Nelson Mandela - Un Model al Reconcilierii ca Expresie a Integrității
și Libertății de Conștiință
(Nelson Mandela - A Model of Reconciliation
as an Expression of Integrity and Liberty of Conscience)
Publicat
în JURNALUL LIBERTĂȚII DE CONȘTIINȚĂ, Noiembrie 2020,
[ISSN 2495 – 1757].
Dr. Mihail CIOPAȘIU,
Universitatea din
București
Director Executiv,
Fundația Providența (Proiectul Rut)
mihail.ciopasiu@gmail.com
Abstract
Nelson
Mandela is one of the most appreciated political leaders of the last century,
who fought for human dignity and for the reconciliation between the black and
the white people in South Africa. After almost fifty years of the domination of
Apartheid, the society was very divided, and many people suffered from racial
discrimination. Even though Mandela faced 27 years of detention in this regime,
he was prepared to change the society though his personal example and his
policies. The way he forgave his former
opponents and his example of reconciliation after becoming South Africa’s
president, made Mandela a model of forgiveness, reconciliation and hope. Many
people question what the pillars of Mandela’s policies were and whether the
Christian values stood at the base of his approach. If his faith was the source
of his public policies, why was Mandela so reluctant in publicly affirming his
faith? This article is examining these questions based on Mandela’s
affirmations, what his closest collaborators mentioned about him, and analyzing
some of the biographies written about Nelson Mandela.
Key
words: Apartheid, Reconciliation, Faith,
Integrity, Image of God, Love, Forgiveness, Liberty of Conscience.
Introducere
Născut în anul
1918 în clanul Thembu, în satul Qunu din Africa de Sud, Rolihlahla Mandela a
fost un strănepot al unuia dintre regii tribului Thembu, care a luptat împotriva
britanicilor și a danezilor pentru libertatea africanilor.[1] Crescut sub influența
valorilor creștine, insuflate în mod special de mama sa care era metodistă[2], Mandela a urmat cursurile
mai multor școli metodiste.[3] În prima zi de școală, Rolihlahla a primit din
partea unui învățător numele englez de ‚Nelson’, pe care Rolihlahla îl va
folosi de atunci înainte.[4]
Mandela a
crescut într-una din cele mai tulburi perioade ale Africii de Sud. Societatea nu
era divizată doar între albi și negri, sau britanici, danezi și africani, ci și
între diferite grupuri etnice, precum Xhosas și Zulus. Multe resentimente încă persistau din
istoria luptelor dintre europeni și africani, când deseori unele triburi se
aliau cu britanicii pentru a lupta împotriva altor triburi de africani, sau împotriva
așa’numiților boers (fermierii danezi
din Africa de Sud denumiți și afrikaani).[5]
Cu toate
acestea, cea mai mare divizare și segregare în Africa de Sud, a început o dată
cu preluarea puterii de către afrikaani
în anul 1948. Primul ministru al
guvernării de atunci, un fost predicator[6]
din Biserica Reformată Daneză, Daniel Malan a
instaurat regimul de apartheid (care
înseamnă ‚separare’ în limba afrikaană).
Regimul apartheid credea în supremația albilor și a început o mișcare de
discriminare sistematizată a africanilor, prezentă în toate locurile publice.
Semne precum „Doar albi” sau „Doar non-albi” putea fi regăsite pe plaje, restaurante,
autobuze, trenuri, cinema-uri sau hoteluri.[7]
Printre
măsurile discriminatorii ale apartheidului se numărau și clasificarea
cetățenilor în funcție de rasa și etnia lor, rasele aveau să locuiască în zone separate
ale orașelor, iar căsătoriile mixte erau interzise.[8]
Autorul Martin
Meredith scoate în evidență faptul că naționaliștii afrikaani se foloseau de
argumente teologice pentru a susține apartheidul. Meredith prezintă propaganda
naționaliștilor care afirmau că, „doctrina apartheidului era în acord cu
principiile creștine despre dreptate și justiție. Dumnezeu a rânduit diviziunea
națiunilor și dorea să le păstreze separate. Texte din biblie erau citate ca
dovadă pentru acest lucru.”[9]
Poate cea mai bună
descriere a apartheidului este realizată de către însuși Nelson Mandela, în
lucrarea sa autobiografică ‚The Long Walk
to Freedom’:
Apartheidul a fost un sistem
opresiv al tuturor legilor și normelor care a ținut africanii într-o poziție
inferioară față de albi pentru secole. Segregarea din ultimii trei sute de ani se
dorea a fi consolidată într-un sistem monolitic care era diabolic, de nescăpat și
incredibil de puternic. Premisa apartheidului era că albii sunt superiori
africanilor și indienilor și că funcția sa era să instaureze supremația albilor
pentru totdeauna.[10]
Mandela a
luptat împotriva apartheidului încă din tinerețea sa, mai întâi ca avocat,
reprezentând negrii care erau victime ale apartheidului,[11] iar apoi s-a implicat și
în mișcarea de opoziție față de apartheid prin afilierea la ‚Congresul Național African’.[12] Aceasta era o mișcare ce
avea ca scop protestul non-violent față de politicile apartheidului, fiind
inspirată din modelul propus de Mahatma Gandhi în India, abordare pe care
Gandhi o promovase și în Africa de Sud.[13] În 1964, Mandela este
condamnat la închisoare pe viață, sub învinuirea de sabotaj.[14]
După 27 de ani
de detenție, în anul 1990, Mandela este eliberat din închisoare, iar în 1994
este ales președinte al Africii de Sud.[15] Unul dintre cele mai
importante obiective ale lui Mandela a fost reconcilierea și iertarea dintre
diferitele grupuri etnice ale țării și în mod special a foștilor oponenți din
perioada apartheidului.[16] Printre politicile sale în
acest sens, se remarcă înființarea ‚Comisiei
Adevărului și Reconcilierii’[17] care a avut ca scop
investigarea abuzurilor comise în perioada apartheidului.
Implicarea sa
în reconcilierea sud-africanilor și faptul că i-a iertat pe cei care l-au
închis timp de 27 de ani, au făcut din Mandela un simbol al reconcilierii și al
iertării recunoscut atât în Africa de Sud, cât și în întreaga lume. Cu ocazia
discursului de inaugurare ca președinte, Mandela a dat tonul unei noi politici
total diferite de cea a apartheidului, promovând iertarea și reconcilierea: „Nu
putem găsi cuvinte pentru a descrie suferința îndurată de semenii noștri, ca
rezultat al opresiunii apartheidului. Dar ziua pentru care am luptat a venit. Haideți să uităm trecutul!”[18]
Reconcilierea
ca expresie a integrității creștine
Având în vedere
rolul profetic al lui Mandela în societatea sud-africană și nu numai,
contribuind la reconcilierea dintre diferitele grupuri etnice și ulterior
participând și la medierea altor conflicte dintre națiuni, se poate pune
întrebarea: Modelul reconcilierii propus
de Nelson Mandela a avut la bază valori creștine izvorâte din credința sa?
Unul din
autorii care s-a preocupat de rolul credinței în viața lui Mandela și în mod
special de legătura dintre acesta și mișcarea metodistă, este Dion Foster, care
prezintă în lucrarea sa ‚Mandela and the
Methodists: Faith, fallacy and fact’ faptul că Mandela „a rămas loial
metodiștilor pentru întreaga sa viață. Ca biserică, noi afirmăm calitățile care
îl confirmă ca pe un adevărat fiu al Metodismului – o viață de credință în
Dumnezeu trăită în slujirea altora.”[19]
Deși
afirmațiile publice ale lui Mandela cu privire la credința sa au fost foarte
puține, în câteva ocazii, în mod special în cadrul întâlnirilor anuale ale
metodiștilor, Mandela, a descris rolul covârșitor pe care l-a avut biserica în
viața sa, afirmând că, „nu voi putea niciodată exagera rolul pe care Biserica
Metodistă l-a avut în viața mea.”[20] Cu ocazia unei alte
întâlniri ale liderilor metodiști, Mandela a făcut referire la rolul valorilor
creștine pe care le-a învățat în Biserica Metodistă, unde a fost membru[21] din anul 1930, pe când
avea doar 12 ani:
Valorile pe care le-am învățat în
aceste instituții metodiste m-au ajutat mult de-a lungul vieții. Aceste valori
au fost întărite în perioada petrecută în închisoare, când această biserică,
împreună cu alte comunități religioase s-au îngrijit de noi. Nu numai că v-ați
trimis capelanii să ne încurajeze, dar ne-ați susținut și material. Ne-ați
ajutat și familiile atunci când noi nu puteam să le susținem. În final,
lăsați-mă să vă felicit pentru obiectivele misionare pe care le prezentați
aici. Este încurajator să văd eforturile pe care biserica mea le face pentru a atinge viața oamenilor, în mod
special al celor săraci.[22]
Cu ocazia altui
discurs ținut în fața reprezentanților metodiștilor, Mandela confirmă modelul
oferit de clerul Bisericii Metodiste atât prin împotrivirea față de
nedreptățile apartheidului cât și prin implicarea lor socială: „liderii
metodiști au fost printre profeții proeminenți care au refuzat să se plece în
fața dumnezeului fals al apartheidului. Slujitorii voștri de asemenea ne-au
vizitat în închisoare și s-au îngrijit de familiile noastre.”[23]
Un alt autor
preocupat de credința lui Mandela, este Dennis Cruywagen, care susține în
lucrarea sa ‚The Spiritual Mandela: Faith and Religion in the Life
of Nelson Mandela’, punctul
de vedere a lui Forester și anume că o perioadă importantă din viața lui
Mandela, în care acesta și-a adâncit convingerile religioase, au fost anii
petrecuți în închisoarea Robben Island. În anii de Mandela în detenție, afirmă
Cruywagen, „religia a devenit un mod eficient și pozitiv de a lupta cu
greutățile pe care le-a îndurat acolo.”[24]
Dennis
Cruywagen susține de asemenea că în determinarea sa a unifica o societate
divizată de rasism și apartheid, Nelson Mandela a arătat tărie de caracter și
dorința de a ierta pe cei care au avut un rol în închiderea sa. Cruywagen îl
citează pe Arhiepiscopul Bisericii Anglicane din Africa de Sud, Desmond Tutu
care a făcut referire la modul în care Mandela a putut să treacă peste
suferințele îndurate în închisoare și să-și ierte dușmanii: „vă puteți imagina unde
ar fi ajuns Africa de Sud astăzi dacă Mandela ar fi fost consumat de dorința de
răzbunare pentru toate umilințele și agonia pe care el și poporul său le-a
suferit în mâna opresorilor albi?”[25]
Un alt cercetător
interesat de importanța credinței în viața lui Mandela, este Moritz Gräper.
Acesta susține că în urma studierii biografiei lui Mandela, a valorilor pe care
le-a promovat ca și președinte al Africii de Sud și prin instituirea ‚Comisiei Adevărului și Reconcilierii’,
se poate afirma fără nicio îndoială faptul că prin acestea Mandela „a întrupat
aspecte centrale ale mesajului biblic despre dreptate, pace, reconciliere și
libertate.”[26]
Aceeași
perspectivă o împărtășește și autorul Dennis Cruywagen, care consideră că „Mandela
a fost o persoană spirituală profundă, iar devotamentul său față de credința
creștină a inspirat politica sa de reconciliere pe care a adoptat-o.”[27]
Desmond Tutu,
Episcopul Bisericii Anglicane din Africa de Sud, unul dintre cei mai apropiați
colaboratori ai lui Mandela, care a fost implicat în demersul de eliberare al
negrilor sud-africani de sub poverile segregării rasiale și care a fost numit
de către Mandela coordonator al ‚Comisiei Adevărului și Reconcilierii’, afirma
despre Mandela: „el a inspirat pe mulți oameni și a revelat caracterul său,
dovedind cu transparență multe din atributele bunătății lui Dumnezeu, precum:
compasiune, grijă față de alții, dorința de pace, iertare și reconciliere.”[28]
Se poate
observa faptul că mai mulți colaboratori ai lui Mandela, sau cercetători
interesați de biografia sa, aduc în discuție valorile creștine în care el a
crezut. Având în vedere scopul acestei lucrări, este important de identificat
care au fost valorile creștine care l-au influențat pe Mandela îl demersul său
pentru demnitate umană, reconciliere și iertare.
În
primul rând, se poate observa faptul că Nelson Mandela a crezut în egalitatea
tuturor oamenilor. Dacă la început el a luptat pentru drepturile africanilor,
care erau victime ale apartheidului, odată ajuns președinte și dorind să promoveze
iertarea și reconcilierea, Mandela s-a preocupat și de drepturile albilor, care
se regăseau de acum în minoritate și riscau să experimenteze răzbunarea
africanilor după câteva decenii de apartheid. Mandela a susținut acest lucru
afirmând:
În timpul vieții mele m-am dedicat
problemelor africanilor. Am luptat împotriva dominației albilor și am luptat
împotriva dominației negrilor. Am avut ca ideal o societate liberă și
democratică în care toate persoanele să trăiască în armonia și cu oportunități
egale. Este un ideal pentru care sper să trăiesc și să îl obțin. Dar dacă este
nevoie, este un ideal pentru care sunt gata să mor.[29]
Analizând
discursurile lui Nelson Mandela, autorul Charles Villa-Vicentio prezintă mai
multe valori creștine care l-au influențat pe Mandela, în lucrarea sa „The Spirit of Freedom: South African Leaders
on Religion and Politics”. Villa-Vicentio consideră că Mandela a acordat o
atenție deosebită păcii care stă la baza credinței creștine:
Cu siguranță recunosc importanța
dimensiunii religioase a vieții mele. Pentru mine este mai importantă
semnificația religiei pentru persoanele pe care le întâlnesc atât în Africa de
Sud, cât și în alte părți ale lumii. Religia este importantă deoarece la baza
tradițiilor religioase este căutarea păcii. Africa de Sud are nevoie de pace,
Lumea are nevoie de pace...eu nu am o problemă cu credințele creștine. Problema
mea este că de prea multe ori oamenii nu trăiesc credințele pe care le afirmă.[30]
Se poate
observa de asemenea faptul că pe lângă importanța rolului păcii, pe care
Mandela l-a căutat în comunitățile de credincioși, el a evaluat și modul practic în care valorile creștine
erau afirmate însă nu și trăite. Este foarte probabil ca aceste referiri ale
lui Mandela să aibă la bază modul în care Biserica Reformată Daneză a folosit
platforma credinței pentru promovarea regimului de apartheid.
O altă credință
creștină fundamentală pe care Villa-Vicenio o identifică la Nelson Mandela,
este credința în doctrina creării omului după chipul și imaginea lui Dumnezeu,
care se manifestă în primul rând prin dragostea și respectul arătat față de
semen. În acest sens, Mandela afirma:
Religia are la bază dragostea
mutuală și respectul atât față de celălalt cât și față de sine. Ea se referă la
demnitatea și egalitatea umanității create după imaginea lui Dumnezeu. Acesta
este un Dumnezeu care, dacă înțelegem Biblia corect, ne cere să fim implicați
în lupta împotriva răutății, sărăciei, bolii, analfabetismului, a lipsei
locuințelor și a altor păcate sociale pe care le găsim în societate. Am un
respect enorm pentru oamenii religioși care au fost în prima linie a luptei
noastre. Ei își trăiesc cu adevărat credința și am un respect profund pentru
credința pe care ei o proclamă.[31]
Așa cum reiese
și din această declarație a lui Mandela, dragostea a fost o altă valoare pe
care el a identificat-o ca fiind rezultată din credința sa, prin faptul că o
așază în prisma doctrinei creării omului după chipul lui Dumnezeu. Mandela a
făcut referiri deseori la dragoste, pe care a considerat-o o armă puternică
împotriva urii și de asemenea un pas important pe calea reconcilierii și a
iertării. În autobiografia sa, A Long
Walk to Freedom, Mandela amintește acest lucru:
Nimeni nu se naște urând altă
persoană pentru culoarea pielii acesteia, sau a contextului sau religiei.
Oamenii trebuie să învețe să urască și dacă ei trebuie să învețe să urască,
înseamnă că pot fi și învățați să iubească, deoarece dragostea vine mai natural
în inima oamenilor decât opusul ei.[32]
O
altă valoare creștină pe care Mandela a îmbrățișat-o și pe care a
experimentat-o nu numai teoretic, ci și atunci când era închis și a fost
susținut de către biserica metodistă, este rolul profetic al bisericii în
societate. În autobiografia sa, Mandela face referire la acest aspect afirmând
că, „biserica a fost preocupată de lume
astfel: am văzut că toate realizările Africanilor s-au înfăptuit prin lucrarea
misionară a bisericii.”[33] Mai mult decât atât, Mandela a propovăduit și
implicarea socială a bisericii. El a considerat că biserica poate avea un rol
hotărâtor în societate și prin implicarea socială, în mod special prin susținerea
categoriilor sociale defavorizate:
Comunitățile religioase au un rol
vital în construirea națiunii. Așa cum ați adoptat rolul vital în lupta
împotriva apartheidului, tot așa ar trebui să fiți în prima linie a luptei
pentru o viață mai bună a tuturor oamenilor. Printre altele, vă regăsiți bine poziționați
în asistarea dezvoltării comunităților și a creșterii calității vieților
acestora.[34]
Autorul Dennis
Cruywagen afirmă răspicat că la baza modelului de reconciliere a lui Nelson
Mandela s-a regăsit credința sa și în mod special valorile pe care le-a învățat
în biserica metodistă și pe care le-a experimentat personal în perioadele grele
ale vieții. Astfel că, deși de puține ori Mandela și-a afirmat public credința
și valorile creștine după care se ghida, din acțiunile sale și din cele câteva
discursuri în care Mandela a abordat acest subiect, se poate afirmă fără nicio
îndoială faptul că la baza modelului de reconciliere și iertare al lui Mandela
se regăsește credința creștină. Cruywagen
susține că:
Au fost multe influențe în viața
lui Mandela care i-au îndreptat pașii pe calea reconcilierii: spiritualitatea
sa și credința în dogmele credinței metodiste fiind printre ele. Crescut în
biserica metodistă și experimentând puterea slujitorilor metodiști, folosind
religia pentru a rezista în închisoare, Mandela a implicat conceptele
religioase în promovarea reconcilierii în Africa de Sud.[35]
Libertatea de
conștiință
Având în vedere
credința sa puternică și apartenența la biserica metodistă încă din anii
copilăriei, mulți se întreabă[36] de ce Mandela nu a fost
atât de articulat cu privire la credința sa atât în spațiul public, cât și în a
o promova în politicile sale sociale. Acest aspect este surprins de către
Charles Villa-Vicentio, care citează unul din discursurile lui Mandela în care
acesta afirma că, „relația dintre o persoană și Dumnezeul său este o problemă
intimă și privată. Nu este un subiect despre care aleg să vorbesc public.” [37]
Teologul David
Gushee oferă o interpretare rezervării lui Mandela de a face referiri publice
la credința sa, prezentând contextul bisericii în perioada apartheid-ului:
Regimul rasist al apartheidului a
produs o diviziune între Biserica Africană Olandeză Reformată și Biserica Africană
Germană Reformată în timpul naziștilor. Apartheidul a fost susținut de Biserica
Reformată Olandeză, sugerând că afrikaanii (danezii din Africa de Sud) erau
poporul ales al lui Dumnezeu iar negrii erau o specie inferioară. ”[38]
Autorul Dennis
Cruywagen împărtășește perspectiva lui David Gushee, accentuând faptul că
Mandela a fost conștient de pericolul pe care l-ar fi avut promovarea vreunui
sistem religios în defavoarea altuia. Cruywagen afirmă că la baza acestei
abordări a lui Mandela a fost modul în care apartheidul a folosit religia ca și
o formă de segregare: „regimul apartheid a excelat în promovarea unui sistem
religios în defavoarea celorlalte, iar în acest proces a afectat demnitatea și
a desconsiderat valorile unui mare număr de persoane.”[39]
La întrebarea
legată de abținerea lui Mandela de a face referiri publice la calitatea sa de
membru în mișcarea metodistă, trebuie luat în considerare și ceea ce afirmă
Episcopul Don Dabula. Acesta a fost alt colaborator apropiat a lui Mandela,
care a fost rugat de către Mandela, cu puțin înainte de a muri, să oficieze
înmormântarea sa în cadrul bisericii metodiste. Dabula susține că:
Reticența lui Mandela de a vorbi
public despre credința sa este un indicativ al dorinței sale de a încuraja
idealul egalității religioase în noua Africă de Sud. El a realizat, după ce a
devenit președinte, că aparține fiecărei persoane din Africa de Sud și nu a
vrut să lase impresia că este deconectat de cineva în vreun anume fel.[40]
Așa cum susține
și Episcopul Don Dabula, Dennis Cruywagen pune întreaga abordare publică a
religiei de către Mandela sub umbrela libertății de conștiință, prin faptul el a
lăsat liberă practicarea religiilor în Africa de Sud. Cel mai vizibil gest al lui Mandela în acest
sens este faptul că la inaugurarea sa ca președinte, în ziua de 10 Mai 1994,
Mandela a invitat pe toți liderii religioși importanți ai Africii de Sud,
dându-le fiecăruia ocazia să se roage la acest eveniment important.[41]
Un alt argument
pentru această abordare a lui Mandela, poate veni din istoria apartheidului de
după Cel de-al Doilea Război Mondial. Cel care a instituit practic apartheidul
din punct de vedere politic, a fost Daniel Malan, un fost slujitor în Biserica
Reformată Olandeză, care a ajuns prim ministru în anul 1948. Mandela susține
faptul că partidul Naționalist pe care îl conducea Daniel Malan era plin de ură
atât față de englezi cât și față de negri iar Biserica Reformată Olandeză a
susținut politicile apartheidului, căruia i-au atribuit chiar și valențe
creștine.[42] Astfel că, o susținere
publică a Bisericii Metodiste din partea lui Mandela ar fi trezit resentimente
puternice și ar fi putut fi interpretată ca o reacție la perioada din timpul
apartheidului, când „Biserica Metodistă a fost singura biserică declarată ca
organizație ilegală.”[43]
În acest caz,
este lesne de înțeles de ce Nelson Mandela a preferat să nu promoveze apartenența
sa la Biserica Metodistă, ci a ales o abordare caracteristică libertății de
conștiință și anume că fiecare are dreptul de a-și alege credința sa și că
toate religiile ar trebui tratate în mod
egal.
Dennis
Cruywagen susține că Nelson Mandela a reușit să echilibreze modul în care
valorile creștine l-au influențat în politicile sale, și modul în care a
asigurat libertatea de conștiință a
societății sud-africane în timpul mandatului său ca președinte. Cruywagen
afirmă că, „deși a permis valorilor sale creștine să îi influențeze viața
publică, Mandela a fost foarte precaut în a se asigura că statul rămâne
imparțial și drept, protejând drepturile tuturor cetățenilor, în ciuda
convingerilor creștine personale.”[44]
Concluzii
Modelul
de reconciliere propus de către Nelson Mandela a schimbat destinul unei națiuni
și a evitat o perioadă lungă de conflicte și de răzbunare din partea
africanilor față de comunitatea de albi din Africa de Sud. Deși încă există
multe probleme în această societate, realizarea lui Mandela este remarcabilă.
Cu atât mai mult cu cât Nelson Mandela a suferit personal de pe urma
apartheidului, prin cei 27 de ani de încarcerare, exemplul său de iertare și
reconciliere este unul grăitor și demn de urmat.
Lucrarea
de față a scos în evidență faptul că tot acest demers al lui Mandela a avut la
bază integritatea fundamentată pe valorile creștine, în care acesta a fost
crescut în cadrul bisericii metodiste și că Mandela a înțeles să își exprime
integritatea creștină prin dragoste, pace, iertare și reconciliere.
Pe
lângă aceste valori, s-a putut identifica, atât în exemplul oferit de Mandela
cât și în afirmațiile sale, credința în demnitatea umană care vine din înțelegerea
creării omului după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, credința în puterea
păcii și a dragostei creștine ca și manifestări ale integrității creștine și ca
unelte în procesul reconcilierii. O altă valoare creștină despre care Mandela a
făcut deseori referiri este implicarea socială a bisericii, în mod special în
comunitățile defavorizate.
Deși
a avut la bază toate aceste valori creștine, Mandela a evitat să își afirme
public apartenența la Biserica Metodistă, în încercarea păstrării unui climat
al libertății de conștiință, în care fiecare persoană poate să își practice
credința și de asemenea, toate religiile sunt tratate în mod egal.
Cu toate
acestea, modelul reconcilierii propus de Mandela vorbește de la sine despre
valorile credinței sale și l-a creionat pe Mandela ca pe unul dintre exponenții
reconcilierii, iertării și al libertății
de conștiință în societatea modernă. Aceste valori l-au validat pe Mandela și în implicarea spre soluționarea unor
alte situații conflictuale din alte țări africane sau în încercarea de mediere
a conflictului israeliano-palestinian.[45]
Bibliografie:
Boehmer,
Elleke. Nelson Mandela: A Very Short Introduction. Oxford: Oxford
University Press, 2008.
Crompton,
Samuel. Modern Pacemakers: Nelson Mandela Ending Apartheid in South Africa.
New York: Chelsea House Publishers, 2007.
Cruywagen,
Dennis. The Spiritual Mandela: Faith and Religion in the Life of Nelson
Mandela. Cape Town: Zebra Press, 2016.
David P.
Gushee, și Colin Holtz. Moral Leadership for a Divided Age. Grand Rapids:
Brazos Press, 2018.
Doeden,
Matt. Nelson Mandela: World Leader for Human Rights. Minneapolis: Lerner
Publications Company, 2015.
Forster,
Dion. „Mandela and the Methodists: faith, fallacy and fact”. Studia
Historiae Ecclesiasticae 40, nr. Supplement (august 2014): 87–115.
Gräper,
Moritz. „Mandela, Nelson”. În Encyclopedia of the Bible and Its Reception,
17:723–25. Boston: Walter de Gruyter, 2019.
Kendall,
Gillian. Nelson Mandela. New York: Wyatt North Publishing, 2014.
Kramer,
Ann. Nelson Mandela: An Extraordinary Life. London: Franklin Watts,
2014.
Mandela,
Nelson. Conversations with Myself. Auckland: Anchor Canada, 2010.
———. Long
Walk to Freedom: The Autobiography of Nelson Mandela. London: Little, Brown
and Company, 1995.
Meredith,
Martin. MANDELA: A Biography. New York: Public Affairs, 2010.
Sampson,
Anthony. MANDELA: The Authorized Biography. New York: Vintage Books,
1999.
Villa-Vicencio,
Charles. The Spirit of Freedom: South African Leaders on Religion and
Politics. Berkeley: University of California Press, 1996.
https://publishing.cdlib.org/ucpressebooks/view?docId=ft4p3006kc;query=;brand=ucpress.
[1] Samuel
Crompton, Modern Pacemakers: Nelson Mandela Ending Apartheid in South Africa
(New York: Chelsea House Publishers, 2007), 44.
[2] Dennis
Cruywagen, The Spiritual Mandela: Faith and Religion in the Life of Nelson
Mandela (Cape Town: Zebra Press, 2016), 21.
[3] Elleke
Boehmer, Nelson Mandela: A Very Short Introduction (Oxford: Oxford
University Press, 2008), 25–28.
[4] Matt
Doeden, Nelson Mandela: World Leader for Human Rights (Minneapolis:
Lerner Publications Company, 2015), 11.
[5] Ann
Kramer, Nelson Mandela: An Extraordinary Life (London: Franklin Watts,
2014), 15.
[6] Martin
Meredith, MANDELA: A Biography (New York: Public Affairs, 2010), 83.
[7] Kramer,
Nelson Mandela: An Extraordinary Life, 25.
[8] Anthony
Sampson, MANDELA: The Authorized Biography (New York: Vintage Books,
1999), 76.
[9] Meredith,
MANDELA: A Biography, 85.
[10] Nelson
Mandela, Long Walk to Freedom: The Autobiography of Nelson Mandela
(London: Little, Brown and Company, 1995), 111.
[11] Kramer,
Nelson Mandela: An Extraordinary Life, 31.
[12] Sampson,
MANDELA: The Authorized Biography, 63.
[13] Doeden,
Nelson Mandela: World Leader for Human Rights, 19.
[14] Kramer,
Nelson Mandela: An Extraordinary Life, 67.
[15] Meredith,
MANDELA: A Biography, 440.
[16] Kramer,
Nelson Mandela: An Extraordinary Life, 90.
[17] Meredith,
MANDELA: A Biography, 536.
[18] Ibidem, 552.
[19] Dion
Forster, „Mandela and the Methodists: faith, fallacy and fact”, Studia
Historiae Ecclesiasticae 40, nr. Supplement (august 2014): 89.
[20] Ibidem, 101.
[21] Vezi cardul de membru al
lui Mandela în Biserica Metodistă, din anul 1930, când acesta avea 12 ani,
publicat în: Nelson
Mandela, Conversations with Myself (Auckland: Anchor Canada, 2010), 23.
[22] Forster,
„Mandela and the Methodists: faith, fallacy and fact”, 100.
[23] Ibidem, 95.
[24] Cruywagen,
The Spiritual Mandela: Faith and Religion in the Life of Nelson Mandela,
4.
[25] Ibidem, 137.
[26] Moritz
Gräper, „Mandela, Nelson”, în Encyclopedia of the Bible and Its Reception,
Vol. 17 (Boston: Walter de Gruyter, 2019), 724.
[27] Cruywagen,
The Spiritual Mandela: Faith and Religion in the Life of Nelson Mandela,
134.
[28] Ibidem, 135.
[29] Mandela,
Long Walk to Freedom: The Autobiography of Nelson Mandela, 543.
[30] Charles
Villa-Vicencio, The Spirit of Freedom: South African Leaders on Religion and
Politics (Berkeley: University of California Press, 1996), 146–47,
https://publishing.cdlib.org/ucpressebooks/view?docId=ft4p3006kc;query=;brand=ucpress.
[31] Ibidem, 147.
[32] Mandela,
Long Walk to Freedom: The Autobiography of Nelson Mandela, 961.
[33] Mandela,
46.
[34] Forster,
„Mandela and the Methodists: faith, fallacy and fact”, 108.
[35] Cruywagen,
The Spiritual Mandela: Faith and Religion in the Life of Nelson Mandela,
137.
[36] Forster,
„Mandela and the Methodists: faith, fallacy and fact”, 87–88.
[37] Villa-Vicencio,
The Spirit of Freedom: South African Leaders on Religion and Politics,
146.
[38] David
P. Gushee și Colin Holtz, Moral Leadership for a Divided Age (Grand
Rapids: Brazos Press, 2018), 252.
[39] Cruywagen,
The Spiritual Mandela: Faith and Religion in the Life of Nelson Mandela,
135.
[40] Ibdiem, 136.
[41] Ibidem.
[42] Mandela,
Long Walk to Freedom: The Autobiography of Nelson Mandela, 111.
[43] Forster,
„Mandela and the Methodists: faith, fallacy and fact”, 99.
[44] Ibidem, 108.
[45] Gillian
Kendall, Nelson Mandela (New York: Wyatt North Publishing, 2014), 143.
