M-am născut în anul 1931, satul
Moceriș, județul Caraș-Severin, comuna Lăpușnicu Mare într-o familie de părinți
săraci. Eram 5 frați: doi băieți și trei surori. Am stat în mai multe locuri în
chirie. În ultimul timp am avut la capătul satului, la un kilometru de sat, o
locuință, un sălaș. Îmi aduc aminte că de mic copil îmi plăcea foarte mult la
biserică. M-am confruntat, de asemenea, de la o vârstă fragedă, cu prigoana
împotriva pocăiților. Eram în clasa a treia, la școală, aveam 11 ani; la putere
era Antonescu. Profesorul nostru de religie era un preot foarte rău, iar copiii
de pocăiți erau considerați comuniști, așa că la ora lui, dascălul îi scotea
afară pe copiii pocăiților. O dată s-a întâmplat că dascălul a uitat să ne
scoată afară și am rămas în clasă. Popa când m-a văzut a început să scrâșnească
din dinți și a spus că noi, pocăiții, rătăcim lumea. A trecut printre bănci
urlând și mi-a dat doi pumni peste ureche. Ca urmare mi-a țâșnit sânge din nas
și din urechi. Deși mă simțeam rău, mi-am luat lucrurile și am ieșit din clasă.
Când am ajuns acasă, tatăl meu m-a dus la doctor, care mi-a spus că am timpanul
spart. Și acum, după atâția ani, nu aud cu urechea dreaptă. Aceasta pot spune
că a fost prima experiență în care a trebuit să sufăr pentru Domnul pentru că
am purtat numele de ,,pocăit” al părinților.
La biserică, printre tineri, eram
singurul băiat. Erau de asemenea două fete, nu le pot uita: Lidia Derelean și
Elisaveta Cheera. Ele erau mai mari decât mine cu vreo 2-3 ani, dar ne
înțelegeam bine, colaboram în biserică. Pe lângă acestea mai erau și surorile
mele: Anca, Maria și Florica. Împreună cu fetele acestea și cu surorile mele,
cântam în biserică. Tineret prea mult n-aveam; mai erau copii așa mai mici, sub
noi. Aveam cam 10-12 ani. Până la vârsta aceasta mergeam cu părinții la
biserică, eram cu ei, dar de la 10-12 ani am început să pricep și să lucrez în
biserică, să activez. Principala activitate am avut-o când am început să conduc
cântările în biserică. Erau în biserica mea în jur de 40-45, până la 50 de
membri. Nu era o biserică mare, nici acum nu este foarte mare. Am început să
lucrez în biserică la ora de rugăciune, cu cântări, după aceea. De asemenea
făceam și diferite misiuni; mă luau frații cu ei și mergeam să cânt prin alte
sate.
Mi-aduc aminte că erau în comitet niște
frați foarte inimoși. În mod deosebit fratele secretar al bisericii, fratele
Derelean Ion – omul acesta m-a ajutat extraordinar de mult. Foarte mult ținea
la mine, mă vedea că îmi plăcea să mă înfig (atunci când eram copil eram mai
energic), îmi plăcea să ispitesc frații, să-i întreb... ,,Frate, da ce înseamnă
aia? Da cum așa? Da cum așa?” Ei sărmanii în limita cunoștințelor lor, îmi
explicau și mie: ,,Prietene - că așa se zicea atunci – prietene Pavel, uite
așa, uite așa..” Pe atunci n-aveam niciun instrument în biserică și frații,
văzând râvna mea au zis: ,,Nimic fraților, hai să facem o jertfă pentru fratele
Pavel: să cumpărăm harmoniu.” Și s-au dus nu știu pe unde și au venit cu
harmoniul. Atunci a crescut inima în mine. Și până atunci, veneam la biserică
și nu mă mai întorceam acasă cu părinții la masă; rămâneam singur și citeam în
Noul Testament până după masa la 3 când începea din nou serviciul (am avut așa
o dragoste cum spune apostolul, ,,Bucura-tu-m-am de casa Domnului.”) dar de
când păstorul a adus harmoniul, atunci și mai și. Nu mai plecam de la biserică.
Veneam dimineața pe la 6,7 să învăț să cânt. Am început să învăț, am învățat
după ureche mai mult, însă mulțumesc lui Dumnezeu că am avut un dar și mi-a
plăcut. Înainte de a-mi cumpăra harmoniul, mi-a cumpărat tatăl meu armonică.
Îmi amintesc că eram bolnav, am răcit într-o iarnă și eram la pat. Și vine
tatăl meu de la Bozovici, de la târg, cu ea în straiță (traistă) și mi-o
scoate.... când am văzut-o, am început în pat să cânt. Mulțumesc Domnului că
atâta pasiune am avut, atât de mult am cântat cu armonica aceea. Era o
atracție; eu stăteam la biserică până seara, și între timp, veneau copiii din
sat nepocăiți.. ,,Hai la biserică în sat că acolo cântă Pavel a lu Ioța lu
Paul”(așa era porecla tatălui meu: Ioța lu Paul – Paul l-a chemat pe bunicul
meu). Veneau copii o grămadă pe acolo și stăteau pe lângă mine, pe scaune, iar
eu le cântam și apoi le predicam. Le spuneam așa ce știam eu la 13-14 ani.
Între timp mi-au adus harmoniul și am început să cânt la harmoniu.
La scurtă vreme după aceea s-a făcut la
Bozovici, la oraș, un curs de muzică. Era un frate dirijor foarte bun, din
Lăpușnicu Mare: Ion Almăjan. Frații au spus, ,,Frate Pavele...” ”Gata, mă duc”,
am răspuns cu bucurie. Am stat la Bozovci două săptămâni, am locuit la un frate
și am învățat notele. Când am venit acasă la Moceriș am zis ”Nimic, fac cor.”
Și am alcătuit un cor. Erau 40 de membri, pe 36 i-am făcut coriști. A fost
minunat. După aceea am adunat copiii de la biserică mai mici decât mine, 8-9
ani și am început să îi învăț și pe ei notele pentru a-i introduce și pe ei în
cor. A fost extraordinar de frumos. Apoi s-a făcut și fanfară la noi în sat.
Cine a intrat în fanfară? În fiecare duminică era în mijlocul satului la noi
horă, cum se face la țară. Tinerii din lume se adunau și făceau fanfară, erau
cam 7-8 persoane. Ei, așa a lucrat Dumnezeu că toată grupa, fanfara, care a
cântat în lume, a desființat locul, au venit toți la biserică și s-au pocăit.
Apoi toți au cântat în biserică cu fanfara. Am început atunci să îi învăț
notele pentru că ei, săracii, cântau după ureche. Era o minune!
Îmi amintesc de asemenea că în vremea
tinereții mele, la noi în Banat se organizau serbări de Paște și a doua zi de
Rusalii. Erau cele mai mari sărbători ale tineretului. Ne adunam toate
bisericile de pe valea Almăjului și mergeam aproximativ 40 de kilometri cu
frați care aveau căruțe. Nu voi uita niciodată sărbătoarea care a fost la
Prilipeț. Au fost pregătite poezii, cântări, și pe atunci se cânta numai pe
voci. Frații de acolo ne-au servit pe toți cu pâine și telemea de oaie. Era
ceva deosebit la acele serbări.
La vârsta de 16 ani am fost cercetat de
Domnul și am decis să Îl urmez în apa botezului. Tatăl meu avea o pasiune, îi
plăcea să asculte radio. Așa se face că noi aveam radio în casă, înainte de a
avea curent în sat. Și într-o miercuri seara când am venit cu tata de la biserică,
bătrânul a pornit radioul ca de obicei. Îi plăcea să asculte știrile. La radio
s-a nimerit să fie o cântare. Zic: ”Lasă, lasă!”. Și a oprit radioul pe
frecvența respectivă. Așa de frumoasă era cântarea aceea... O cântare
extraordinară! Mi s-a ridicat părul în cap și am început să am fiori. Ce
credeți, ce cântare era? ”Când se citesc numele acolo-i fi”. Era un cor și
cânta așa de frumos. ”Când se vor citi numele/ Când se vor citi numele acolo-i
fi”... Momentul acela a fost punctul decisiv din viața mea. M-am oprit în ușa
casei și mi-am spus ,,Pavel, vei fi și tu acolo, vei fi și tu?” Atunci mi-am
făcut o retrospectivă a vieții mele de până atunci. La două săptămâni s-a făcut
botez, la Bozovici. M-am dus la mărturisire. Frații m-au întrebat: ”Păi,
prietene, acuma?” ”Acuma!”. Atunci m-au primit la botez și la piciorul podului,
m-am botezat în 4 august 1947.
Apoi a sosit timpul să merg în armată,
dar am fost reformat din cauza unor probleme pe care le aveam la mâna dreaptă.
Pe la vârsta de 20-21 de ani frații din biserică mi-au spus, ”Frate Pavele,
n-ai făcut armată militară, acuma te duci și faci armata Domnului. La seminar!”.
Drumul spre seminar a fost unul destul de complicat. Așa cum am amintit, eu
proveneam dintr-o familie mai săracă. Pe atunci, frații care mergeau la seminar
trebuiau să dețină ca și acum, aprobarea comunității. La noi nu era comunitate,
ci era Cercul păstorilor din Valea Almăjului. Și atunci trebuia să cer aprobare
de la Cerc, o adeziune că frații sunt de acord să mă duc la seminar. Un frate
tare inimos din biserică m-a încurajat: ”Frate Pavele, dumneata trebuie să
mergi la seminar. Vrem să avem predicator de la noi din sat.” ”No, bine frate,
sunt de acord, nu că vreți să aveți: dacă am chemare, atunci. Nu că vrea cineva
să te facă predicator, nu asta...”.
Așadar frații din biserică au făcut
cerere de aprobare la Cercul pastoral, dar cei de la Cerc au spus, ”Nu se poate
aproba, pentru că dumneavoastră nu aveți situație materială așa cum ar trebui.”
Din cauza acestui fapt cererea trimisă de frați a fost respinsă. Atunci fratele
Dereleanu, secretarul: ”Frate Pavele, nimic, trecem peste Cerc și trimitem
cererea direct la seminar.” Și au trimis hârtia la seminar, o cerere. Nu trece
o săptămână și primesc de la București aprobarea: ”Sunteți așteptat în data
cutare la seminar”.
Când au auzit frații păstori din Cerc
că fratele secretar a trecut peste cuvântul lor, au venit la noi la biserică și
l-au luat la rost. Mă cheamă apoi la Bozovici fratele Goga - că el era șeful
Cercului - ”Uite, frate Pavele, ai primit aprobarea să te duci la seminar, să
mergi la seminar, o să reușești 100%. Să faci seminarul, dar să știi un lucru:
așa vei face seminarul și vei termina, că nu ai ce căuta în valea Almăjului,
numai dacă pleci de aici în altă parte. Unde te trimite Uniunea, unde te
trimite...” - spunea lucrul acesta pentru că el era la Uniune și el dirija
repartiția păstorilor. I-am spus, ”Frate Goga, nu mă interesează unde mă
trimite Uniunea, eu mă duc la seminar. Eu voi face seminarul.” Ca nu cumva să
mă ceară bisericile au ales imediat din Valea Almăjului la seminar. Goga mă
chema tot mereu în timpul seminarului la el la cabinet și îmi spunea ”În orice
caz, după ce termini seminarul să pleci.”
La seminar, la București, am avut
marele har să fiu simpatizat de fratele bătrân Socaciu, directorul. Datorită intervenției
acestui frate am fost trimis în misiune încă din anul I, în ciuda faptului că
era hotărât ca studenții din primul an să rămână acasă în vacanță și abia din
anul al doilea să își înceapă lucrarea. Am fost repartizat atunci pe valea
Crișului la bisericile: Gurba, Chereluș, Șicula și Traian-Ineu. Acolo mi-am
sărbătorit prima dată ziua de naștere, în ziua de 15 ianuarie 1953 la Șicula.
Era o biserică de aproape 100 de membri, plină de tineret. Pentru o biserică de
țară era destul de mare. La Șicula m-am ocupat de lucrarea cu tinerii; ne
adunam în fiecare seară. Eram și eu cu mintea mai tinerească atunci. La Gurba
erau peste 100 de membri; biserică mare, cu fanfară și orchestră. Acolo am
dormit la fratele Bunaciu Ion, diaconul bisericii și dirijorul fanfarei. Și
țineam grupuri cu tinerii. O săptămână făceam la Gurba, una la Șicula.
Întâlnirile aveau loc seara. Era zăpadă afară și noi stăteam lângă soba de
tuci. În jurul ei adunam tinerii și făceam cor. Cântam... parcă și acum văd...
unele cântări: ”Coborî, coborî, o, Duhule Preasfânt,” ”Frumos este omul ce
lasă-al său păcat”. Au fost clipe minunate de har.
Apoi în vara dintre anul I și anul II
frații m-au oprit acasă și am slujit în bisericile din Valea Almăjului. Mai
târziu am fost repartizat în raionul Făget. Am început prin a mă ocupa de
biserica din Sintești, apoi de bisericile din jur; aveam vreo cinci biserici în
grijă. Aici am învățat un lucru foarte important, de la un frate deosebit, bătrânul Covaci. Acesta mi-a
spus: ”Frate Pavele, auzi un lucru să știi: dumneata ești copil acuma, ai
probabil 23-24 de ani. Ești copil, acum ai început; Domnul să-ți ajute să ai
răbdare. Să mă întreci pe mine! Dar să știi un lucru de la mine: nu vreau să te
sperii, dar îți spun: pita (pâinea) pocăiților e amară. Să nu te bazezi pe pita
lor, că pita pe care ți-o dau ei nu e dulce. Pita pe care ți-o dau pocăiții e
amară. Tu roagă-te Domnului ca Domnul să îți dea putere să nu depinzi de pita
pocăiților, ci să depinzi de Domnul.” Tot fratele Covaci a fost acela care m-a
îndrumat spre Breazova, satul unde am cunoscut-o pe aceea care urma să îmi devină
soție.
În 19 iunie 1954 m-am căsătorit, iar în
15 august 1955, în biserica de la Sintești am fost ordinat ca și păstor. De
atunci încolo am fost confruntat cu multe greutăți. Poziția de păstor nu este
deloc ușoară. El trebuie să poarte greutățile întregii biserici. Iar vorbele
fratelui Covaci s-au adeverit. Pe lângă slujba de la biserică eu am lucrat
întotdeauna și în altă parte: la început m-am ocupat de pământul pe care îl
avea soția, apoi am lucrat la fabrica Margina, iar de când am ajuns în Arad
m-am angajat la UTA, unde am lucrat 35 de ani. Apostolul Pavel spunea ”N-am
fost povară nimănui.” Mulțumesc Domnului care m-a ajutat în orice vreme.
M-am ocupat mult de biserica din
Sintești. Am fost implicat și în lucrarea cu corul; am oficiat și diferite
botezuri. Îmi aduc aminte și acum de primul botez organizat la Sintești. A fost
pentru mine o bucurie deosebită să iau parte, cu trei ani în urmă, la
Centenarul acelei biserici. Cu lacrimi în ochi am vorbit de la amvonul în fața
căruia, cu mulți ani în urmă, a fost pus un covoraș, pe care am fost ordinat ca
și păstor. Le-am mărturisit aceasta și fraților; cei mai în vârstă m-au
recunoscut...
Au urmat apoi alte botezuri în diferite
localități. Unul lui dintre cele mai importante a avut loc la Curtea. Acolo au
fost prezente pentru a fi botezate și două persoane oficiale, care m-au rugat
să păstrăm discreția din cauza regimului comunist. Ziua am botezat 11 persoane
în Bega, fiind însoțit de o mare mulțime de oameni, iar după ce s-a întunecat
am mers cu cele două surori la râu. Când să intrăm în apă, am observat că în
jurul nostru se strânseseră aproape la fel de mulți oameni ca și în timpul
zilei (au aflat între timp că pocăiții mai fac un botez și au venit și
noaptea). Slavă Domnului pentru modul minunat în care lucrează! Am botezat
acele suflete și mulțumesc lui Dumnezeu că cele două surori au ieșit la pensie
din biserică și viețile lor au fost niște mărturii. Am fost de curând la
biserica din Curtea, a venit un frate la mine, soția lui nu a putut să vină din
motive de sănătate, și mi-a spus: ”Frate Novac, dumneata ai botezat-o pe soția
mea în noaptea aceea de iulie în Bega”. Am rămas tare impresionat.
Nu demult am fost la Coștirul de Sus.
Mi-aduc aminte că acolo, în 1957, am botezat mătușa și unchiul fratelui Tuțac
Ionel, secretarul Uniunii generale de la Timișoara. În urmă cu doi ani am fost
la Centenar. Încă mai trăiau și mătușa și unchiul lui. I-am auzit zicând:
”Fratele Novac a venit! Fratele Novac a venit!” ”Da, care-i fratele Novac?”
”Uită-l acolo cu ochelari.” A venit sora, săraca, cu lacrimi în ochi. Pe vremea
aceea au fost multe binecuvântări.
Apoi, am fost avertizat de un frate,
Romulus Iancu, în privința colectivizării pământurilor demarată de Partidul
Comunist. În urma acestui fapt am căutat să mă mut cu familia de la țară la
oraș. În primă fază am încercat să ne mutăm la Lugoj, dar nu am găsit nicio
locuință. Atunci, pentru că aveam un consătean în Arad am încercat și acolo.
Așa am ajuns la Arad. Slavă Domnului că a fost bine. Am găsit casă, în Bujac,
am stat pe Lăcrămioarei, nr. 25. Am stat 25 de ani acolo, apoi ne-am mutat la
bloc. Când am ajuns în Arad, fratele care era consăteanul nostru a intervenit
la Timișoara și mi-a zis: ”Vino la Arad la mine că am eu grijă de tine. Vino la
Arad!” S-a dus și m-a cerut de la Uniune. ”Ți-am cerut transferul. Ai transferul
la mine.” Am primit din partea Comunității carnetul de păstor și mi-au spus:
”Uite, frate, rămâi la dispoziția Comunității. Unde te trimit în județul Arad,
acolo să mergi.” ”Bine, frate.” O să ai biserici cu care să lucrezi: Păuliș, Cuvin,
Radna. Aceste trei biserici ți le dăm ca să mergi cu Cina la ele în fiecare
duminică. Astea să-ți fie pe duminică, iar restul lucrezi peste tot unde te
trimit.” Am avut o grămadă de delegații. Așa că am lucrat ca păstor cu Cina, am
mers la Păuliș, la Cuvin și la Radna.
Pe lângă lucrarea pe care o desfășuram
în biserică, m-am implicat întotdeauna și în latura socială a comunității
creștine din satele respective; îmi aduc aminte că făceam deseori vizite
pastorale. După terminarea bisericii când dădeam mâna cu frații la ușă, le
spuneam: ”Frate vezi că mâine vin la tine”, ”Soră, vezi că mâine îți fac
vizită”. Așa am fost învățat încă de pe vremea când eram seminarist. Nu doar să
ne urcăm la amvon, predica, și mai mult nimic. De fiecare dată când mergeam la
comunitate, la conferință, fiecare păstor era obligat să prezinte un raport de
activitate: ce s-a întâmplat în zona lui, care au fost bisericile unde a activat
cel mai mult, câte vizite pastorale a făcut și ce evenimente au avut loc în
fiecare casă. Așa am făcut și eu multă vreme, iar acum, dacă merg în misiune
undeva, pun un accent deosebit pe familii. Cum spunea și fratele Ostafi, când pleca:
”Eu mă duc în misiune dar nu merg numai la biserică; eu până la biserică mă duc
în familii”.
După ce am ajuns în Arad m-am gândit:
La care biserică să merg? La Șega. Prima biserică a fost Șega. Eu sunt membru
la Șega din 1961. N-am schimbat biserica, nici eu, nici familia mea (Șega e a
treia biserică în viața mea unde am fost membru: prima biserică a fost cea în
care m-am născut, în satul Moceriș, Lăpușnicul Mare, a doua Sinteștiul, unde am
fost ordinat ca păstor și a treia biserică e Șega unde sunt membru de când am
venit în Arad, de 50 și ceva de ani). Aici, biserica mi-a dat căminul de
bătrâni pentru a merge cu Cina. Am mai avut vreo 14-15 membrii bolnavi cărora
să le duc Cina în tot Aradul: și-n Aradul Nou, și-n Pârneava, și-n fundul
Bujacului, și pe la Poltura. Am avut o grămadă de frați la care mergeam.
După mutarea la Arad am continuat astfel să lucrez pentru Domnul, slujind la
bisericile filiale și vizitându-i pe cei bolnavi. A urmat apoi o perioadă mai
dificilă pentru familia noastră, ne-am confruntat cu anumite probleme, fapt
care a dus la încetinirea lucrării mele de misiune. Mulțumesc însă Domnului
care ne-a ajutat să ieșim biruitori.
De la revoluție lucrurile au luat o
nouă întorsătură, primind o deschidere deosebită în a-L sluji pe Domnul. După
sosirea fratelui Gongola ca și păstor al bisericii din Șega am fost însărcinat
cu diferite lucrări și am început să activez cu fratele Nistor Pășcuț. El e un
om cu greutate în Șega, mai ales prin multele misiuni pe care le-a făcut. Mi-a
rămas și astăzi vie în minte amintirea unei misiuni pe care am făcut-o împreună
cu fratele Nistor. Fratele Pop, fiind casierul bisericii, se ocupa cu
problemele materiale, și cunoștea o soră ce tocmai trecuse în veșnicie. Astfel,
fratele a primit însărcinarea să ajute cu înmormântarea. Serviciul a avut loc
în județul Sălaj, comuna Mal, deoarece rudele sorei erau acolo. Era cam prin
anul 2000, în ziua de 28 ianuarie. Am fost chemați la înmormântare: fratele
Treaba Adam (cu microbuzul), fratele Nistor, fratele Bodre și eu. Îmi amintesc
că ne-am dus pe o vale, acolo era așezat satul și casa era chiar în vârful
văii, iar noi ne-am umplut toți de noroi până la ieșirea din localitate, unde
era cimitirul. În satul acela nu era niciun pocăit, afară de sora care murise.
Nici chiar rudele sale nu îl cunoșteau pe Domnul. Și nu uit că fratele Pop mi-a
povestit după aceea: ” Frate Novac, știi ce s-a întâmplat în ziua aceea? Un
lucru extraordinar de mare. Din lucrarea pe care am făcut-o împreună în
localitatea aceea a luat ființă o biserică...; de la o simplă înmormântare”.
Acesta este doar una din multele experiențe cu Domnul.
Mi-aduc aminte că am fost iarăși cu
fratele Nistor într-o iarnă la Vermeș. Fratele Carol din Bujac avea mașină și
ne-am dus cu el la evanghelizare. Drumul a avut loc în asemenea condiții încât
fratele cu o mână ținea ușa deschisă și cu o mână ștergea parbrizul; mergeam 20
de metri, apoi ne opream. Am început apoi să împingem mașina de la spate. Până
la urmă am ajuns la biserică și s-a ținut evanghelizarea. Slavă Domnului!
Mi-aduc aminte de un caz asemănător. Am
mers în misiune cu mașina, cu fratele Niță Ion din Gai, cu fratele Nistor la o
altă evanghelizare. Ne-am dus pe un drum de scurtătură ca să ieșim de la Bocșa
spre Clopotia. Era un drum de tractoare, peste dealuri. Era gheață, sub gheață
gropi. Am intrat cu mașina, s-a spart gheața sub noi, am dat în gropi, până s-a
udat motorul. Am ajuns cum am ajuns; am ținut evanghelizarea, dar când să venim
înapoi, nu mai merge mașina. Mașina era parcată pe un deal; a trebuit să chemăm
pe cineva pentru a ne trage. S-a încălzit după aceea motorul, nu știu cum, s-a
stricat bietul motor. A trebuit să schimbe tot la el fratele acela.
Evenimente din acestea am avut în viața
mea, nu le uit cât trăiesc. Îmi amintesc de o înmormântare a mătușii fratelui
Vlașin, la Sighetul Marmației. Satul era lângă Sighet, o colonie a Sighetului
și pentru a ajunge la cimitir trebuia să coborâm o vale. Valea era însă
înfundată cu apă de un metru. Atunci a trebuit să ocolim prin Sighet. Trei ore
și jumătate, aproape patru am făcut până la cimitir. Când am ajuns la cimitir:
nisip. Au săpat o groapă, toată era plină de nisip cu apă. Acolo au băgat
moarta. Acestea s-au întâmplat într-o sâmbătă, înainte de Rusalii. Duminica am
slujit la Șugatag, la Sărsărău și chiar în Sighet.
Am fost apoi repartizat la Răpsig. Ani
de-a rândul mergeam tot a treia duminică la biserica de acolo. După aceea am
fost trimis la Ineu, în colonie de către fratele Ghiță Cornel, care făcea parte
din comitetul Comunității, ocupându-se de partea de misiune. Și am mers vreo
patru, cinci ani împreună cu fratele Nistor, tot a patra duminică la Ineu.
În următorii ani am hotărât cu fratele
Nistor să începem misiune la Munar, deoarece acolo nu era nicio biserică de pocăiți.
Am mers din casă în casă întrebând de frați și am dat de o soră penticostală. A
fost o deschidere extraordinară acolo. Sora a chemat vecinii, apoi am mai
descoperit o familie de credincioși la celălalt capăt al satului. Am început să
ne adunăm în case până când un vecin nepocăit ne-a îndemnat să ridicăm
biserică. Un tânăr s-a oferit să ne doneze grădina lui, dar nu am putut sfârși
lucrarea din lipsă de fonduri. De asemenea cineva a dorit să ne vândă un birt
pentru a face adunare, doar că prețul era prea ridicat pentru noi.
Am făcut multă evanghelizare acolo, la
Munar. Am străbătut satul împreună cu fratele Pop, fratele Horia (era student
la Oradea pe atunci), fratele Ștefan, ne-am împărțit în două echipe și am mers
cu Vestea cea bună. Am organizat apoi cu corul bărbătesc o evanghelizare la
cămin. Directoarea căminului era soția preotului din sat și ne-a interzis
accesul în incintă. N-a fost nicio problemă. Am ținut evanghelizarea în fața
căminului. A început să se adune lume. A predicat și fratele Ghiță Cornel și
fratele Horia Vârtaci. Au fost începuturi frumoase.
Una dintre cele mai impresionante
misiuni a fost reîntoarcerea mea în satul natal, după 30 de ani, împreună cu
fratele Ștefan. Am ajuns mai întâi într-o localitate, nu în satul meu, într-o
comună vecină, la vreo 5,6 km distanță. Seara a fost evanghelizare la Bănia și
am dormit acolo la o familie tare binecuvântată, urmând ca dimineața să mergem
în satul meu natal. Și în comuna aceea zice unul dintre lucrători, unul dintre
frați: ”Mâine facem misiune mare, căutăm să cuprindem cât mai mult.” ”No -zic-
bine” și am plecat dimineața, pornind în satul meu. Acolo Ștefan a rămas tare
impresionat de faptul că atunci când am ajuns în fața bisericii am început să
plâng. Biserica fusese reconstruită, dar lângă ea se mai afla încă clădirea
veche, în care am copilărit, în care am primit harmoniul, în care am făcut cor.
Când am intrat în biserică am întrebat frații, care mă mai cunoaște. Au ridicat
mâna vreo șapte, opt... șapte, opt persoane m-au mai cunoscut în sat. Păstorul
(era dintr-o comună vecină) a venit dimineața, nu m-a cunoscut: ”Avem musafiri,
Domnul să-I binecuvânteze! Ne bucurăm că au venit”. Nici fratele diacon nu m-a
cunoscut. Era din sat, dar s-a pocăit mai târziu. Numai când am ajuns la amvon
și am zis ”Aveți în fața dumneavoastră unul pe care îl cheamă Pavel a lu Ioța
lu Paul” (pentru că așa mă cunoșteau în sat) au rămas tare mirați, mulți au
plâns după atâta timp. Nici eu nu puteam să mă stăpânesc din plâns, văzându-i
pe unii pe care i-am cunoscut mai de aproape, erau unii dintre copiii pe care
i-am învățat notele; acum ei cântau la orgă. După serviciul divin am luat masa
la familia păstorului, care, am realizat mai apoi, era de fapt rudă cu mine. Nu
am putut rămâne prea mult deoarece eram planificați să mergem încă la câteva
adunări în ziua aceea. Astfel, de acolo am plecat la Borloveni, unde era păstor
fratele Pătruț Pavel, de la Borloveni am mers împreună cu fratele Pătruț la
Pătaș. De la Pătaș, am venit la Prigor, și apoi, înapoi la Bănia. Deci într-o
duminică am participat la cinci servicii, cinci predici. Slavă Domnului! Sora
la care am stat în Bănia mi-a spus: ”Frate Novac, când ai început să predici,
erai palid, alb, așa erai de obosit”. Dar bine spune Cuvântul: ”Nu vă
îngrijorați gândindu-vă cum sau ce veți spune; căci ce veți avea de spus, vă va
fi dat chiar în ceasul acela; fiindcă nu voi veți vorbi, ci Duhul Tatălui
vostru va vorbi în voi”. Este întotdeauna bine să lăsăm pe Domnul să vorbească
prin noi. În seara aceea, după 4 predici, am vorbit la Bănia aproape o oră.
Când ajungem acasă la familie, la ora 10, camera plină, în jur de 15 persoane.
Am stat la părtășie cu ei până la 12. La 1 am avut autobuz spre Timișoara și de
la Timișoara am luat trenul spre casă. În noaptea aceea nu am dormit deloc,
până am ajuns acasă. Aceste lucruri s-au întâmplat în 2004.
După un an m-am dus pe Clisura Dunării,
cu fratele Ștefan, la Sichevița. A fost un har deosebit, era în ziua de
Rusalii. Dimineața am mers la Gornea, apoi la încă o localitate, iar după-masă
la biserica din Sichevița. Acolo am rămas plăcut impresionați de modul în care
a decurs ora de rugăciune. Patruzeci și șapte de surori s-au rugat în șapte
minute. A fost o singură rugăciune și fiecare a continuat ideea sorei dinaintea
ei. Am stat nu doar duminică, prima zi de Rusalii ci și luni (a doua zi) și
marți (a treia zi) și au venit mulți frați ortodocși la adunare. Am avut o
extraordinar de mare binecuvântare. Am simțit mâna Domnului chiar și pe drum.
Nu a trebuit să plătim nimic la autobuz deoarece șoferul a fost pocăit. Ne-a
așezat în spatele lui și ne-a îndemnat să cântăm și am cântat cu muzicuța,
patru-cinci ore.
Aceste lucruri sunt mai mult decât
niște aventuri, sunt lucrări pe care Dumnezeu îți dă putere să le faci. Prin
toate satele unde am slujit a rămas o amintire, dar am căutat întotdeauna să
las o amintire frumoasă în urma mea. Chiar dacă a fost greu în unele momente,
mulțumesc Domnului, care m-a ajutat să rămân în picioare până acum. Și acum, la
vârsta aceasta încă îmi dă putere să Îi slujesc. A Lui să fie toată slava, în
veci. Amin!
În
1937, în registrul de membrii ai bisericii erau următorii membrii:
1. Ignat Ardelean; 2. Pantelimon Mureșan; 3. Ardelean
Constanda; 4. Mureșan Silvia; 5. Sabina Ilie; 6. Cerean Elisabeta; 7. Maria
Stan; 8. Maria Iorgovan; 9. Ardelean Vasile; 10. Bulcean Ioan; 11. Tuțac Ioan; 12.
Tuțac Ana; 13. Ardelean Maria; 14. Balintoni; 15. Birău Adam; 16. Ignat Cerean;
17. Victor Ilie.
Frații care au păstorit
biserica:
1.
Novac Pavel – Arad;
2.
Ardelean Octavian - Sebeș (Alba);
3.
Crișan Gavril – Australia;
4.
Olah Liviu – decedat;
5.
Tărniceriu Afian - Timișoara;
6.
Lăpugean Ioan - Făget;
7.
Tuțac Laurențiu - decedat;
8.
Malancea Ioan - Făget.
Acum, pastorul bisericii este din nou
fratele Ioan Alexandru Lăpugean, care este și vicepreședintele Comunității
Timișoara. Diacon: fratele Ardelean Ioan, ordinat, care a fost și un bun
cântăreț, a slujit în Biserica din Coșteiul de Sus, Breazova, Curtea, Pojoga și
Căprioara.
Fratele Tuțac Laurențiu a urmat
cursurile la Seminarul Teologic Baptist din București. A slujit în multe
biserici: Breazova, Curtea, Românești, Tomești, Fărășești, Jupânești, Ohaba
Română, Ohaba Lungă și Ierșnic. S-a căsătorit cu sora Magdalena și a avut 2
copii, Beniamin și Ionel. A fost un om devotat lucrării și a călătorit mult pe
jos. Fiul său Tuțac Ionel a absolvit Institutul Teologic Baptist din București,
apoi Facultatea de Jurnalistică. A fost 2 mandate consilier județean, fiind
timp de 8 ani președinte al Comisiei de Cooperare Inter-Regională și Integrare
Europeană din cadrul Consiliului Județean Timiș. La ora actuală este pastor la
Biserica Creștină Baptistă ”Harul” din Lugoj, președintele Comunității Baptiste
Timișoara, secretar general al Uniunii Bisericilor Baptiste Creștine din
România, președintele Casei de Pensii a Cultului, Doctor în Teologie –
Institutul Teologic din Covington, statul Georgia. Unul din evenimentele
importante organizate în România a fost Festivalul Speranței (4-6 iulie 2008,
Timișoara, stadionul Dan Păltinișan) când peste 80.000 de oameni au participat
la cea mai mare evanghelizare organizată vreodată în România. Fratele Ionel
Tuțac a fost președinte al Consiliului de Referință al Festivalului, fiind în
același timp omul care a avut inițiativa invitării evanghelistului Franklin
Graham în țara noastră.
Tuțac Samuel a absolvit Institutul Teologic
Baptist din București, a absolvit și Facultatea de Psihologie și este pastor în
Biserica Creștină Baptistă ”Betel” din Timișoara și vicepreședinte al
Comunității Timișoara și urmează cursurile de doctorat.
Prin
Coștei a trecut fratele Ignea Ștefan din Lalașinț, fratele Ardelean Emilian din
Jupânești, Covaci Ioan, Savu Pătean, Lupulescu Petru și mulți alți misionari și
pastori. Au fost formații muzicale: corul copiilor din Făget, corul bărbătesc,
fanfara, frați oaspeți din USA.
Ioan
Chișmorie a compus la Coșteiu de Sus cântarea: ”Aud un cor de mii de păsărele”,
cântare care a înconjurat Pământul. Un fiu al fratelui Chișmorie trăiește în
Chicago, U. S. A.
În
Coștei a avut loc un festival al fanfarelor organizat de fratele Tuțac Ionel.
La ora actuală fratele Florea Ilie este diaconul bisericii, iar pastor este fratele
Lăpugean Ioan Alexandru. Duhul Sfânt a călăuzit pe frați în grelele încercări
prin care au trecut și au rămas statornici în Casa Domnului.
Primarul
comunei Margina este domnul ing. Costa Ioan, un om cu suflet mare și temător de
Dumnezeu, care a luat parte la multe din activitățile bisericii.
Slujitorii care s-au ridicat
din Biserică
Slujitorii care s-au ridicat din
biserică și care au slujit în diferite locuri, amintim pe: Ioan Covaci, Nicolae
Covaci, Ionel Laurențiu, Ionel Lupulescu, Ovidiu Ionaș și Leahu Cornel ordinat
și lucrează în Biserica din Feldru din jud. Bistrița.
Nicolae Covaci, născut dintr-o familie
modestă, din patru frați, doi băieți și două fete, s-au întors la Domnul în
biserica din Sintești, apoi a plecat la Seminarul Teologic Baptist din
București. După absolvirea seminarului a slujit ca pastor la Biserica ”Emanuel”
din Oradea, peste 40 de ani. Între timp cultul baptist i-a încredințat mai
multe slujbe, el a fost directorul seminarului și președintele Uniunii Baptiste
din București.
În ultimele luni din viață a venit la
Sintești la Biserică și la rudenii unde a predicat Evanghelia.
Frații care au păstorit
Biserica de la început până în prezent
Iată numele fraților păstori: Ioan Covaci,
Pavel Novac, Gheorghe Mardare, Afian Tărniceriu, Octavian Ardelean, Ionel
Laurențiu, Gavril Crișan care se află în Australia în orașul Perth, Olah Liviu
care se află în Los Angeles, U.S.A.
De la 1 august 1978 până în prezent
slujește fratele Ioan A. Lăpugean, absolvent al seminarului Teologic Baptist
din București. În biserica din Sintești au fost ordinați ca pastori fratele
Pavel Novac, ordinat în biserica din Sintești la 15 august 1955 (din comisia de
ordinare atunci a făcut parte și fratele Popovici Petru), Ionel Laurențiu și
Crișan Gavril. Biserica a fost girată o perioadă și de fratele păstor Laurențiu
Tuțac.
În Sintești au fost botezați următorii
frați care au fost chemați în lucrare și au slujit și unii mai slujesc ca
păstori: Tuțac Laurențiu, decedat în 15 iulie 2005, Lupulescu Ioan decedat în 5
octombrie 2005 în Detroit, Ioan A. Lăpugean și Ovidiu Ionaș.
Printre vizitele fraților din conducerea
Uniunii Baptiste este amintită vizita fratelui președinte al Uniunii Baptiste
din România, Ioan Popa, între 21-27 mai 1929 și a secretarului general al
Uniunii Baptiste Ion Ungureanu, între 29-31 iulie 1932. Primul botez este
menționat că a avut loc în 1913, apoi în 1946, când s-au botezat 7 persoane, în
1957 au fost două botezuri a câte opt persoane.
Un
botez a avut loc în 1990, altul în 1991 la 13 octombrie când au fost botezat
șase persoane, din care cinci au fost din Sintești și una din Fârdea. Botezul a
fost oficiat de fratele Ion A. Lăpugean, pastorul bisericii, a predicat
Evanghelia cu această ocazie Laurențiu Tuțac și un seminarist anul IV. A
participat și fanfara de la Curtici. Unii tineri au fost botezați în Biserica
din Făget. S-a înființat o nouă biserică la Margina, unde lucrează fratele
pastor Dan Căpraru și Țepeș Marian este diacon.
