1986 de ani de creștinism împănat

Dragi creștini,  dezbrăcați creștinismul de construcția  istoriei și vom fi a lui Cristos.

Răsfoind arhiva revistei bisericești, Biserica și Școala care a apărut în anul 1877 luna ianuarie am găsit un articol din anul 1913 care ne aducea aminte de un mare eveniment din istorie: „Aniversarea de 1600 ani de la darea edictului de la Milan (313) pentru libertatea religioasă a creștinilor.” După ce se face o trecere în revistă a ceea ce s-a întâmplat și cum creștinilor li s-a dat libertate, se spune următoarele: „În Roma serbările jubiliare, inaugurate încă în 22 octombrie 1912 prin o festivitate ținută în prezența cardinalilor, a corpului diplomatic, a dignitarilor papali și a mai multor oaspeți anume invitați, se vor începe propie numai în 30 martie…” și serbările se vor sfârși pe 8 Decembrie.

Nu îmi aduc aminte ca în anul 2013 când s-au împlinit 1700 de ani sa se fi facut ceva festivități.

1600 de ani sunt mulți și parafrazând pe patriarhul Iacov din Gen. 47:9 9 „Zilele anilor călătoriei mele sunt o sută treizeci de ani. Zilele anilor vieţii mele au fost puţine la număr şi rele şi n-au atins zilele anilor vieţii părinţilor mei, în timpul călătoriei lor.” Adică zilele călătoriei creștinilor au fost mai mult rele și mai puțin bune. Cum poate fi așa când ni se anunță 1600 de ani de libertate? La drept vorbind libertatea era doar pentru cei mari nu și pentru cei mai mici care erau chinuiți, trimiși la surghiun și uciși. Am putea spune fară  a greși că ce spune:    Grigore Alexandrescu - Cainele si catelul este un adevăr și azi:

Ca nu iubesc mîndria si ca urasc pe lei,
Ca voi egalitate, dar nu pentru căței."
Aceasta între noi adesea o vedem,
Si numai cu cei mari egalitate vrem.

Eu m-am gândit să ne uităm la cei 1986 de ani  de creștinism la ce a fost el atunci și ce este acuma.

Dacă Domnul Isus i-a numit pe cei ce-L urmau ucenici, apoi li s-a dat numele de creștini, iar în Fapte 24:5 apare prima sectă a „nazarinenilor”, astăzi avem mii de secte.

Creștinismul s-a divizat înainte de edictul de la Milan și după aceea și fiecare susține ca are adevarul și toți ceilalți sunt eretici și așa cei ce își zic că sunt a lui Cristos tăgăduiec cu vehemență pe ceilalți care spun că  suntem a lui Cristos.

Pavel de partea lui spune cu durere în 1 Corinteni 11:19 19. căci trebuie să fie şi „partide” între voi, ca să iasă la lumină cei găsiţi buni. Catolicii traduc „diviziuni” iar ortodocșii „eresuri”.

Unele paride sau eresuri, sau diviziuni au azi nume care mai de care foarte convingătoare că sunt a lui Cristos, vezi exemplu: „a sfinților de pe urmă”, „Biserica lui Dumnezeu apostolică”, „martorii lui”, denumiri care sa nu lase dubii că gruparea lui nu este totalmente a lui Dumnezeu.

Pe acest firmament creștinesc cu câteva sute de ani în urmă au apărut unii oameni care s-au numit sau au fost numiți „anabaptiști”, apoi în jurul anului 1600 au apărut o grupare care s-au numit „baptiști” și până în ziua de azi au același ideal.

Unii din diviziuni și-au mai legat numele de diferiți oamani și se cheama cu numele lor: tomiști, calviniști, augustinieni și alte nume, apoi ne mai numim după interpretarea Bibliei: idealistă, viitoristă și altele. Oare de ce?

Ca să fim mai cu precizie ai lui Cristos, adica sa fim creștini, numai că Pavel spunea la inceputul creștinismului:

4. Când unul zice: „Eu sunt al lui Pavel!”, şi altul: „Eu sunt al lui Apolo”: nu sunteţi voi oameni de lume?
5. Cine este Pavel? Şi cine este Apolo? Nişte slujitori ai lui Dumnezeu, prin care aţi crezut; şi fiecare după puterea dată lui de Domnul.
6. Eu am sădit, Apolo a udat, dar Dumnezeu a făcut să crească:
7. aşa că nici cel ce sădeşte, nici cel ce udă nu sunt nimic; ci Dumnezeu, care face să crească.
8. Cel ce sădeşte şi cel ce udă sunt totuna; şi fiecare îşi va lua răsplata după osteneala lui.
9. Căci noi suntem împreună-lucrători cu Dumnezeu. Voi sunteţi ogorul lui Dumnezeu, clădirea lui Dumnezeu.
(1 Corinteni 3:4-9, VDCC)

Eu înțeleg din ce spune Pavel că aceste denumiri aparțin lumii și nu lui Dumnezeu. Copiii lumii se numesc după numele învățătorilor lor, iar copiii lui Dumnezeu se numesc după numele Domnului, sau așa ar trebui să fie.

16. Când am primit cuvintele Tale, le-am înghiţit; cuvintele Tale au fost bucuria şi veselia inimii mele, căci după Numele Tău sunt numit, Doamne Dumnezeul oştirilor!
(Ieremia 15:16, VDCC)

De aceea spun să dezbrăcăm creștinismul de construcția ingenioasă a istoriei și vom fi a lui Cristos.

 

Mulţumesc, Biserică Ortodoxă!

Neamul nostru românesc este foarte omenos, ospitalier, prietenos și multe alte însuşiri am mai putea enumera. Buna cuviință îmi spune ca eu, un baptist, să mulţumesc  unei  Biserici, asemuită nemului nostru românesc. Nu aș dori să las impresia că baptiștii  sunt despărțiți de neam și limbă, cum se încearcă a se demonstra, ci din contră, spun că suntem patrioți, buni români, iubim acest neam pentru că Dumnezeu ne-a așezat aici.

Mulţumesc, Biserică Ortodoxă, pentru că celebra frază rostită de pastorul Moody, în ziua de duminică, 8 octombrie 1871 „Săptămâna viitoare vom ajunge la Golgota şi la cruce şi vom hotărî ce să facem cu Isus”, și  necazul care a venit peste oraș: „Marele Incendiu din Chicago”, nu am aflat de la baptiști, ci de la stareţul mănastirii ortodoxe de la Rohia, actualul episcop Iustinian Chira Maramureșanul,  cam prin anul 1965, când a explicat că nu trebuie să amânăm nicio hotărâre până mâine.

Mulţumesc, Biserică Ortodoxă, pentru că ai avut un ochi vigilent, să priveşti nașterea unui popor - poporul baptist,  în sânul altui  popor - poporul român, cu care te-ai identificat, iar  baptiștii au rămas în umbră, nerecunoscuți de cei mai mari și mai tari.

Mulţumesc, Biserică Ortodoxă, pentru că reprezentanții tăi au scris cu condeiul în paginile revistelor și  ale ziarelor marilor Episcopi, despre evenimentele cele mai importante, petrecute în istoria românilor, de exemplu știri din războiul de la Plevna și cucerirea ei, despre marii cărturari ai vremii, dar ai avut timp suficient să scrii şi despre: „niște bieți amărâți de țarani fără carte”, căci așa i-ai numit în mult milostivirea ta.

Mulţumesc, Biserică Ortodoxă, pentru că, deși clerul tău era lăsat în voia sorții, cum spune un articol din „Biserica și Şcoala” nr.16 din 1878 intitulat  „O positiune demnă de plânsu”, unii din clerici făceau cercetări amănunțite despre „rătăciții” ce apăreau prin sate și orașe și lucrul acesta a fost bun, pentru că avem mărturii în plus la cele ce existau deja.

Mulţumesc, Biserică Ortodoxă, pentru că, deși clerul tău se întreba: „Pentru ce bisericile noastre (Ortodoxe) sunt gole de creştini?” B.S. 1877 nr 18, erai invidioasă pe „niște nenorociți, nefericiți de pocăiți, nazarineni, baptiști…” că predicau și deveneau o amenințare pentru clerul întrebător și fără soluții. Problema este cercetată de parohul George Cherecheiu din Pedigd, care constată că cei  mai sus amintiți  „aveau în buzunar testamentul vechiu și cu cartea de cântări a lui Gheorghe Șimonca”. Răspunsul este Cuvântul lui Dumnezeu și cântările pentru slava Lui. B.S. 1902 nr. 52. Aici poate se face o eroare voită sau o scăpare, pentru că baptiștii nu foloseau Testamentul Vechi singur, doar întreaga Biblie sau Noul Testament.

Mulţumesc, Biserică Ortodoxă, pentru că, deși ne acuzai că suntem trădători de neam, ne acuzai că suntem unelte în mâna autorităților, pentru maghiarizarea românilor, totuși ne informezi corect că în bisericile baptiste mixte româno- maghiare, românii aveau Biblii și cărți de cântări în limba română. Nu ai vrut să scrii ce spunea în 1904 un ziar baptist, „Lumina Lumii” ce apărea la Arad: „Menționăm că în 8-10 Noiembrie 1904 la Șiria a avut loc o conferință la care a luat parte Mayer Heinrich, în care s-a hotărât, ca baptiștii din țară (Ungaria) să fie una.  Li s-a aprobat să fie Uniune separată de unguri și nemți.”

Mulţumesc, Biserică Ortodoxă, pentru că, deși aveai numai cuvinte de scădere pentru baptiști, ziarele ungurești apreciau elevii de la școală spunând că învață bine și sunt sârguincioși.

Multumesc, Biserică Ortodoxă, pentru că ne confirmi în scris și prin viu grai că istoria scrisă de baptiști este adevărată sută la sută, că așa s-a născut acest popor din oameni simpli, dar și învățați pe care i-ai urât, i-ai sfidat, i-ai ironizat, dar și persecutat cât se poate de mult,  şi care, după 160 de ani este un popor.

Mulţumesc, Biserică Ortodoxă, pentru prigoana ce ai dus-o împotriva acestui popor pentru că aceasta îmi confirmă fără tăgadă că acest popor este de la Dumnezeu, pentru că alfel  puteai mai ușor să îl distrugi.

Consider că v-ați făcut datoria de biserică creştină, de apărătoare a valorilor pe care le dețineţi, dar că nu ați putut împiedica, precum nici odinioară temutul Imperiul Roman, răspândirea Evangheliei. Evanghelia nu este a voastră, nici a noastră, ci este Cuvântul lui Dumnezeu pe care noi vrem să-l trăim așa cum este scris, îl iubim și îl răspândim.

Pentru toate lucrurile pe care le-ai scris și spus de-a lungul vremii, îți mulțumesc, Biserică Ortodoxă!

Biserica și Școala, anul XXVI. Arad, 29 Decembrie 1902. (11 Ianuarie 1903, Nr. 52, Pag. 6. (438)

James B. Gambrell

Românii l-au numit I. B. Gambrell, dar era un om dintre  cei mai de frunte baptist al Convenției Baptiste de Sud, care în luna octombrie 1920 vine la București, Curtici și Buteni. Constantin Adorean consideră  „clipele acelea înălțătoare petrecute împreună”.

La venirea în România avea o vârstă venerabilă de 79 de ani și totuși era așa de activ.

Am scris despre acest frate pentru că venit în România a făcut o declarație pe care vreau să o aduc în spațiul public și dacă va fi de interes putem să  o discutam. Fr Gambrell a venit de mai multe ori în România și văzând viteza de creștere a baptiștilor a spus: „Văd în viitor România ca cel mai mare popor baptist din lumea Europeană.”

Acest popor a trecut prin mari persecuții și de aceea au venit mai marii baptiștilor din America și Europa Libereă ca să ne încurajeze pe noi și să discute cu autoritățile române.

Citiți în continuare biografia acestui om care a căutat binele poporului baptist din România.

Revista  Baptist and Reflector din 1919  scrie „J. B. Gambrell a fost unul dintre cei mai de seamă lideri ai Convenţiei (Adunării) Baptiste Sudice din Statele Unite ale Americii,  începand cu anul 1870 până în 1920.”  El a activat, a lucrat într-o perioadă de reconstruire atât economică cât şi socială a Sudului, luându-şi pe de-a întregul responsabilităţile şi frământările acelor timpuri.

El s-a născut în Carolina de Sud, la data de 21 August, 1841. Strămoşii lui, atât paterni, cât şi materni au fost patrioţi, arătându-şi eroismul în apărarea ţării lor. Cei doi străbunici ai lui au fost cercetaşi în timpul Războiului de Independenţă al Americii, purtându-şi partea lor de sacrificii şi pericole în lupta pentru libertate. Părintii lui erau amândoi creştini simpli cu o purtare morală aleasa, ce a slujit drept model pentru fiul lor, care va deveni mai târziu atât de folositor semenilor săi.

La vârsta de patru ani, părinţii lui s-au mutat din Carolina de Sus în nord-estul statului Mississippi, unde au continuat să fie fermieri simpli, dar muncitori şi credincioşi, crescându-şi băiatul în acelaşi spirit. Înca din copilărie avea o sete nepotolită de cărţi. Acestea îi umpleau mintea şi inima cu viziuni a unor mari lucruri de o înaltă însemnătate în acţiunile pe care avea să le întreprindă mai târziu. Avea puţini bani, dar cu aceştia îşi cumpăra cărţi, pe altele le împrumuta, citindu-le până aproape că le ştia pe de rost.

La vârsta de 15 ani a fost convertit,  alăturându-se bisericii baptiste din orăşelul Pleasant Ridge, crezând cu atâta tărie în Evanghelie şi în cei ce predicau cuvântul Evangheliei, până în ultima zi a vieţii lui. După ce s-a transformat, (convertit) a făcut cu fratele său, Ira, un legământ prin care să nu-şi formeze niciun  obicei supărător şi să nu  facă niciun lucru care ar fi cauzat întristare mamei, tatălui sau altui membru al familiei. Planurile în ce priveşte educaţia lui au fost făcute, deoarece făcea mari progrese la şcoală: din păcate Războiul Civil a izbucnit ca şi o furtună asupra tării, şi el s-a oferit voluntar în armata Confederaţiei, alăturându-se unei companii ce a fost trimisă în Virginia.

La scurt timp după ce a ajuns în Virginia, generalul A.P. Hill a solicitat un cercetaş pentru a-şi asuma o sarcină extrem de periculoasă. Tânărul Gambrell s-a oferit şi de această dată voluntar, ducându-şi până la capăt sarcina riscantă atât de bine, încât a continuat să fie cercetaş în timpul războiului, fiind delegat ca şi căpitan, comandând echipele de cercetaşi, care erau de o importanţă majoră pentru armata generalului Robert E. Lee.  Ca şi căpitan al cercetaşilor, el a fost cel care a tras primul foc în bătălia de la Gettysburg, o bătălie decisivă a războiului dintre Nord şi Sud.

În timpul războiului, în dimineaţa zilei de 18 Ianuarie, 1864, s-a căsătorit cu domnişoara Mary T. Corbell. Reşedinţa familiei Corbell era în oraşul Beartown, din Virginia, chiar în interiorul liniilor federale; dar tânărul cercetaş s-a furişat printre liniile inamicilor, şi-a luat mireasa, s-a furişat împreuna cu ea, fără ca duşmanul să-şi dea seama.

În timpul celor 47 de ani de căsnicie au fost total devotaţi unul altuia, susţinându-se reciproc în tot ceea ce au avut de făcut. Gândirea lui era asemeni cu a unui filozof; a ei era pătrunzătoare. El era democrat, cu tendinţa de a crede oamenii; ea avea o perspicacitate aproape stranie în ceea ce privea ipocrizia, înşelaciunile, ceea ce adesea îl salva pe soţul ei de la a face anumite compromisuri, în viaţa sa publica, care a fost lungă şi în care a trebuit sa aibă de a face cu tot felul de oameni.

Când războiul s-a încheiat, căpitanul Gambrell şi alţi barbaţi ai Sudului, ganditori şi curajoşi, au avut de trecut un test, care probabil nu a mai existat niciodată în istorie. Însă credinţa lor fermă, i-a ajutat să-l treacă. Liderii sudişti erau inteligenţi şi profund credincioşi. Căpitanului Gambrell i-a fost dat (printr-o remarcabilă experienţă religioasă) să vadă calea cea bună pentru el şi ceilalţi printr-o trecere de la o perioadă de nedumerire, neîntelegere şi haos social la o perioadă în care pacea, ordinea şi prosperitatea erau normalitatea. Acea cale era cea a Domnului Cristos, drumul aşezat în faţa lor de Domnul.

În Noiembrie 1867, a fost ordinat  ca şi pastor de Biserica Baptistă Cherry Creek. Această biserică avea membri atât albi, cât  şi de culoare. La scurt timp după ordinarea lui, negrii au fost organizaţi într-o biserică a lor, tânărul Gambrell fiind invitat să le predice. El a acceptat invitaţia bisericii, referindu-se întotdeauna la această invitaţie ca la o experientă plăcută şi îmbucurătoare. A slujit şi alte biserici rurale până în 1870, când a fost chemat la West Point. În 1873 a mers ca şi pastor la Biserica Oxford, unde a slujit timp de 5 ani. Toate aceste biserici au fost în statul Mississippi.

În 1870 Dr. Gambrell a început să exerseze arta scrisului, în fiecare zi scriind alt subiect, altă temă. El a făcut asta ca pe un mijloc de a-se autodepăşi, negândindu-se că scrisul va ocupa o parte aşa de importantă în munca lui de o viaţă A continuat acest obicei atât cât a trăit. La început nu a dat prea multe articole presei, dar cu abnegaţie şi conştiinciozitate a scris câte un articol în fiecare zi.

În 1877 a fost lansată  revista „Baptist Record“. I s-a cerut să fie editorul acelui nou ziar şi a acceptat. În 1881 el a mutat sediul ziarului  în Clinton, Mississippi, unde este localizat Colegiul Baptist Mississippi. Biserica de acolo l-a ales pe el drept pastor. El era pastorul bisericii şi editorul ziarului, dar, de asemenea petrecea mult timp strângând fonduri pentru Colegiu. În anul 1889 a fost unul dintre principalii organizatori în campania de strângere de fonduri, pentru colegiu. Acea campanie a fost una reuşită, datorită implicării, a eforturilor până la epuizare a marelui pastor J.B. Gambrell, care a fost unul dintre cei mai uimitori lucrători în via Domnului.

Dr. Gambrell privea  cumpătarea, civismul, educaţia şi condiţiile sociale bune ca şi produse, rezultate ale învăţăturilor Bibliei. El însuşi s-a aruncat în lupta de alungare a saloanelor de băuturi alcoolice din Mississippi şi niciodată nu s-a oprit din a lupta împotriva traficului cu băuturi alcoolice, atât timp cât a trăit. Fără încetare a vorbit, a scris, a sfătuit şi a planificat stoparea traficului. El a făcut toate acestea cu înţelepciune, echilibru mental şi eficienţă, deoarece a crezut în lege şi ordine în orice circumstanţe şi condiţii.

În 1887 sclipitorul său fiu, Roderick Dhu Gambrell a fost asasinat de un om aflat în stare de ebrietate, în orăşelul Jackson din statul Mississippi. Procesul  care a avut loc l-a găsit pe omul acuzat de crimă, nevinovat. O mulţime s-a adunat pentru a-l pedepsi pe omul achitat. Dr. Gambrell s-a grăbit să ajungă în acea mulţime, adresându-le ferm cererea de a se împrăştia şi a pleca la casele lor, astfel salvând viaţa omului care i-a omorât fiul.

În 1890 Dr. J.M.Frost din Virginia a devenit apărătorul organizaţiei unui Consiliu al Şcolii Duminecale în Adunarea Baptistă Sudică. Dr. Gambrell a gândit această mişcare ca imatura şi s-a opus. Oameni puternici s-au aliniat de ambele părţi ale acestei controverse. Într-un final, după multe discuţii asupra fiecărui punct al subiectului, titanii adunării au ajuns la o înţelegere; domnii Frost şi Gambrell scriind raportul care a fost adoptat în unanimitate de Adunare în Birmingham, statul Alabama, în luna mai a anului 1891. Dr. Gambrell adesea spunea ca, „Baptistii, ei înşisi vorbesc împreună“.

După ce a fost lansat Consiliul Şcolii Duminicale, a beneficiat în totalitate de suportul Dr. Gambrell, cooperarea dintre cel din urmă şi Consiliu fiind una dintre cele mai autentice dovezi ale părtăşiei creştine care trebuie să coexiste în fiecare dintre noi.  El n-a fost nu numai avocat, protector al mişcării reprezentate de Şcoala Duminicală, ci, a făcut parte din grupul primilor bărbaţi creştini din America, care au sprijinit Uniunea Tinerilor Baptişti. Cu inima deschisă s-a avântat în marea lucrare de luminare, înrolare şi punere în valoare a tinerilor în bisericile baptiste, pledând cauza lor şi fiind vocea lor, din Canada pana în Texas.

În 1893 administratorii Universităţii Mercer, din orăşelul Macon aflat în statul Georgia, l-au ales pe Dr. Gambrell preşedinte al acestei onorate şi importante instituţii. El a acceptat înaltul post, continuând să fie preşedinte timp de 3 ani. A condus atât de bine prestigioasa instituţie, încat atunci când s-a retras a fost regretat de colegii săi. Dar, acea funcţie n-a fost dorinţa Domnului pentru el. El trebuia să meargă în marele Sud-vest, spre cel mai mare stat al Uniunii, pentru a realiza acolo lucrarea colosală a vieţii lui.

În 1896 Adunarea Generală Baptistă din Texas era hărţuită, încolţită din toate părţile de un grup de critici care păreau determinaţi să facă astfel încât Adunarea să le servească ambiţiile şi interesele,  ori, dacă nu reuşeau asta sa distrugă, să dizolve Adunarea .

Secretarul responsabil de corespondenţa organizaţiei demisionând, Adunarea rămânea fără un lider oficial. La prima întâlnire a Consiliului de directori toţi membri erau într-o stare de extremă nedumerire, nereuşind să-şi aleagă un conducător. Consiliul a avut o întâlnire  în care s-au rugat o noapte întreagă, pentru ca dimineaţa să aducă cu ea o răsturnare de situaţie ciudată şi inexplicabilă (din punct de vedere uman);  gândurile tuturor celor care participaseră la întâlnire s-au dus înspre un bărbat din Georgia, care nici măcar nu avea nicio legătură cu acea funcţie. Omul acela a fost ales în unanimitate, în ceea ce a fost de multe ori declarat de către cei prezenţi la eveniment ca fiind cea mai solemnă oră, clipă a vieţilor lor. Acel bărbat era James Brunton Gambrell.

În 10 Decembrie, 1896, el şi-a anunţat decizia de a accepta acea poziţie. El avea atunci 55 de ani, 3 luni şi 25 de zile. El a venit în Texas şi a servit ca şi Secretar al Corespondenţei până în 10 Martie, 1910, însumând o perioadă de 13 ani şi 3 luni. Nu este posibil  a exprima în cuvinte, cuiva care nu a trăit în Texas-ul acelor ani, vreo estimare adecvată a felului minunat în care a condus în tot acest timp Adunarea. Nu de multe ori a stârnit invidia multora fiind prezentat într-un mod greşit şi duşmănit, vorbele lui fiind răsucite, motivele lui atacate; ţintă a epitetelor depreciative şi a abuzurilor. Demagogii, duşmanii lui nu lăsau niciun truc nefolosit, cu singurul scop în minte şi acela de a-l face nepopular în rândurile creştinilor baptişti şi nu numai. Dar, toate înşelătoriile şi răutătile au eşuat.

În 10 Martie, 1910, Dr. Gambrell s-a retras din funcţia de Secretar pentru a deveni editor al publicaţiei „Baptist Standard“. El avea 69 de ani, dar la trup era robust, cu o remarcabilă abilitate de a se vindeca, de a se recupera. Mintea lui era ageră, receptivă si bine echilibrată. Cei care au cumpărat publicaţia  „Baptist Standard“ de la Adunare l-au ales pe Robert H. Coleman ca şi manager iar Doctorului Gambrell i s-au dat ca şi asistenţi editori pe Dr. L. M. Waterman din 1910 până în 1912, şi apoi  după 1912, Dr. E. C. Routh. Ca şi editor era liber să analizeze, să studieze situaţii ale baptiştilor şi condiţii sociale, educaţionale şi misionare din întreaga lume. O mare parte din timpul său şi-a dedicat-o lucrării confesionale în Texas. Oriunde se afla, el era cel mai acceptabil vorbitor. Umorul lui bizar, profunda lui filozofie redată într-un limbaj familiar, optimismul lui creştin combinat cu o judecată chibzuită, i-a atras, i-a captivat şi i-a direcţionat pe oameni înspre o continuă cooperare.

La sfârşitul celor 4 ani ca şi editor a fost chemat din nou pentru secretariat fiind de folos timp de 2 ani. Consiliul Educaţional fusese fuzionat cu cel al Directorilor, astfel că munca administrativă combinată a celor două Consilii era prea grea pentru un bărbat de 73 de ani, cât avea Dr. Gambrell la acea dată. Dar, fără rezerve, fără ezitări s-a achitat şi de această sarcină timp de 2 ani, pentru ca mai apoi să refuze re-alegerea pentru acel post.

Seminarul Teologic Baptist Sud-vestic din oraşul Fort Worth, statul Texas, l-a invitat în anul 1912 să ocupe catedra de Etică Creştină şi Teologie Pastorală.  În anul 1916 el a mers la Seminar, fiind legat de această instituţie pentru restul vieţii sale.

În 1917 Adunarea Baptistă Sudică ce s-a ţinut în oraşul New Orleans, statul Louisiana, şi-a ales preşedintele, în persoana Dr. J.B. Gambrell. Mulţi dintre prietenii lui ştiau că nu pretindea a fi calificat în legea parlamentară, care era la baza procedurilor Adunării. Dar, „cercetaşul“ din armata generalului Robert. E. Lee a învaţat din situaţiile ce i s-au prezentat în faţă, iar acum bărbatul adult era chemat spre a conduce un vast organ democratic. El a surprins şi a mulţumit Adunarea prin hotărârile pe care le-a luat, dovedind a fi un funcţionar iscusit. A fost la conducerea biroului timp de 3 ani, Adunarea vrând să renunţe cu greu la serviciile lui. Astfel încât, la Washington, D.C., a fost ales pentru un al patrulea mandat, dar a refuzat onoarea alegerii.

El a fost întotdeauna un credincios pasionat al lucrărilor misionare făcute în ţări străine. Acum avea timpul necesar să se informeze, să ia cunoştinţă de luptele diferitelor grupuri Baptiste din diferite părţi ale lumii. Îşi dorea să le viziteze şi să aibă tovărăşie cât mai apropiată cu ele.

În 1919 întâlnirea Adunării Baptiste Sudice din Atlanta, Georgia a numit un comitet format din cinci membri ai Adunării, care să trimită o scrisoare frăţească baptiştilor din întreaga lume. Dr. Gambrell era unul dintre membri acelui comitet. Scrisoarea trimisă este un document istoric ce poartă amprenta înţelepciunii sale. Celelalte personalităţi marcante, care au facut parte din acel faimos comitet sunt E.Y.Mullins, Z.T. Cody, L.R. Scarborough şi William Ellyson.

În luna iulie a anului 1920 a avut loc Conferinţa Baptiştilor de la Londra. Aceasta era alcatuita din reprezentanţi ai 21 de ţări, dintre care şi Statele Unite. Adunarea Baptistă Sudică era reprezentata de Dr. J.B. Gambrell, Dr. E Y. Mullins, Dr. J.F. Love şi Dr. Geo.W. Truett. Au iniţiat un mare fond de ajutorare pentru a face faţă într-un mod practic suferinţelor, primejdiilor din Europa, totodată adoptând o politică de extindere misionară în ţările continental europene, alegându-l pe Dr. Rushbrooke ca şi Comisar Baptist pentru Europa.

Dr. Gambrell a privit Conferinţa de la Londra ca fiind cea mai semnificativă dintre oricare reuniune pe care au avut-o Baptiştii vreodata. Dupa încheierea acelei Conferinţe, el şi Dr. E.Y. Mullins şi-au vizitat colegii Baptişti din Anglia şi din înca 15 tări europene: Franţa, Olanda, Germania, Danemarca, Suedia, Finlanda, Norvegia, Irlanda, Scoţia, România, Ungaria, Austria, Italia, Spania şi Portugalia.

Nu au existat vreodată doi tovarăşi de călătorie mai simpatici decât erau doctorii Gambrell şi Mullins. Ei nu se grăbeau, făcându-şi câlătoria pe îndelete, bucurându-se de fiecare moment. Dar, entuziasmul şi interesul deosebit pentru oameni, l-au făcut să se epuizeze mai mult decât era bine pentru el. El nu ştia că inima lui nu era aşa rezistentă, aşa puternică.

În decembrie  ei s-au reîntors în Statele Unite, pentru a face faţă aproape imediat numeroaselor cereri ale Baptiştilor din Europa, care vroiau să-l audă predicând. Dr. Gambrell a acceptat numeroase invitaţii, mergând unde era chemat, spre deliciul spectatorilor sau al celor care erau prezenţi la conferinţele unde era aşteptat el. În ziua de 23 februarie a anului 1921, el a predicat în Wichita Falls aflat în Tezas. Dimineaţa urmatoare el a ajuns în Forth Worth, şi s-a decis să meargă de la staţia de tren până în centru pe jos. Distanţa era scurta şi lui îi plăcea să mearga pe jos, să se plimbe. Pe drum s-a simţit slăbit şi s-a oprit să se odihnească. S-a întors acasă în Dallas unde a căzut la pat. Au fost chemaţi doctori care i-au făcut o examinare minuţioasă. Ei au spus că nu există speranţă pentru a se recupera.

De atunci înainte, el a stat în casă, făcând excepţie într-o duminică, din 29 Mai a anului 1921, când a participat la slujba de la Prima Biserică Baptistă din Dallas, doar pentru a-l auzi  predicând pe Dr. J.H. Rushbrooke din Londra, Comisarul Alianţei Baptiste Internaţionale pentru Europa. Dr. Gambrell a ţinut un mic discurs în care l-a prezentat pe Dr. Rushbrooke, iar mai apoi a fost pe deplin interesat de desfăşurarea serviciului. Aceasta avea să fie ultima lui apariţie în public. S-a reîntors acasă şi treptat forţele i-au scăzut, până  într-o zi din iunie a anului 1921, când sfârşitul a venit. Era o încheiere a unei cu adevărat mari şi folositoare vieţi, consacrată tuturor lucrurilor şi oamenilor pe care Dumnezeu Îi iubeşte. „Şi lumea şi pofta ei trec, dar cine face voia lui Dumnezeu rămâne în veac.“