Vezi și -
Cosma Grigore și o întâmplare din viața de zi cu zi
 |
| Grigore si Ana Cosma. |
Vestea începerii primului război mondial vine şi în satul Rohia, un sat liniştit cu
oameni simpli şi buni gospodari pe peticul de pământ ce aveau. Oamenii încep să
fie mai neliniştiţi când aud că unii au primit ordin de încorporare şi că
autorităţile înscriu oamenii din sat care vor participa la război. Aşa se face că
acest ordin vine şi în casa lui Ionuc a lui Oniţa, pentru fiul lor
Grigore, care era un tânăr frumos, ştia
să citească şi era cântăreţ bun în strana bisericii din sat. Să meargă el la
război? Dar cine cânta aşa de frumos ca acest
tânar care-şi vede spulberate toate şansele lui de viaţă ? Ce nu ar
fi făcut mama sa ca el să nu mergă la război! Lacrimile ei ce se prelingeau pe
obraz nu le vedea nimeni, nici chiar bunul Dumnezeu cel din ceruri şi în a cărui slujba cânta. Se
auzi că au mai venit ordine şi la cutare, şi la cutare, vai săracii de ei, şi
oamenii discutau de dimineaţa până seara
numai de recruţi şi război şi mare jale s-a aşternut peste întreg satul.
Cosma Ioan al Oniţii era epitrop II = administrator membru în comitetul
Bisericii Ortodoxe şi cu toate acestea din casa lui au plecat trei tineri la
război:
-
Cosma Simion, fiul cel mare a lui Ioan. Acesta a
fost căsătorit, dar nu s-a mai întors de pe front, iar fratele lui, Miron, a pus numele unui copil Simion, în amintirea
celui ce nu a avut şansa să treacă peste ororile războiului.
 |
| FAM. Cosma MIRON |
-
Cosma Miron, avea doar 18 ani când a fost
concentrat şi a fost dus împreună cu Vasile Gherman a lui Diordiuc a lui
Mustaţa din Dâmb şi nu s-au despărţit
până au venit acasă din Rusia. Aceştia au fost luaţi prizoneri în Rusia
şi lucrau pe moşia unei doamne care avea cam 300 de hectere de pământ, dar ei
lucrau la grajdurile de cai şi primeau mâncare de la doamna aceea. Într-o
noapte s-a furat o pereche de cai şi doamna i-a învinuit pe ei dându-i pe mâna
judecătorului, care i-a audiat, iar ei au spus că nu au furat nimic şi că nici
nu ştiu cine a furat caii. Spre seară i-au închis pe amândoi într-un
butoi. Acolo, cei doi discutau între ei:
„de ce ne acuză doamna, că noi nu am furat, nu ştim nimic şi trebuie să suferim
pe nedrept”. Anchetatorii îi ascultau ce
vorbeau ei, iar dimineaţa le-au dat drumul. A început Revoluţia Bolşevică, a
venit armata roşie, a luat caii şi pământul de la doamnă şi l-au dat la ţăranii din sat, iar ei au
venit singuri acasă că nu mai era cine să-i supravegheze.
-
Cosma Grigore, avea 22 de ani şi nu era
căsătorit.
Nu au fost recrutaţi toţi deodată ci fiecare pe rând, în împrejurări
diferite, şi nu au avut aceleaşi condiţii, aceleaşi şanse sau aceiaşi camarazi.
Tânărul de 22 de ani Grigore, însă nu privea aşa
lucruile, el ştia că există Dumnezeu şi că izbăveşte de rău pe oamenii plăcuţi
Lui. Şi aşa şi-a luat ziua bună de la părinţi şi a plecat cu toţi cei
mobilizaţi pentru război în oraşul Dej, unde au fost instruiţi timp de trei luni şi
apoi trimişi pe front. Au luptat alături de armata ungurească.
Dacă pentru unii să pleci la război a însemnat
moarte, pentru Grigore nu a însemnat
decât moartea eului lui şi naşterea lui într-o altă familie despre care oamenii
din sat nu mai auziseră.
Războiul a fost lung şi cu multe primejdii. Într-o zi, el
şi camarazii lui de arme au fost înconjuraţi şi nu mai aveau nici un chip de
scăpare. Se trăgea din greu şi cădeau şi dintr-o tabără şi din alta. Grigore
le-a spus camarazilor că Dumnezeu este cel care îi poate scăpa din această
primejdie, dar unul din ostaşi i-a spus: „cum să scapi din aşa încercuire şi cu
bombardamentul acesta îngrozitor – să vedem cum te va scăpa pe tine Dumnezeu?”
Când lupta era mai
în toi, când multe vieţi au fost curmate, Grigore a ridicat glasul către
Dumneze şi, deşi nu-L ştia aşa de bine, a zis: “Doamne dacă mă scapi de aici,
îţi voi sluji toată viaţa !” în acelaşi timp, moartea făcea prăpăd pe
câmpul de luptă. Soldaţii trăgeau cu mitraliere şi se trăgea şi cu artileria grea, iar inamicul se apropia
periculos de mult de el şi parcă-şi pierduse speranţa, însă un obuz a căzut în
apropierea soldatului ce-l urmărea şi acesta a murit pe loc, iar Grigore s-a
putut refugia din faţa focului şi s-a retras la cazarmă raportând că toţi
colegii lui sunt morţi. El era şi trist pentru camarazii lui, dar bucuros că
Dumnezeu l-a scăpat teafăr.
Pe frot a văzut că
un soldat citeşte într-o carte şi i s-a părut destul de ciudat.
-
Ce carte
citeşti, camarade?
-
O, prietene,
o carte ce am primit-o de la Creatorul şi se numeşte Biblia.
- Cum Biblia? Asta este Biblie? Şi nu ţi s-a
uscat mâna că ai pus-o pe ea?
-
Ia-o şi tu,
vezi ce scrie, ştii să citeşti?
-
Ştiu sigur,
sunt cântăreţ în strană şi citesc apostolul şi tot ce-i scris în cărţile
sfinte.
-
Atunci ia-o
şi uită-te la ea!
-
Nu mi se va
întîmpla nici un rău?
-
Te asigur,
pentru că ea este scrisă şi pentru tine şi chiar ţi se adresează.
Grigore pune mâna pe Biblie şi se îndrăgosteşte de ea,
citeşte şi parcă îl înţelege mai bine pe Dumnezeu. Parcă îi pare rău că se termină
razboiul şi trebuie să plece acasă şi nu
mai are această carte minunată, ce să facă,
a venit liberarea şi, supărat, Grigore se întoarce în sat .
Oamenii se bucură că un consătean se întoarce, dar se
întristează că au căzut în război mulţi şi în zadar erau aşteptaţi, chiar un
frate al lui Grigore pe nume Simion a
căzut în luptă.
În anii 1914-1918, Rohia trăieşte drama şi eroismul
participării la primul război mondial.
Au căzut, cu gândul la cei de acasă şi la marele ideal de libertate şi unitate
naţională a tuturor românilor, aşa după cum a însemnat ,,preotul Nicolae
Gherman în Condica sa: Haragîş a lui Dumitru, Ioan Oana a Florii,Vasile Oana a
Florii, fraţi; Andrei Bud (ginerele Ionuli Bobii), Teodor Pop - ginerele lui
Georgică, Ioan Man lui Ionu Tomii, Alecsa Cosma a Petri lui Ioan, Ioan Cozma a
Petrii lui Ioan, fraţi; Ioan Mereş, Alexandru Gherman lui Ionu lui Mihai,
Augustin Oană lui Simion lui Ion lui Iacob, Gherman Victor lui Irimie, Ion
Haragîş lui Vasile, George Dumitru, Ion (Haragâş lui Tăbăcanul), Simion Gherman
lui Irimie a Fătului, Simion Cozma a lui Ionu Oniţii, Simion Gherman lui Irimie
lui Grigorie, Ion Horvat lui Ignat, Alexandru Moldovan lui Toader, Gheorghe
Haragîş lui Ion (Tătăran), Dumitru Şleam a lui Costar, Zahei Şleam a lui Costan.
Fraţii Petru lui Ioan, Grigore , Oana a
Mariei, Ioan Pop a lui George a lui Ion a Marii, Simion Ghira ginerele fătului,
Ion Paliac a Petrii, Simion Martin a lui George.
După război, în anul 1923, din iniţiativa pr. Nicolae Gherman, în memoria
celor căzuţi pe câmpul de luptă s-a înălţat un monument în „Gura Uliţei". Pe una din
laturi citim inscripţia: „Eroii duşi din
lumea lor/ Ne strigă nouă - tuturor:/ Nepoţi şi strănepoţi/ Cînd Patria vă
cheamă/ Săriţi voioşi cu toţi/ Căci ni-e scumpă mamă".
Supărat
am plecat, supărat vin, dar ce să fac, aş citi în Cartea Sfântă, dar de
unde? Nimeni nu are aşa ceva la noi.
Începe războiul căutarii Cuvântului
Terminarea
războiului, unirea cu România a dat o nouă speranţă oamenilor care aşteptau
multe lucruri să se întâmple numai că ei tot trebuiau să trudească pe bucăţica
de pământ ce aveau ca să-şi întreţină familia, dar nimic spectaculos.
În
anul 1919 februarie 12 se
căsătoreşte cu Anica Florii şi lucrurile
merg tot mai bine. Preotul îl pune cântăreţ pentru că avea o voce minunată.
Totuşi pe Grigore nu-l alina nimic, el avea nevoie de Biblie, dar unde să o
găsească? Într-o zi işi ia inima în dinţi şi se duce la preot. După ce salută
şi schimbă câteva cuvinte, Grigore vede Biblia pe raft şi zice către preot:
-
Ce carte e
aceea, părinte?
-
Biblia,
Grigore, dar de ce întrebi?
-
Aş vrea să
citesc şi eu în ea, spune cu glas hotărât.
-
Grigore, tu
nu poţi să citeşti în ea, ci numai preotul care este sfinţit.
-
Părinte, dar am văzut în război
oameni care citeu în ea.
-
Grigore, numai preotul poate citi
că numai el o înţelege, oamenii de rând nu au voie să pună mâna pe ea. Apoi, oricui pune mâna pe ea, i se uscă mâna.
Grigore făcu un gest cam nepoliticos, se întinse şi luă
Biblia de pe raft, fără să ştie preotul
şi plecă. Preotul află de această faptă
şi-i spuse tânărului:
-
Acuma eu
trebuie sa mă rog pentru tine ca să nu ţi se usuce mâna.
-
Părinte, nu
trebuie dumneata să te rogi că toţi
tebuie să citim şi să ne pocăim.
-
Grigore, ce
te-a apucat să citeşti în Biblie, măi, tu ai copii, trebuie să lucrezi, trebuie
să-ţi intreţii familia, lasă tu astea. Şi
preotul i-a luat Biblia şi a zis: „tu nu
o să citeşti din Biblia mea”.
Acum, Grigore nu ştia ce să mai facă şi cum să-şi
găsească el Biblie, era tot mai supărat.
Conflictul
cu preotul începe să se adâncească
Anul 1923 aduce lui Grigore alt conflict cu preotul care
voia să construiască o mănăstire şi avea nevoie de oameni de încredere şi
credibili pentru a regiza un mit, pentru ca oamenii să fie de acord să zidească
mănastirea într-un loc greu accesibil, astfel încât toată lucrarea să primească
o notă mistică.
Aşa că preotul Gherman, Grigore diacul şi Şandorul lui
Sămoaie se duc în Dealul Viei, unde era
o râpă şi pun crucea acolo. Preotul le
spune celor doi să afirme că aici a căzut crucea din cer şi că acesta este
locul ales de Dumnezeu.
Grigore parcă fulgerat de propunerea preotului zice:
-
Să mint eu
pentru mănăstirea asta, părinte?
-
Grigore, păcatul ăsta îl iau eu asupra mea.
Grigore nu a avut de ales, iar preotul a răspândit
minciuna aceasta cum că crucea s-a mutat singură şi oamenii l-au crezut, drept
dovadă, în acelaşi an a şi început construcţia.
Presiunea
creşte mereu
Preotul văzând că diacul lui ia distanţă de el şi că
doreşte să se pocăiască, se duce la soţia acestuia şi îi spune că le va da din clejie să lucreze, fară să plătească
nimic. Soţia lui Grigore a fost foarte bucuroasă de ofertă, pentru că era lacomă pe avere şi l-a forţat pe
Grigore să ia locul şi în jur de 2- 3 ani au lucrat pământul primit, dar după
aceea au renunţat la el.
Preotul încerca pe cât putea să nu-l forţeze, pentru că nu avea pe altcineva să
cânte. Chiar dacă îi mai punea pe jandarmi să-l înfrice, Grigore era de neclintit în ale lui.
Dumnezeu
vine din nou în ajutorul omului ce-L caută
Dumnezeu nu este departe de oamenii dornici să-L cunoască
şi vine în întâmpinarea lor.
Prin anii 1930 s-a format o mişcare puternică a Oastei
Domnului şi mulţi oameni participau la aceste adunări. (Bunica mea Teodora mi-a
povestit că şi ea de multe ori a participat la adunările de Ostaşi, pînă a
văzut că predicile lor nu erau ca ale preoţilor şi că aceştia predicau la fel
cu pocăiţii.)
În acest timp, a
auzit că în satele Dealu Mare, Gostila şi Canci sunt adunări de-ale pocăiţilor.
Se ducea şi el pe ascuns să nu-l ştie nimeni şi acolo credinţa lui se întărea
tot mai mult în Domnul şi era tot mai hotărât să se pocăiască şi el. Vedea
diferenţa dintre ceea ce le spunea preotul şi
ce făcea el şi ce era scris în Biblie, vedea că nu se potrivesc. A înţeles şi el că ce
cânta la morţi nu era adevărat. Cânta „de şapte ori pe zi Te-am lăudat Doamne”
, dar acel om cât a trăit numai a hulit pe bunul Dumnezeu şi îi era tot mai
limpede că ortodoxia nu este după cele
scrise în Biblie.
A venit din Canci (Dumbrăveni) un frate pe nume Şmit (aşa
l-a reţinut fr. Cozma, cel care mi-a povestit) şi predica în cadrul adunărilor
de la Ostaşi. Aceştia predicau curat Evanghelia şi când au fost întrebaţi
despre Maria, mama Domnului, dacă este şi ea mijlocitor aceşti fraţi au spus: „numai
Domnul Isus este singurul Mijlocitor” . De atunci unii oameni nu mai mergeau la
adunări şi ziceau că aceştia sunt
rătăciţi. Nici bunica mea, Teodora nu a mai mers la aceste adunări.
Dinspre Canci şi Chiuieşti veneau fraţi la târg în Lapuş, iar miercuri
seara cereau găzduire la cei din Rohia să se odihnească peste noapte şi joia să
fie în târg. Aşa că primul Baptist a fost găzduit în casa lui Grigore a lui
Novri, o familie ce stătea aproape de ieşirea din Rohia spre Lăpuş. Fraţii au
primit găzduire, şi-au aşezat animalele, le-au dat de mâncare, apoi au început
să le spună din Biblie celor din casă. Acestora li s-a părut neobişnuită
această vorbire şi se tot gândeau ei ce poate să fie, ca oameni simpli să
vorbescă din Biblie despre mântuirea lui Dumnezu.
Joi dimineaţa, fraţii îşi iau ziua bună, mulţumesc pentru găzduire şi
pleacă la târg. Gazda abia aştepta să-i plece musafirii ca să spună prin sat ce
musafiri suspecţi a avut. Lucrul acesta a fost auzit şi de Grigore a lui Anica
(de acum nu mai era a lui Ionucul Oniţii, ci a lui Anica, după numele soţiei),
acesta a fost interesat de aceşti oameni şi i-a spus că de or mai veni să-l
anunţe ca să vină să vorbească şi el cu ei.
Nu după multă vreme, neobişnuiţii musafiri apar şi încep discuţia, iar gazda le spune că este
în sat un om interesat de cuvântul lor şi pleacă repede după el.
-
Hai bade Grigore fuga,
că au venit oamenii dumitale, sunt la noi acasă şi iar au început să vorbească
din Biblie.
Grigore lasă totul baltă şi fuge să-şi întâlnească oamenii mult doriţi.
Acolo, ei incing discuţii pâna târziu în noapte, Grigore întreabă, fraţii
răspund cu multă dragoste şi înţelepciune. În sfârşit, Grigore găseşte ce îl
framînta încă de pe cînd era pe front şi îi cheamă pe aceşti oameni la el
acasă. Discuţiile s-au aprofundat tot mai mult spre împlinirea sufletească a
celui ce făcuse legământ cu Domnul în cele mai grele momente din viaţa lui. Un
frate din Gostila i-a dat o Biblie mare şi Grigore putea acum citi nestingherit
din Cuvînt, dar preotul făcea în continuare presiuni asupra lui. În timp ce
Grigore a lui Anica era tot mai interesat de Cuvînt, Grigore a Novri deşi a
fost primul care a auzit, nu şi-a predat viaţa Domnului aşa cum îl îndemnau
bunii lui oaspeti.
În aceeaşi vreme, după anul 1930, în sat a venit un frate din Canci pe nume
Poienaru Constantin care făcea draniţă, adică acoperiş de casă, pe la oamenii
din sat şi acesta predica Cuvântul lui Dumnezeu şi era o bună mărturie pentru
săteni. Ştia foarte bine să vorbească şi
cunoştea foarte bine Scriptura, iar oamenii îl chemau să le lucreze, dar
şi să-l audă. Aşa ajunge şi la casa lui Miron a lui Ionuţ, frate cu Grigore şi
acesta este interesat de Cuvânt şi tot întreba Miron pe fr. Constantin şi
acesta îi deschidea Scripturile pentru a fi înţelese, iar Miron fiind copleşit,
a primit Cuvântul în inima lui. Niculaie era copil atunci şi îi auzea
povestind, iar el mi le-a povestit adeseori mie.
După lupta găsirii
Cuvântului începe lupta primirii
După ce Miron se hotărăşte să se pocăiască, Grigore este tot mai hotărât şi
el să facă acest pas, dar cum să o scoată la capăt cu popa? S-a gîndit că
trebuie să o rupă cu ortodoxia, cu
cântatul în strană şi că nu mai trebuie să calce acolo, şi aşa a făcut.
Preotul, neavând cîntăreţi, a trimis pe jandarmi la el acasă să-l aducă. Acum,
preotul şi-a dat seama că nu are rost să-şi aducă cu forţa cântăreţul şi în
cele din urmă l-a lăsat să se pocăiască, dar pe jandarmi îi punea să-i tot
necăjească pe cei hotărâţi pentru pocăinţă.
A venit în sat fratele Petruţ Petru din Chiuieşti şi a botezat în secret,
întîi pe Miron, iar mai târziu pe Grigore şi aşa a luat fiinţă prima adunare
Baptistă din Rohia. Botezul celor doi a avut loc în jurul anului 1936, după
aproape 18 ani de la venirea de pe front a lui Grigore, ani care au fost plini
de lupte, frământări , cercetări asidue, renunţări la mari privilegii, asumarea
unor riscuri destul de mari prin a aduce în sat o credinţă de care nu se ştia,
o credinţă „eretică”, cum o numeau preoţii. Optsprezece ani în care Sămânţa
semănată pe câmpul de luptă a încolţit şi a rodit pentru slava Domnului. În
toată această luptă, Dumnezeu a ieşit biruitor în toată slava Lui pentru care
noi cei de azi îi mulţumim foarte, foarte mult.
