Psalmul 68:5-6 El este Tatăl orfanilor, Apărătorul văduvelor…Dumnezeu dă o familie celor părăsiţi.
Exodul 17:14 Domnul a zis…„Scrie lucrul acesta în carte, ca să se păstreze aducere aminte.”
Cu toate
că ne-am străduit din răsputeri să adunăm cât mai multe date şi informaţii ale
lucrării orfelinatul din Prilipeţ, în special din perioada de început al lui, nu
am reuşit să adunăm decât foarte puţine. Multe s-au pierdut, unele au fost date
uitării, cei ce le-au cunoscut nu mai sunt, iar dacă cineva le-a consemnat
undeva, nu ştim unde să le căutăm; ştim sigur însă că El le-a scris pe toate în
cartea lui (Apocalipsa 20:12, Psalmul
139:16b).
Înfiinţarea orfelinatului
Orfelinatul
din Prilipeţ nu a luat fiinţă în urma unor studii sociologice de pe urma cărora
s-au tras niste concluzii, ci a luat fiinţă în urma unei situaţii reale care
avea nevoie de o rezolvare imediată. „Cu lozinci ca: un leu pentru Ateneu sau bani
pentru orfani s-au realizat mari instituţii de cultură şi binefacere, de
interes social şi naţional, însă orfelinatul din Prilipeţ nu s-a realizat prin
această metodă. El nu a fost nici fructul fericit al executării ad-literam al
unui testament cu caracter filantropic; istoricul orfelinatului din Prilipeţ
este mult mai sumbru, mult mai aparte dacât al tuturor orfelinatelor.”[1]
În toamna anului 1926 a încetat din viaţă fratele Daba Ion din satul Şopotu Vechi, cel dintâi creştin baptist din sat. În ziua înmormântării, pe marginea mormântului au rămas cinci copii orfani cu ochi înlăcrimaţi, cel mai mare având 9 ani. În scurt timp va deceda şi soţia lui, şi astfel micuţii orfani de tată au rămas orfani şi de mamă…
În faţa
acestui tablou inimile fraţilor s-au înduioşat, şi chiar în aceea zi câţiva fraţi,
printre care Ion Şuveţ din Prilipeţ, Dănilă Goga din Bozovici, Pavel Ciortuz
din Rudăria, Eftimie Românu din Lăpuşnicul Mare şi Traian Voin din Şopotu Vechi,
au stat de vorbă punâdu-şi intrebarea: „Ce-i de făcut cu micii orfani rămaşi fără
nici un sprijin?”
Ion Șuveţ s-a născut
pe data de 17 ianuarie 1882 la Prilipeţ. A urmat şcoala primară de 6 clase, a
fost botezat pe data 20 noiembrie 1913 de către Igna Ştefan, şi a fost căsătorit
cu Maria. Dupa decesul primei soţii s-a recăsătorit cu Sofia Prajac, născută la data de 24 noiembrie 1949. A fost
vicepreşedintele cultului baptist din România din data de 9 noiembrie 1932 până
în 8 august 1933, preşedintele cercului Prilipeţ, pastor al mai multor biserici
din Valea Almăjului şi administrator al orfelinatului.
Dănilă Goga s-a născut pe data
de 22 septembrie 1898 în satul Gârbovăţ, din tatăl Axente şi mama Maria, s-a
convertit după primul război mondial şi a fost botezat de către Dumitru Drăgilă
în 7 decembrie 1921 la Lugoj. A fost ordinat ca pastor în 26 octombrie 1926. A
fost vicepreşedintele cultului creştin baptist din România în perioada 9
noiembrie 1934 - 10 noiembrie 1935. La congresul cultului din anul 1951 a fost
ales preşedinte al uniunii baptiste, funcţie pe care o deţine până în anul 1954,
iar în anul 1955 a fost ales preşedintele comunităţii de Timisoara, funcţie pe
care o deţine până în 1959. A mai fost preşedintele comunităţii de Bozovici, şi
timp de 23 de ani preşedintele consiliului de administraţie al orfelinatului. A
decedat pe data de 31 martie 1979.
Pavel Ciortuz s-a născut în
februarie 1897 în satul Gârbovăţ şi a fost botezat în 12 iunie 1918 de către fratele
Ştefan Ignea din Lalaşinţ. A fost pastor în Rudăria, Gârbovăţ şi în alte
biserici din Valea Almăjului, iar împreuna cu sora Maria a îngrijit de orfanii
din Prilipeţ.
Eftimie Românu s-a născut pe data
de 27 aprilie 1897 în Lăpuşnicul Mare, din părinţii Eftimie şi Elisabeta. A
urmat şcoala primară şi a fost botezat în 27 august 1924. A fost ordinat ca
pastor în 12 mai 1935 şi s-a pensionat în 19 august 1958. A slujit împreună cu
soţia în orfelinatul din Prilipeţ. A decedat în iunie 1981.
Aceşti
fraţi au decis ca micii orfani să fie adunati împreună într-o casă şi cineva să
se ocupe de ei, iar acea casă a fost pusă la dispoziţie de fratele Vasile
Pipera, aceasta fiind o casă nelocuită. Aici copiii au fost îngrijiţi cu multă
dragoste de către Ion şi Maria Şuveţ, o familie care nu avea copii. Împreună cu
locuinţa, Vasile Pipera a donat orfelinatului şi grădina acestei case, la fel
şi cele câteva parcele de teren agricol şi o vacă, şi s-a implicat activ în
îngrijirea copiilor, învăţându-i să lucreze pământul şi să se ocupe de vacă şi
de albine.
Extinderea şi întreţinerea orfelinatului
În anul
1927 la acest orfelinat mai sunt aduşi copii şi din alte părţi, astfel că apare
nevoia unui spaţiu mai mare. Fratele Miron Novăcescu, diaconul bisericii din Prilipeţ,
donează o parte din casa de la nr. 28, în valoare de 40.000 de lei, şi alte
bunuri în valoare de 4.000 de lei: mobilier, haine, alimente şi 10 familii de
albine. Pe terenul donat de fratele Novăcescu se va construi o nouă clădire a
orfelinatului. Timp de 2 ani, între 1928-1930, au fost adunate şi pregătite
materialele de construcţie, iar din anul 1930 au început lucrările de
construcţie care au durat, de asemenea, tot doi ani. Cu multă jertfă, mult
sacrificiu, dar şi mai multă dragoste, cu posibilităţi modeste şi cu braţe de
muncă voluntare, la sfârşitul anului 1931 clădirea este gata în roşu. În anul
1932 aceasta a fost tencuită şi parţial finisată, fiind gata de folosire 2
dormitoare şi o bucătărie; ulterior s-au mai amenajat o baie, o magazie, o sufragerie,
curtea şi grădina, orfelinatul având acum o capacitate de găzduire pentru 25-28
de copii.
„Demn de menţionat este un moment care s-a consumat la întoarcerea la
Domnul a fratelui Miron Novăcescu. Tânăr fiind, fratele se decide să se
întoarcă la Domnul, astfel că în data de 2 august 1922 se duce la Rudăria unde
era botez, pentru a se boteza. Însă tatăl lui aude lucrul acesta, şi se decide
să-l oprească, încalecă pe cal şi aleargă în Rudăria cu gândul de a-l opri de
la botez. Astfel că ajunge în Rudăria şi se întâlneşte cu primarul şi îl anunţă
că el nu este de acord cu decizia fiului şi că va face scandal. Primarul, fiind
un om înţelept şi prieten cu tatăl supărat, l-a potolit şi l-a rugat să se întoarcă
acasă, unde să îl aştepte pe copil şi să discute cu el. Tatăl potolit a plecat
acasă, dar fraţii totuşi s-au temut ca nu cumva să se întoarcă, de aceea
fratele Şuveţ Ioan i-a botezat mai întâi pe toţi ceilalţi, iar pe fratele Miron
l-a botezat la asfinţitul soarelui, pentru a evita un eventual scandal. Mai
târziu fratele Miron ajunge diaconul Bisericii din Prilipeţ, slujindu-L pe
Domnul până la vârsta venerabilă de 80 de ani, când a plecat acasă la Tatăl.”[2]
„Conform
statisticii în Valea Almăjului în anul 1927 erau 453 de baptişti, iar în anul
1932 erau 655 de baptişti.”[3]
La întreţinerea
copiilor orfelinatului o contribuţie deosebită a avut-o femeile din Asociaţia femeilor baptiste din Valea Almăjului,
care confecţionau haine, ciorapi, lenjerie de pat, mănuşi, şi contribuiau cu
donaţii financiare şi cu alimente. Fraţii pastori împreună cu soţiile lor au
fost cei dintâi implicaţi în îngrijirea orfanilor, sprijinindu-i pe soţii Şuveţ.
O soră din
Lăpuşnicul Mare ne-a povestit că surorile se adunau în casa fratelui Efta Românu,
şi sub îndrumarea sorei Nița, unele torceau fir subţire pentru haine, altele
fir gros pentru ţesut străni (plăpumi de lână), iar fetele scărmănau lâna. Spălatul
hainelor şi a lenjeriei se făcea în nişte coveţi din lemn cu săpun de casă şi
leşie din cenuşă.
La întreţinerea
copiilor orfani au mai contribuit şi bisericile din Oraviţa, Clisura Dunării,
Timişoara, Caransebeş, Reşiţa, prin asociaţia de surori existente în aceste
biserici, şi au mai contribuit cu donaţii financiare şi alte biserici mai
îndepărtate din ţară, ca de exemplu Biserica Baptistă din Ipoteşti, jud. Suceava
sau fraţii din leprozeria Tichileşti,Tulcea.
„În anul
1947, când foametea bântuia în toata ţara, fratele Miron Novăcescu află din
ziar că în Cluj cerealele sunt mai ieftine, şi împreună cu fiul lui călătoresc
cu caruţa cu cai timp de câteva săptămâni, în toamna anului 1947, pentru a cumpăra
hrana pentru orfani. Din cauza drumului lung şi a ploilor reci de toamnă, fiul
fratelui Novăcescu se îmbolnăveşte şi rămâne internat în spital la Cluj,
fratele întorcându-se singur acasa.”[4]
Educaţia primită în orfelinat
Proverbe 22:6 „Învaţă pe copil calea pe care tebuie s-o urmeze şi când va îmbătrâni nu se va abate de la ea.”
Copii nu
au nevoie doar de hrană şi haine, ci şi de o educaţie adecvată, de formarea
unui caracter frumos. Ce se va semăna în ei va rămâne o viaţă.
„La
origine cuvântul «caracter» era semnul sau litera făcută în piatră sau metal de
dalta sau priboiul gravorului; deci caracterul nu se şterge, ci rămâne uneori şi
peste veacuri. Caracterul este o înscriere înlăuntrul omului, înscriere care rămâne
şi direcţionează gândurile, gusturile, năzuinţele şi întreg comportamentul
omului. Caracterul trebuie format, dezvoltat. Ioan gura de aur a spus: „Mai
presus de orice pictor, mai presus de orice sculptor sau de alt artist, eu preţuiesc
pe cel ce este dibaci în arta formării sufletului copilului.” Tim La Haye a
scris: „Caracterul nu se naşte odată cu persoana, el se formează prin grija şi
dragostea părinţilor, care vor stabili în viaţa sa acele principii pe care Dumnezeu
le-a instalat înlăuntrul lor.” Mihai Eminescu a spus: „Între caractere şi
inteligenţe n-ar trebui să existe alegere. Inteligenţele se găsesc foarte
adesea, caracterele foarte rar.”[5]
Organizarea orfelinatului
„Pe data
de 7 ianuarie 1933, la şedinţa care s-a ţinut în biserica din Prilipeţ, fratele
Ion Şuveţ în raportul activităţii din orfelinat către fraţi arată: „Darea de
seamă a orfelinatului este îmbucurătoare prin faptul că copiii au fost bine îngriliţi,
că sunt sănătoşi şi viguroşi, în număr de 9, din care 3 sunt daţi la meserie,
fiind îngrijiţi cu îmbrăcăminte şi cheltuieli de orfelinat.”[6]
La această
şedinţă s-a constituit comitetul cercului Prilipeţ, acesta fiind format din Ion
Şuveţ, Dănilă Goga, Pavel Ciortuz, Nicolae Bulza, Ion Prisca, Corneliu Sârbu,
Miron Novăcescu, Traian Voin, Efta Românu, Ion Ţunea şi Nicolae Popovici. Ca şi
casier a fost ales Ion Ţunea, iar ca cenzori Marian Ciortuz şi Lazăr Suta.
Ion Țunea, casier al orfelinatului
de la deschidere până la închiderea lui, s-a născut în data de 16 martie 1903
la Şopotu Vechi nr. 175 din părinţii Ana şi David. A fost botezat în 28 mai
1923 la Resiţa de către fratele Dumitru Drăgilă. De meserie a fost brutar, deţinând
o brutărie proprie şi o prăvălie (magazin). A mai slujit ca secretar şi
contabil al comunităţii de Prilipeț şi Bozovici. A decedat în data de 21 iulie
1974.
În toamna
anulului 1936 se sărbătoresc 10 ani de la înfiinţarea orfelinatului, la acest
eveniment participând conducerea cultului creştin baptist reprezentat de fraţii
Ion Socaciu şi Ion Cocuț şi alţi 15 fraţi lucrători din Banat.
„În anul
1938 în Valea Almăjului baptiştii erau în număr de 936. În şedinţa extraordinară
a comunităţii române din data de 1 fepruarie 1938 se pune în discuţie
orfelinatul din Prilipeţ de către fratele Ion Şuveţ.
1. Ce
copii să se primească?
După mai
multe discuţii s-a hotărât în unanimitate de voturi, fiind prezenţi 22 de
delegaţi din 9 biserici, astfel:
a. Copiii să aibă
3-12 ani.
b. Să nu fie bolnavi
de boli molipsitoare sau de minte din cauza tratamentului medical.
c. Să fie orfani de
tată, de mamă sau de amândoi părinţii.
d. Pentru primirea
orfanilor se face cerere la biroul orfelinatului.
La data de
15 aprilie 1938 la şedinţa adunării generale extraordinare a comunităţii
baptiste române din Bozovici sunt prezenţi 28 de delegaţi din 10 biserici. Se
pune în discuţie organizarea orfelinatului din Prilipeţ ca persoană juridică.
După mai multe dezbateri şi discuţii se hotărăşte cu unanimitate de voturi să
se ia iniţiativa pentru organizare şi se însărcinează fraţii predicatori I. Şuveţ,
D. Goga, P. Ciortuz şi E. Românu să culeagă informaţii şi date trebuitoare
pentru organizare. Se mai însărcinează fraţii şi cu redactarea statutului.”[7]
Alături de
fraţii pastori au contribuit la bunul mers al orfelinatului, asa cum reiese din
statutul orfelinatului, Miron Novăcescu,
diacon al bisericii din Prilipeţ, Ion Praisca, diacon al bisericii din Dalboşeţ,
Lazar Suta, diacon al bisericii din Rudăria, Cornel Sârbu, diacon al bisericii
din Prigor şi Ion Derlean, diacon al bisericii din Moceriş.
Valuri de prigoană
Deşi
baptiştii au fost recunoscuţi ca şi cult religios încă din perioada în care
Banatul şi Ardealul au fost sub ocupaţie maghiară prin ordinul circular cu nr.
77092 din decembrie 1905 emis de ministerul cultelor şi instrucţiei al Ungariei
pe baza mărturiei de credinţă din 28 mai 1897 de către un stat pe care istoria îl
numeşte de ocupaţie, paradoxul constă în faptul că imediat după Marea Unire din
1918 patria mamă îi scoate pe baptişti în afara legii, aceştia pierzându-şi
toate drepturile pe care le-au avut în perioada ocupaţiei maghiare. Libertatea
religioasă de care s-au bucurat baptiştii în perioada dominaţiei maghiare se
datorează faptului că reforma protestantă a avut un impact major asupra
maghiarilor înca din anul 1599, Ungaria fiind în mare parte protestantă,
populaţia fiind majoritar calvinistă, având Biblia tradusă în limba maghiară.
Credem ca
valurile de prigoană de care au avut parte baptiştii după Marea Unire din 1918 din
partea statului, la presiunea bisericii ortodoxe majoritare, se datorează
lipsei de cunoaştere a baptiştilor. În România reforma protestantă s-a oprit la
graniţe.
O
preocupare de căpetenie a episcopului de Arad, Grigore Comşa, a fost uzurparea
libertăţii religioase a baptiştilor. Preoţii au fost folosiţi şi s-au lăsat
folosiţi în acest joc murdar, fiind puşi să trimită rapoarte despre activitatea
bisericii baptiste din localitatea unde slujeau. Copiii baptiştilor erau
marginalizaţi, prigoniţi la şcoală, lăsaţi corigenţi sau chiar repetenţi,
adesea bătuţi şi maltrataţi.
„Pentru a-i
umili şi a-i compromite pe baptişti s-au folosit cele mai urâte metode, dăm ca
exemplu situaţia neplacută în care a fost pusă biserica baptistă din Lăpuşnicul
Mare care avea o fanfară ce a fost obligată să cânte alături de fanfara din sat
la un festival de muzică. Fraţii au găsit o metodă inedită de a se sustrage de
la cântat, doar simulau cântarea… La terminarea festivalului preşedintele
juriului se adresează dezamăgit dirijorului: „Ai fi putut lua locul I, dar deşi
ai avut multe clarinete, ele nu s-au auzit.””[8]
El nu ştia că cei mai mulţi clarinetişti erau baptişti şi că ei şi-au scos
penele din instrument ca să nu se audă.
Domnul
Isus a avertizat în Ioan 16:1, 3: „1. V-am spus aceste lucruri pentru ca ele să
nu fie pentru voi un prilej de cădere. 3. Şi se vor purta astfel cu voi pentru
că n-au cunoscut nici pe Tatăl, nici pe Mine.”
„Peste cerul albastru şi cu soare al
orfelinatului din Prilipeţ, dealtfel ca şi peste căminele celor peste o sută de
mii de credincioşi baptişti din ţară încep să apară norii grei, nori de furtună
şi vijelie, colţii balaurului se înfig din nou în trupurile plăpânde şi
nevinovate a micuţilor orfani. Între anii 1939-1944 avem de-a face cu perioada de
cea mai adâncă şi tristă amintire, cu atât mai dureroasă, cu cât ea se datorează
în cea mai mare masură acelora care se luptau pentru un bine naţional şi social,
chiar în numele dragostei Divine. Astfel, nu odată cineva (fără a mai da nume)
a făcut intervenţii la autorităţile Statului pentru desfiinţarea orfelinatului
clandestin din Prilipeţ, şi pentru că influenţa era mare autorităţile au dat
curs înaltei cereri, motivând în cele din urmă că acest orfelinat nu corespunde
din punct de vedere sanitar. Au urmat inspecţii, dar nimeni nu a trecut în
procesele verbale că aceşti copii sunt bine îmbrăcaţi, bine îngrijiţi şi chiar
mai mult decât bine hrăniţi, spre deosebire de alte instituţii asemănătoare,
unde totul se reducea la programe de formă în spatele cărora se ascundeau alte
interese, copiii rămânând nehrăniţi şi neîmbrăcaţi. Astfel, într-o bună zi fu
chemat la primărie fratele Şuveţ, conducătorul orfelinatului, unde i s-a
comunicat că s-a hotărât închiderea orfelinatului.
În scurt
timp au sosit şi jandarmii. Orice protest, orice staruinţă din partea noastra n-au
fost luate în seamă, căci ordinul trebuia executat. Şi s-a executat fără mila
sau compasiune faţă de micuţii orfani care au fost scoşi cu forţa din casa lor,
încuindu-se şi sigilându-se uşile orfelinatului! Tot din ordin, ca o măsură
izvorâtă probabil dintr-o inima de „samaritean milostiv”, fiecare copil trebuia
dus în satul lui. Unde??? La cine??? În ce casă ??? Simţi cum ţi se pune un nod
în gât! Şi pentru că ordinul nu s-a executat imediat, au fost luaţi cu toţii şi
escortaţi spre târguşorul Bozovici.
Cine sunt
aceşti răufăcători? Ce fapte rele şi ucigaşe au făcut aceşti copii? (probabil se
vor fi întrebat drumeţii ce întâlneau acest convoi escortat pe o distanţă de şapte
km parcurşi pe jos)… şi toate acestea se întamplau în Joia Mare, înainte de
Sfintele Sărbători ale Paştilor. Dar micuţii aceştia orfani „răufăcători” au
mers, şi după ei cei mai mici, probabil ţinându-se de mână sau de haina unuia
mai mare, au mers cu toţii, nici unul nu era lipsă, căci doar peste două zile
trebuiau să sărbătorească Învierea Domnului. Ajunşi la Bozovici şi trecând prin
faţa brutăriei „Ţunea”, uimit de nu-i venea să-şi creadă ochilor, fratele
brutar îşi recunoscu turmuliţa pe care o hrănea cu atâta dragoste şi grijă!...
Ce să fie, copii orfani încadraţi de jandarmi, pe drumuri ?... Ce să fie şi ce să
facă?!... Le aduse repede şi le împărţi câte o bucată de pâine caldă, îi întrebă
ce s-a întâmplat, şi astfel lumea curioasă a început să se strângă în jurul lor.
Cercul curioşilor creştea mereu, odată cu numărul întrebărilor ce nu se mai
puteau opri!...
„Doamne,
ce să mai însemne şi asta?”, şi după ce li s-a explicat păcatul acestor micuţi
orfani pe furiş, ba chiar şi pe faţă, au luat unul câte unul dintre aceşti
nevinovaţi ai soartei şi i-au dus în casele lor, pentru a-i mângâia şi adăposti.
Astfel, cei 20 de copii orfani, după un drum de şapte km, au făcut un popas în
casele celor cu inima creştină.
După mai
multe proteste şi intervenţii făcute de Uniunea Comunităţilor Creştine Baptiste,
organul reprezentativ al baptiştilor, s-a obţinut permisiunea redeschiderii
orfelinatului. Bucuria întoarcerii în casa lor a fost nespus de mare, chiar dacă
permisiunea de mai sus era însoţită şi de o îngrădire, şi anume de a nu mai
primi şi alţi copii orfani, în afară de cei din localitate. Dar pentru că un
nor atrage după sine un alt nor, nu mai mult decăt peste un an, la intervenţia unor
binevoitori, istoria se repetă. Aceeaşi procedură de închidere a orfelinatului
cu jandarmi, cu închidere şi sigilare de uşi, cu deosebire doar că de data
aceasta scoaterea orfanilor din casa lor nu se mai întamplă dimineaţa, ci
seara, pe un timp ploios. Ba chiar mai mult, pentru că două dintre fetele
intrate de curând în orfelinat aveau scabie şi nu puteau fi scoase din camera
lor, prin şiretlicuri şi tot felul de vorbe măgulitoare au reuşit să-i scoată
pe toţi, mici sau mari, sănătoşi sau bolnavi, în mijlocul drumului, seara, pe
ploaie. După zece zile de vagabondaj, după noi intervenţii şi proteste,
orfelinatul din Prilipeţ se deschide din nou, ca după toate aceste încercări şi
greutăţi bucuria şi nădejdea în El să fie mai mari, iar mulţumirile celor mici,
ca şi a celor mari, să nu cunoască margini.”[9]
La una
dintre intervenţiile jandarmilor la orfelinatul din Prilipeţ, fratele Goga
Danilă a fost lovit cu patul armei, iar în urma acestei agresiuni şi-a pierdut
toţi dinţii din faţă.
„Spre
deosebire de cele întâmplate aici, fără a măguli pe nimeni, ţinem să aducem pe
această cale mulţumirile noastre autorităţilor locale care, subliniem, au
ocrotit orfelinatul şi pe cei din el în anul 1942, tocmai atunci când printr-un
decret lege am fost desfiinţaţi, iar averile bisericilor şi comunităţilor
noastre au trecut în patrimoniul statului. Cu anul 1944 începe un nou puls de
viaţă, de gândire şi manifestare; astfel copiii din ofelinatul creştin baptist
din Prilipeţ nu mai au de ce se îngrijora sau teme, căci Domnul a adus vremuri
de înviorare.
La 4
martie 1945, la întrunirea fraţilor din Banat s-a hotărât mutarea orfelinatului
la Timisoara, unde posibilităţile de înaintare în toate domeniile sunt mai mari.
În acest sens a început strângerea de ajutoare, şi totodată îndemnăm frăţietatea
să-şi asculte glasul constiinţei, dând ce are de dat, cu mână largă, prin „Comitetul
de Ajutorare şi Reconstrucţie” a Uniunii, care stă la dispoziţie pentru a veni în
ajutorul copiilor orfani. Depuneţi banul vostru, partea sau contribuţia voastră
în cont CEC nr. 19530 cu specificaţia „pentru orfani”. [Intentia a fost buna,
dar nu a ajuns să se materializeze.]
De la începutul
orfelinatului şi până în prezent au fost adăpostiţi şi ocrotiţi în orfelinatul
din Prilipeţ 64 de copii orfani, băieţi şi fete, din care majoritatea au fost
daţi la meserii, după înclinare şi aptitudini, iar o parte dintre fete au rămas
în orfelinat, dând îngrijire şi educaţie celor mai mici şi celor ce vor intra de
acum înainte.”
Miniştrii
cultelor şi artelor în perioada prigonirilor:
|
Valul |
Perioada |
Ministrul |
Perioada |
Guvern |
|
I |
1920-1921 |
Octavian Goga |
13.06.1920-16.12.1921 |
Alexandru Averescu |
|
II |
1923-1924 |
Alexandru Lapedatu |
30.10.1923-29.03.1926 |
Ion Brătianu |
|
III |
1925-1927 |
Alexandru Lapedatu Vasile Goldiş |
30.10.1923-29.03.1926 30.03.1926-04.06.1927 |
Ion Brătianu Alexandru Averescu |
|
IV |
1931-1933 |
Nicolae
Costăchescu Nicolae
Iorga Dimitrie
Gusti |
10.10.1930-17.04.1931 18.04.1931-05.06.1932 09.06.1932-13.11
1933 |
George Mironescu Nicolae Iorga Alexandru Vaida |
|
V |
1937 |
Ioan Lupaş |
28.12.1937-10.02.1938 |
Octavian Goga |
|
VI |
1938 |
episcop Nicolae
Colan |
31.03.1938-31.01.1939 |
Miron Cristea |
|
VII |
1939 |
Ioan Nistor |
24.11.1939-10.05.1940 |
Gheorghe Tătărescu |
|
VIII |
1941-1944 |
Traian Brăileanu Radu. R. Rosetti Ion Antonescu Ion Petrovici |
14.09.1940-21.01.1941 27.01.1941-11.11.1941 11.11.1941-04.12.1941 04.12.1941-23.08.1944 |
Ion Antonescu |
„Despre
prigonirile baptiştilor au apărut articole în cele mai mari publicaţii, ziare
de mare tiraj din Anglia şi SUA: Times, Daily News, New York Times, British
Weeckly, articole publicate de dr. J. H. Rushbrooke. La congresul Alianţei
Mondiale Baptiste ţinut la Stockholm între
21-27 iulie 1923, delegaţia română a fost formată din 23 de persoane, din
delegaţie făcând parte şi fratele Dumitru Drăgilă din Prilipeţ, iar pentru a
atrage atenţia presei străine asupra delegaţiei româneşti şi asupra prigoanei
de care baptiştii români au parte, toata delegaţia s-a îmbrăcat în costume
populare româneşti.”[10]
„Orfelinatul
a fost naţionalizat în luna iulie a anului 1950.
Dăm mai
jos întrebările fratelui Şuveţ, conducătorul orfelinatului, şi răspunsul dl.
Director al şcoalei primare din Prilipeţ, dl. Constantin Sporea, privitoare la
orfelinat:
Întrebare: Dumneavoastră, care ne-aţi vizitat
orfelinatul, ce părere aveţi despre el?
Răspuns: Oricât
aş încerca să-mi răscolesc vocabularul, nu găsesc cuvinte de admiraţie pentru
felul cum e condus acest orfelinat! Curăţenie exemplară, hrană abundentă, educaţie
aleasă. Fără să exagerez, îndrăznesc să afirm: poate fi luat model de către întreaga
ţară şi mulţi directori de internat ar putea lua lecţii introductive în
activitatea lor de la dl. Ion Şuveţ, conducătorul orfelinatului, care nu are
vreun certificat academic, decât şcoala primară. Cine ar vizita acest orfelinat
ar avea fericita ocazie de a putea face o apropiere între şcoala lui Pestalozzi
de la Strauss şi a lui Ion Şuveţ din Prilipeţ.
Întrebare:
Ce aţi putea spune despre orfanii noştri?
Răspuns:
Doar atât: model de corectitudine, de la haină până la gest şi vocabular.”[11]
Date privind clădirea orfelinatului dupa naţionalizare
„După 1950
s-a desfiinţat orfelinatul, iar copiii au fost repartizaţi la alte orfelinate
din ţară, din cauză că a fost condus de biserica baptistă. După desfiinţare au
fost aduşi bătrâni, şi orfelinatul a fost transformat în azil sub administrarea
statului român, care s-a autodesfiinţat prin decesul bătrânilor, din cauza
condiţiilor vitrege de viaţă la care au fost supuşi.
În
perioada 1953-1958 în clădirea orfelinatului a funcţionat grădiniţa de copii,
locuinţa pentru educatoare, locuinţa pentru miliţieni şi familiile lor şi
postul de miliţie.
Din 1958 în
această clădire a funcţionat dispensarul uman în aripa vestică, iar în cea estică
dispensarul veterinar, condus de soţii Jianu Cornel, medic veterinar, şi Jianu
Maria, medic uman.
Din 1962
dispensarul veterinar este desfiinţat, iar în această clădire se înfiinţează
casa de naşteri, şi aici au locuit medicii Laszlo Ladislau şi Laszlo Suzana, iar
miliţienii nu au mai locuit aici.
Din 1968,
când a avut loc noua organizare administrativ-teritorială a ţării şi
localitatea Prilipeţ a devenit sat aparţinător comunei Bozovici, dispensarul
uman a fost desfiinţat, şi a mai funcţionat doar un punct sanitar, numai cu
asistentă şi moaşă; a funcţionat în continuare şi dispensarul veterinar.
Din 1970
punctul sanitar se mută la casa culturală, iar dispensarul veterinar se mută la
Prigor.
Din 1971
cladirea este dată CAP-ului Prilipeţ şi devine loc de cazare pentru muncitorii
sezonieri veniti la muncă la CAP, şi din nou locuinţă pentru miliţienii de la
postul de miliţie Bozovici, această perioada fiind cea mai dezastruasă, pentru
că această cladire se ruinează.
În 1987
CAP-ul Prilipeţ amenajează o brutărie proprie care a funcţionat până în 1990.”[12]
Alte orfelinate baptiste
Comunitatea
baptistă maghiară din Oradea a înfiinţat un orfelinat în 1923, iar comunitatea
baptistă română în 1934. În Lupeni a luat fiinţă orfelinatul creştin baptist în
anul 1925, iar biserica baptistă din Alba Iulia a înfiinţat un orfelinat în imobilul
bisericii baptiste din Simeria în anul 1938.[13]
Casa Dorca 1996
În Iope, era o ucenică numită Tabita, nume care în tălmăcire se zice Dorca.
Ea făcea o mulţime de fapte bune şi milostenii. În vremea aceea, s-a îmbolnăvit
şi a murit. După ce au scăldat-o, au pus-o într-o odaie de sus. Fiindcă Lida
este aproape de Iope, ucenicii, când au auzit că Petru este acolo, au trimis
doi oameni la el să-l roage: „Nu pregeta să vii până la noi.” Petru s-a sculat
şi a plecat împreună cu ei. Când a sosit, l-au dus în odaia de sus. Toate
văduvele l-au înconjurat plângând şi i-au arătat hainele şi cămăşile pe care le
făcea Dorca, pe când era cu ele. Petru a scos pe toată lumea afară, a
îngenuncheat şi s-a rugat; apoi, s-a întors spre trup şi a zis: „Tabita,
scoală-te!” Ea a deschis ochii şi, când a văzut pe Petru, a stat în capul
oaselor. El i-a dat mâna şi a ridicat-o în sus. A chemat îndată pe sfinţi şi pe
văduve şi le-a pus-o înainte vie. Minunea aceasta a fost cunoscută în toată
cetatea Iope, şi mulţi au crezut în Domnul. (Faptele
apostolilor 9:36-42)
După
revoluţia din 1989 s-a revendicat dreptul de proprietate asupra clădirii
orfelinatului, demersuri ce au fost începute de fraţii pastori Balaci Ioan şi
Handa Pavel şi finalizate de fratele pastor Vrăncuţa Ioan.
Dupa îndelungi
discuţii referitoare la oportunitatea redeschiderii orfelinatului, pe data de
13.06.1992 a fost convocată o întâlnire cu reprezentanţii tuturor bisericilor
din Valea Almăjului până la Iablaniţa, împreună cu fraţii pastori Vrăncuţa
Ianas, Pătruţ Pavel şi Vrăncuţa Ioan. La această întâlnire se hotărăşte
redeschiderea orfelinatului şi redarea clădirii scopului pentru care a fost
construită, creşterea şi educarea copiilor. Fratele Vrăncuţa Ioan propune
formarea unui comitet de iniţiativă format din reprezentanţi din fiecare
biserică din zonă, numărul copiilor ce vor fi primiţi să fie de 20-25, iar vârstele
copiilor să fie cuprinse între 4-14 ani. Se trece la alegerea comitetului
executiv: preşedinte este propus şi ales cu unanimitate de voturi fratele Vrăncuţa
Ioan, vicepreşedinte este Pătruţ Pavel, secretar este Chera Nistor, casier Drăgilă
Alexa, iar administrator este propus fratele Sitaru Zaharia. Ca reprezentanţi
ai bisericilor sunt aleşi Vrăncuţa Ianas, pastor la Globul Craiovei, Petruţ
Grigore din Prigor, Borchescu Iosif din Borlovenii Vechi, Goga Iosif din
Bozovici, Adi Negru din Moceriş, Velcota Ion din Şopotu Nou, Stoinel Nistor din
Dalboşeţ, Jurca Ion din Şopotu Vechi, Strain Pavel din Gârbovăţ şi Puican Pavel
din Rudăria.
Tot la
această adunare generală, fratele Adi Negru prezintă adunării dorinţa unui grup
de fraţi din Anglia de a se implica în reamenajarea orfelinatului. S-a hotărât
aducerea unui proiectant pentru realiza documentaţia necesară reamenajării clădirii,
se mai hotărăşte, de asemenea, formularea unui statut de organizare şi a fost
ales numele asociatiei, care se va numi Asociaţia
baptistă caritabilă Casa Dorca, asociaţie formată din 21 de biserici.
Împreună cu Dumnezeu oamenii pot face lucruri mari, într-un duh de unitate sfântă
toate bisericile din Valea Almăjului s-au implicat în această frumoasă lucrare.
Au lucrat ca meşteri Petru şi Ica Vrăncuta de la Globul Craiovei, Iota
Surulescu şi Strain Pavel din Gârbovăţ, Turculescu Ion din Rudăria şi alături
de ei, în fiecare zi ca mână de lucru, fraţii şi surorile din Prilipeţ şi din
celelalte biserici din Valea Almăjului. Tâmplăria a fost realizată de domnul
Golamba Ilie din Bania. Primul administrator al acestor lucrări a fost fratele
Zaharia Sitaru, membru al bisericii din Prilipeţ care s-a pus în slujba acestei
lucrări cu întreaga familie din România şi America. A slujit ca administrator 5
ani şi jumătate şi a depus un efort considerabil pentru finalizarea lucrărilor,
dar nu a ajuns să se bucure de inaugurarea clădirii, decedând în 2 ianuarie
1996.
Primii fraţi
care au sponsorizat renovarea vechii clădiri au fost fraţii Ken, Mark şi Kevin din
Anglia, fratele Sergiu Dobre fiind translatorul acestui grup. Fraţii din Anglia
au prezentat istoria orfelinatului şi au vorbit despre lucrările de renovare
comunităţii din care făceau parte şi au organizat o strângere de fonduri pentru
orfelinat. O parte din bani au fost obţinuti în urma unui concurs de biciclete
la care au participat şi au făcut donaţii copii din acel oras. A fost adusă din
Anglia o fosă septică şi fraţii s-au ocupat, de asemenea, de canalizare,
decantoare, instalaţii sanitare şi electrice şi de montarea centralei electrice.
În anul
1994 s-a primit terenul de la râu din partea primăriei Bozovici, ca teren de
joacă şi pentru alte activităţi. Începând cu 30.07.1994 se fac lucrări de
nivelare şi curăţare a terenului pentru a fi folosit de copii în scop
recreativ. În 30.05.1995 se cumpără casa cu gradină de vizavi de orfelinat în
perspectiva înfiinţării unui azil de bătrâni. Cu ajutorul lui Dumnezeu şi cu
munca fraţilor şi a surorilor lucrările de renovare s-au finalizat, iar în data
de 19.10.1996 a avut loc serviciul festiv de deschidere a Casei Dorca, la care
au participat fraţi şi surori din Valea Almăjului, precum şi alţi invitaţi.
Primii doi
copii veniţi la Casa Dorca au fost Munteanu Paula şi fratele ei Florin, apoi au
mai venit încă doi fraţi din Crivina, pentru ca ulterior numărul lor să crească
constant. Daca la deschiderea orfelinatului din 1926 copii proveneau din
familii baptiste, orfani de unul sau ambii parinţi, începând cu 1996, când s-a
deschis Casa Dorca, copiii provin din familii cu probleme sociale şi din
orfelinatele de stat, mulţi dintre copiii veniţi la Prilipeţ din alte orfelinate
fiind copii refuzaţi de alte orfelinate sau asociaţii din cauza problemelor
grave de sănătate fizica sau mentală. Spre marea noastră bucurie şi spre slava
lui Dumnezeu aceşti copii au fost recuperaţi datorită dragostei, răbdării şi
perseverenţei de care au dat dovadă fraţii şi surorile care i-au îngrijit.
Desigur că
obiectivul Casei Dorca nu este doar de a oferi adăpost, hrană şi îmbrăcăminte;
educaţia, formarea unui caracter, trasarea unui drum în viaţă sunt obiectivele ei
principale. Distinsul predicator S. D. Gordon a scris: „Instruirea unui copil este
cea mai înaltă, cea mai sfântă şi cea mai fascinantă ocupaţie.” Socrate a scris,
de asemenea: „Caracterul omului este ca umbra care-l însoţeşte pe om
pretutindeni, câteodată merge înapoia lui, altădată merge înaintea lui, uneori
este mai lungă, alteori mai scurtă.” Cu caracterul nu ne naştem, caracterul se
formează.
Locul
fostului orfelinat, renovat şi reconstruit, cu toate cele necesare pentru o bună
funcţionare, devine în scurt timp neîncăpător, şi se pune tot mai mult problema
unei noi construcţii, astfel că bisericile din asociaţie hotărăsc construirea
unei noi clădiri pe terenul din spatele orfelinatului.
După
decesul fratelui Sitaru, fratele Drăgilă Alexa a fost noul administrator, şi el
a muncit cu tot devotamentul, punând la dispoziţie tractorul, remorca şi toate
cele necesare lucrărilor, în acea perioadă orfelinatul neavând nici un mijloc
de transport. O familie care s-a implicat cu trup şi suflet în lucrările
orfelinatului a fost fratele Ion Dionisie şi sora Maria. Fratele a slujit ca şi
casier de la început până în ultima clipă a vieţii, decedând în timp ce era la
Reşiţa împreună cu fratele Dănilă pentru a rezolva unele probleme ale
orfelinatului. Sora Maria a slujit ca bucătăreasă. Proiectul noii clădiri este
realizat de doamna Ioana Mihăiescu, un om deosebit, la jumătate din preţul pieţei.
În primăvara anului 2000 se încep lucrările noii clădiri, de execuţia ei
ocupându-se fratele Virgil Gheran din Reşiţa, care deţinea o firmă de construcţii.
Au urmat ani grei, a fost nevoie de oameni, de bani, de credinţă, de răbdare,
de încredere în Dumnezeu în vremuri în care situaţia economică în România era
dificilă. Bisericile au făcut eforturi mari pentru întreţinerea copiiilor, găsind
în acelaşi timp şi resurse pentru finanţarea noii constructii. În mod deosebit,
în acest sens s-a evidenţiat biserica din Lăpuşnicul Mare.
Dumnezeu
s-a îngrijit ca la timpul potrivit să trimită oameni care să vadă nevoile lucrării
de la Casa Dorca. Fratele pastor Gheorghiţă Nicolae de la Biserica Emanuel din
Oradea vizitează Casa Dorca împreună cu fratele Bill Bathman din SUA, iar
acesta, impresionat până la lacrimi de istoria zbuciumată a orfelinatului,
prezintă proiectul noii clădiri a Casei Dorca unui grup de rugăciune din biserică.
Sora Dorothea, impresionată de cele prezentate de fratele Bill, donează toţi
banii adunaţi pentru anii bătrâneţii unui fond de investiţii care va dona în
mod constant sumele necesare. Fratele Bill Bathman s-a îngrijit ca toti copiii
din orfelinat să aibă câte un sponsor, familii din SUA, care oferă un sprijin
financiar regulat, lunar. Familia Pincu, o familie de români din America au susţinut
financiar şi material taberele şi excursiile organizate de Casa Dorca, iar după
decesul fratelui Pincu, soţia lui Elena a continuat această susţinere.
Iată sponsorii
care au susţinut şi susţin Casa Dorca:
Bill
Bathman, prin STEVE EUERS, In Touch Mission International;
Matthew
Smith, director executiv la Kids Town International;
Bisericile
Baptiste române Chicago (V.Popovici);
Bisericile
Baptiste române din Los Angeles, Cleveland, Akron, Hollywood, Florida;
Asociatia Surorilor
Baptiste din SUA şi Canada;
Asociatia Surorilor
Baptiste din Chicago;
Biserica
Baptistă Kitcheher, Canada;
Familia
Mircea Mihoc, Canada;
Fratele Găvăgină
Ieremia, Biserica Baptistă din Adelaide, Autralia;
Biserica
Baptistă din Nuremberg, Germania;
Fratele
Dobocan Aurel;
Giving Hands,
prin fratele Thomas Claus, Germania;
Familia
Weger din Austria;
Familia
Kirk din SUA, misionari în Austria;
Familia
Beuns, Olanda;
Familia
Jan, Olanda;
Matthew
din Noua Zeelandă;
Neagoe
Ovidiu din Suedia;
Ion Cepeu
din Suedia;
Ulla Britn
din Suedia;
Loe
Kopesan din Olanda.
Casa Dorca
mai primeşte sponsorizări de la biserici sau fraţi din Spania, Franta, etc. Orfelinatul
deţine, de asemenea, o gospodărie anexă cu păsări şi porci, iar toamna, când se
adună roadele câmpului, multe biserici donează alimente.
Fratele Dănilă
Popovici a început lucrarea la Casa Dorca în vara anului 1999, odată cu începerea
noii construcţii. Fraţii din consiliul de adminstraţie au hotărât că este
nevoie de un om de nădejde care să se ocupe doar de construcţie, alături de fratele
Gheran. După decesul fratele Lexuta în 2005, fratele Dănilă este ales
administrator al Casei Dorca. Când s-a început noua construcţie erau zilnic la
lucru 30-40 de oameni alături de maiştri. Fratele Dănilă ne-a mărturisit: „Consider
că cea mai mare realizare pentru mine este faptul ca am putut să le spun
copiilor despre dragostea lui Dumnezeu, 15 copii mărturisindu-şi credinţa în
apa botezului. Am avut de asemenea bucuria să-i conduc pe unii la altar, băieti
şi fete care au crescut în orfelinat. Sunt lucruri care mi-au produs bucurie în
inimă, sunt copii pe care i-am iubit din toată inima şi nu-i voi uita niciodată,
aşa cum sunt sigur că nici ei nu mă vor uita, şi ţinem legătura în continuare
cu ei.” Fratele Dănilă Popovici a slujit până în anul 2014, timp de 15 ani, când
datorită unor probleme de sănătate a fost nevoit să se retragă. În locul lui,
consiliul de administraţie l-a ales ca administrator pe Iovescu Neluţu.
Fratele Vrăncuţa
Ioan a slujit ca preşedinte al consiliului de administraţie din 1992 până în
2014, când este ales ca preşedinte Fisteag Daniel. Fratele Vrăncuţa Ioan ne-a mărturisit
că de la redeschidere până astazi au trecut prin Casa Dorca aproximativ 100 de
copii.
Copii care
au fost botezaţi:
Smitzer
Alexandru
Potgornii
Artion
Potgornii
Lina
Ungureanu
Victor
Ungureanu
Constantin
Molan
Valentin
Curescu
Marius
Pantea
Laura
Moţ
Ana-Maria
Ibiş
Vanesa Madona
Târziu
Constanin
Pleş
Vetuta
Boşoi
Bogdan
Ungureanu
Loredana
Târziu
Cosmina
Angajaţii
Casei Dorca:
Dragomir
Mihaela
Chera
Nicoleta
Drăgilă Călina
Vladia
Marioara
Radomir
Florica
Vedrilă
Maria
Şuveţ
Mariana
Lup Gabi
Ion Maria
Ion
Dionisie
Bihoi
Iosif
Dragomir
Valerica
Marin
Niculiţă
Marin
Gabriela
Pârvulescu
Kami
Popovici
Lazăr
Turculescu
Ion
Popiţă
Adriana
Cu siguranţă
că pentru toţi fraţii şi surorile care L-au slujit pe Domnul în Casa Dorca,
scurta prezentare făcută de noi pare o frântură în comparaţie cu zilele, lunile
şi anii petrecuţi alături de copii, doar Domnul cunoaşte momentele dificile,
grele, momentele de răscruce, întrebări la care cu greu s-a putut găsi un răspuns…
Privind în urmă la cei 20 de ani de activitate, avem satisfacţia că tot efortul
depus nu a fost în zadar, vedem copii care astăzi au un rost în viaţă, au
familii, au un viitor şi, cel mai minunat lucru, L-au primit pe Domnul Isus în
inimile lor. În Casa Dorca este o noăa generaţie de copii, şi credem din toata
inima că sămânţa care a fost semănată în generaţia de dinaintea lor şi care a
adus rod va fi aceeaşi sămânţă bună pe care slujitorii Domnului o vor semăna şi
în inimile acestor copilaşi, spre slava lui Dumnezeu şi spre bucuria noastră.
Poetul
unei cântari ne îndeamnă la recunoştinţă şi multumire:
„Cineva
se-ngrijeşte de mine mereu,
Nu-i deloc
întâmplarea, e-al meu Dumnezeu.
Zilnic
toarnă asupra mea daruri din plin,
Mulţumire-I
aduc şi mă-nchin.”
Drept răspuns, Împăratul le va zice: „Adevărat vă spun că, ori de câte ori
aţi făcut aceste lucruri unuia din aceşti foarte neînsemnaţi fraţi ai Mei, Mie
Mi le-aţi făcut.” (Matei 25:40)
Noi,
realizatorii acestui material, Îi mulţumim lui Dumnezeu pentru că ne-a dat
putere, ajutor şi călăuzire ca să putem aduce la lumină aceste fragmente din
istoria Orfelinatului Creştin Baptist din Prilipeţ, cât şi a succesorului
acestuia, Casa Dorca. Mulţumim de asemenea tuturor fraţilor şi surorilor care
ne-au ajutat cu materiale, poze, mărturii, materiale scrise, pentru realizarea
acestui frumos fragment de istorie.
Cu recunoştinţă:
[1]
Calendarul Îndrumătorului creştin baptist din 1947, p. 146-153.
[2]
Istoria Bisericii Baptiste din Prilipeţ.
[3]
Statistică aflată în arhiva bisericii baptiste din Bozovici.
[4]
Mărturie din partea nepotului lui Miron Novăcescu.
[5]
Petru Popovici, Formarea caracterului,
Editura Stephanus, Bucureşti, 1996.
[6]
Registrul de procese verbale, p. 2 arhiva bisericii. baptiste Bozovici.
[7]
Registrul de procese verbale, p. 5 arhiva bisericii. baptiste Bozovici.
[8]
Relatare a profesorului Iosif Dăcilă din Dalboşeţ.
[9]
Calendarul Îndrumătorului creştin baptist din 1947.
[10]
Alexa Popovici, Istoria
Baptiștilor din România 1856-1989, ediție revizuită, Editura Făclia,
Oradea, 2007.
[11]
Calendarul Îndrumătorului creştin baptist din 1947.
[12]
Date obţinute de la Gheorghe Novăcescu, vecin al orfelinatului.
[13]
Alexa Popovici, Istoria
Baptiștilor din România 1856-1989, ediție revizuită, Editura Făclia,
Oradea, 2007.
