperișul de tablă al casei și să spargă geamurile casei în timp ce erau la slujbă. Popa Friptu a refuzat să le elibereze adeverința pentru a fi botezat împreună cu frații, sora și mama așa cum cerea legea. Din 1949, popa a intensificat persecuția împotriva grupului de credincioși. În grup au fost infiltrați informatori din 1948, conform DUI „Predicatorul” luat de la CNSAS. Cel care s-a ocupat de grup ca pastor a fost Ion Arvat care a așteptat în zadar ca preotul să le elibereze adeverințele pentru a fi botezați. În 2 aprilie 1950 Florea Cruceru, considerat conducătorul credincioșilor baptiști, deși nici unul nu era botezat, a fost chemat la biserică de către popa Elisei Friptu pentru a-i elibera adeverințele de botez. Popa era însoțit de un sobor de cinci preoți din Comuna Potcoava folosind pretextul adeverințelor ca să-l confrunte pe tânărul credincios. Deși tânăr în credință Florea i-a înfruntat și înfundat cu propria lor Biblie, stârnind un potop de mânie și chiar blesteme în momentul în care a lut Biblia de pe altar și a citit din Fapte 4:12. Discuția a fost lungă, dar Dumnezeu i-a dat tărie și înțelepciune să răspundă cu Biblia la toate întrebările lor legate de mântuire, botez, sfinți, fecioara Maria și altele. În urma discuției avute, popa Elisei Friptu, împreună cu ceilalți preoți au făcut un raport în care l-au descris ca un „element deosebit de dușmănos, reacționar, împotriva noii orânduiri a poporului, trumanist” (Truman, președintele Americii de atunci era baptist) și bineînțeles a refuzat să elibereze adeverințele de botez. Declarația lui Elisei Friptu este în dosarul de condamnare al lui Florea Cruceru. Din acel moment, chemările la postul de miliție s-au îndesit, fiind pus să dea multiple declarații cu privire la credința sa, grupul din care făcea parte, poziția față de noua orânduire. În noaptea de 1 iunie 1950 a fost luat din pat de lângă soție și arestat. L-au dus la sediul Securității din Slatina. Apoi a fost dus la Pitești. Printr-o minune a scăpat ca să nu fie selectat pentru „Experimentul Pitești, reeducarea prin tortură”, dar a fost trimis la Capul Midia, în lagărul morții. A executat o pedeapsă de un an în condiții inumane de muncă până la exterminare. Aici a întâlnit alți credincioși și pastori evanghelici, printre care și pe pastorul Bîc Ioan de la Timișoara care i-a deveni mentor și prieten. Au păstrat legătura și după eliberare. Împreună cu alți credincioși, au făcut parte din Biserica din lagărul morții care a funcționat toată perioada cât a ținut lagărul de la Capul Midia, experimentând minuni ale protecției și prezenței lui Dumnezeu și convertiri la credință. Când era la Capul Midia, frații lui mai mici, Radu și Gică, au fost botezați în 21 aprilie 1951 de către Arvat Ion, împreună cu mama și sora lui Titina și încă alte 6-7 persoane. Evident, fără adeverință de botez. Din grupul primilor botezați, Dumitru Neacșu și  Ion Dumitrescu au fost judecați de Tribunalul militar Craiova și au fost condamnați la 6 luni de pedeapsă cu suspendare, fiind amenințați că dacă vor continua să frecventeze adunările ilegale din Valea Merilor pedeapsa le va fi dublată, cu executare. Aceștia au continuat să fie prezenți la adunările credincioșilor, Dumnezeu protejându-i. După eliberarea de la canal, nimeni nu a avut curaj să-l boteze pentru că preotul Friptu spusese că cine-l va boteza pe criminalul de război Florea Cruceru (spunea asta pentru că luptase pe frontul de est) va fi trimis la canal împreună cu el pentru 25 de ani. Cumva, vestea a ajuns la pastorul Gheorghe Pop din București care a venit și l-a botezat în 30 noiembrie 1951, în râul Plapcea. Botezătorul și botezatul au fost bătuți cu ouă de către sătenii instigați de preot și doar intervenția miraculoasă a lui Dumnezeu i-a oprit să nu-i omoare cu pietre. Despre această zi, unul din informatori dă detalii amănunțite în DUI al lui Florea Cruceru. A fost condamnat la domiciliu forțat timp de 5 ani și privat de dreptul la muncă tot atâta timp. În fiecare zi de luni, la ora 7 trebuia să fie la postul de miliție din Potcoava. A fost bătut crunt de mai multe ori de fostul plutonier de jandarmi Stamatoiu, fiind pus de fiecare dată să declare ce a făcut, cu cine s-a întâlnit în sat, cine a venit nou în grupul de credincioși, cine a venit din alte localități. Pentru că refuza să detalieze despre persoane și evenimente, a suferit o bătaie soră cu moartea. Odată pe lună trebuia să meargă la Slatina, la Sediul Securității. De la început i s-a spus că va trebui să devină informator și să semneze un angajament și va fi liber să călătorească și i se va oferi serviciu. A refuzat mereu și mereu. Cu trecerea anilor, pentru că a rămas ferm în decizia de a nu deveni informator, fiecare vizită la Securitate a devenit un chin. Era tot mai des torturat psihic și fizic. În iunie 1954 s-a prezentat la vizita lunară la securitatea din Slatina, ofițer fiind evreul Mudava. Acesta era ofițerul care îl luase în observare imediat după ce a fost eliberat de la Capul Midia. De la început i-a spus că aceasta este ziua decisivă, ori semnează să devină informator, ori semnează că a fost criminal de război în URSS, ori va fi împușcat. Împreună cu un alt ofițer de securitate, Diță Gheorghe, viitorul șef al Securității  Argeș, cel mai longeviv Șef de Securitate din România, l-au bătut și torturat cu rândul timp de nouă ore. Fiecare câte o oră. L-au trezit în repetate rânduri din leșin cu furtunul cu apă, cerându-i să semneze hârtiile prin care să devină informator. Pentru că tot refuza, Mudava a scos pistolul din toc, a tras siguranța, i l-a pus la tâmplă și țipa să semneze sau îl împușcă. În mod neașteptat, șeful Securității, care asculta din camera vecină, a intervenit și l-a oprit pe evreul Mudava să își ducă la cap acțiunea. Comandantul avea lacrimi în ochi și din acel moment i-a ridicat interdicția de a părăsi comuna și i-a spus că nu va mai fi chemat la Sediul Securității pentru „că ți-ai câștigat libertatea.” În notițele sale  scrie despre acest moment: „ziua cea mai grea din viața mea, ziua examenului final, ziua intervenției miraculoase a lui Dumnezeu care m-a lăsat să mai trăiesc.”  În urma acestui act, Diță Gheorghe i-a făcut raport și ulterior comandantul a fost destituit din funcție. În anul 1954 a fost contactat de fratele Ioan Socaciu care  auzise de suferințele îndurate de la pastorul Ion Arvat. În urma discuției, a insistat ca acesta să meargă la seminar, fiind impresionat de blândețea și smerenia unui tânăr care suferise deja foarte mult pentru credința în Dumnezeu. În 1954 a mers la seminar, terminând doar 2 ani din cauză că soția s-a îmbolnăvit foarte rău și a trebuit să aibă grijă de ea. La seminar era cunoscut ca un om al rugăciunii și postului, disciplină pe care a practicat-o toată viața lui. A fost ordinat în 1955 prin Comunitatea Baptistă Brașov, ca pastor pentru biserica din Valea Merilor cu obligația de a merge la Corbeni, Arefu, Tulburea (județul Argeș) și din când în când la Găujani (Județul Vâlcea). Comisia de ordinare a fost alcătuită din pastorii Mircu Cocar din Sibiu, Cornel Mara din Brașov și Isac Ioan din București.

În anul 1957 i s-a născut singurul copil, după mai bine de 10 ani de rugăciuni și mult post în ciuda faptului că medicii nu-i dădeau nici o șansă soției să nască. Acesta este pastor în Oltenia, la Slatina. 

Florea Cruceru a slujit în zona Corbeni, Tulburea și Arefu unde a botezat mai multe persoane, fiind arestat în 23 ianuarie 1958 ca urmare a activității misionare în zonă. A fost eliberat de către comandantul securității în 24 ianuarie în urma unei minuni a lui Dumnezeu, fiind amendat cu 450 de lei. În 1958, Biserica din Valea Merilor a hotărât trecerea la Comunitatea de București, pastorul Florea Cruceru pierzându-și susținerea financiară din partea comunității de Brașov. A refuzat să plece din zonă, deși a fost rugat să meargă în Banat, în comunitatea de Brașov sau Cluj. A fost nevoit să își ia serviciu la Energo montaj Brașov care avea lucrări în zonă. La cel moment, în județul Argeș, la Arefu, Tulburea și Corbeni era un grup de credincioși dedicați care se adunau fără a avea autorizație de funcționare. A continuat să slujească cu Evanghelia și în biserică, botezând noaptea și oficiind acte de cult în bisericile din Olt, Teleorman, Vâlcea și Argeș. În aceste județe a parcurs zeci de mii de kilometri cu bicicleta sau pe jos.  Imediat după ce s-a angajat ca electrician la Energo montaj, și-a continuat studiile, terminând 7 clase. A făcut cursuri de calificare la locul de muncă pentru operator la Schela de extracție a petrolului Icoana unde s-a mutat cu serviciul.

În 1970, pastorul Iosif Sărac, girant al bisericii din Potcoava, un om cu inimă mare și dragoste pentru Dumnezeu, văzând nevoia unui pastor local, dar și dedicarea cu care slujea  bisericile din zonă, a discutat cu Florea Cruceru ca să revină în lucrare dacă departamentul cultelor vor accepta. În acel moment era operator la stația de Dezbenzinare Icoana. La 1 ianuarie 1970 a intrat iar în lucrare oficial, slujind până în 1983 ca pastor al cercului de biserici din Olt, Teleorman și Argeș. Comunitatea de București urma să contribuie cu 1/3 din salariu, restul urmând să fie acoperit de biserica din Potcoava. Tot pastorul Iosif Sărac a avut inițiativa construcției noii clădiri a bisericii din Potcoava, care a fost inaugurată în vara anului 1970, fiind construită fără autorizație. Prin multe minuni a rămas în picioare. Și clădirea bisericii din Floru a fost construită fără autorizație, cu ajutorul fostului torționar Mudava care la vremea construcției era inspector de culte și pe care Dumnezeu l-a folosit ca să construiască clădirea fără autorizație.  În Teleorman a slujit în Balaci și a redeschis biserica din Tecuci-Kalinderu. A lucrat în Argeș la Miroși, Râca, iar Dumnezeu l-a ajutat să înființeze biserici la Țițești (unde biserica a funcționat fără autorizație), Câmpulung (biserica adunându-se la Biserica Evanghelică Română tot fără autorizație) și la Pitești. În cea mai mare parte a străbătut aceste localități pe jos iarna sau pe bicicletă vara, mergând în circuite de câte 3 zile pentru a vizita credincioșii răspândiți în 20 de localități diferite.

În 1973 a semnat memoriul celor 50 de pastori baptiști, făcut de pastorul Vasile Taloș,  privitor la îngrădirile impuse bisericilor din România.

În 1974 a depus actele pentru deschiderea bisericii din Pitești și pentru deschiderea bisericii la Slatina. În ambele orașe s-a rugat în 1950, arestat fiind, pentru o biserică baptistă. Pitești a fost ultimul oraș unde a fost luat din gară de duba securității când s-a dat jos din tren. A fost dus la sediul securității unde a fost anchetat și bătut, umplut de sânge, de comandantul securității colonelul Diță Gheorghe care i-a adus aminte că a fost unul din cei doi securiști care l-au torturat cu rândul în 1954.  Trecuseră peste 20 de ani și se reîntâlneau. De asemenea, tot aici a fost interogat de mai multe ori de maiorul Ghițulescu care era tot la fel de dur precum comandantul lui. În martie 1980 a fost deschisă biserica din Pitești. Imediat după deschidere s-a retras din Pitești, fiind apreciat foarte mult de cei care l-au cunoscut. Mulți îi cinstesc și azi memoria. În Slatina, prima rugăciune pentru o biserică baptistă a înălțat-o în 1950 în beciul securității. După ce a depus actele în 1974 pentru deschiderea bisericii, i s-a spus în vara anului 1989 că „niciodată, niciodată, niciodată nu va fi o biserică de sectanți în județul unde s-a născut cel mai iubit fiu al poporului.”  În decembrie 1989, împreună cu fiul său, Viorel Cruceru, au pregătit actele pentru deschiderea bisericii din Slatina.  Biserica a fost deschisă oficial în 25.02. 1990 primul păstor fiind Florea Cruceru. Primul copil binecuvântat în noua clădire a fost nepotul pastorului Florea Cruceru, Beniamin Cruceru. Bunicul și-a binecuvântat nepotul  împreună cu Isac Ioan care participase la ordinarea lui Florea Cruceru. Actualmente Beniamin este pastor al bisericii „Harul” din Slatina.  Florea Cruceru a fost un om simplu, dar blând, modest, smerit și care avea darul evanghelizării. L-a iubit pe Dumnezeu, biserica lui Dumnezeu, dușmanii, chiar și pe frații care i-au făcut viața grea și a trăit simplu până la vârsta de 94 de ani, lăsând în urmă o mărturie deosebită care dăinuie peste ani. Credincioși sau necredincioși oamenii mărturisesc că au fost marcați de blândețea lui și compasiunea pentru toți oamenii. A plecat acasă în 22 februarie 2014 după ce cu câteva zile înainte își binecuvântase fiul, nora, nepotul și pe soția acestuia. Și-a văzut strănepoții de la cele două nepoate Rebeca și  Luiza. În 22 februarie 2014 a servit ultimul prânz pe pământul acesta apoi  s-a rugat pentru soția lui și pentru o credincioasă care îi ajuta apoi a zis: „Sunt obosit. Eu mă odihnesc un pic. Chemați-l pe Viorel, pe Delia, pe Beni și Alina să vină în vizită.” S-a întins pe pat, a împreunat mâinile a închis ochii și a plecat să se odihnească. A murit după o bătrânețe fericită și sătul de zile. La înmormântare a fost Marius Cruceru (care l-a considerat ca un tată după moartea tatălui său) cu fanfara de la Aleșd, pastorii Ghiță Alexandru, Silviu Cârlescu, Raul Costea, Nicu Andrei căruia i-a fost mentor și foarte mulți credincioși și oameni din comună. În 3 decembrie, același an, soția lui Florica a plecat după soțul ei iubit.

Scumpă este înaintea Domnului moartea celor iubiți de El.”