Ziua Marii Uniri este o zi importantă pentru poporul
nostru român. Toate provinciile românești s-au unit într-un stat unitar român,
devenind astfel România Mare. La această întâlnire solemnă de la Alba Iulia au
participat și un grup de baptiști, dintre care păstori, învățători de școală
duminicală și credincioși plini de efervescență.
În anul
Unirii, baptiștii români din Ardeal puteau fi peste 15.000 membri, conform unor
calcule făcute, dar cu aparținători, adică copiii baptiștilor treceau peste
20.000 de membri.
Dacă doriți
mai multe informații despre participarea baptiștilor la Marea Unire, comandați
cartea:
Vasile
Bel, Daniel Stoica, Baptiștii și Marea Unire din 1918
Adevăruri și fapte
Un subcapitol din carte:
„Efervescența Unirii cuprinde masele și reverberează până azi
La întoarcerea de pe front toată lumea
vorbea de Unire. Peste tot era o
forfotă, o efervescență de nedescris și entuziasm cum nu s-a mai pomenit până
atunci. Această emoție puternică a reverberat timp de 100 de ani. Am stat de
vorbă cu sora Cornelia Stoica de la Timișoara, a cărei bunic Ioan Popoviciu a
participat la Unire, care în timp ce-mi povestea tot ce știa lacrimile i-au dat pe obraz de
bucurie și mare emoție. I sa povestit de multe ori de mătușa sa Fibia, care a
văzut și trăit aceste evenimente. Fibia era de 7 ani și a văzut o mișcare
deosebită în rândul semenilor ei mai în vârstă. Bărbați, femei, tineri,
întreaga obște a satului se aduna grupuri ca să vorbească despre ce se
întâmplă: „lucruri mari, nevisate”. Femeile au făcut rost de material în roșu,
galben și albastru ca să coase drapele cu care să meargă într-un glas la Alba
Iulia.
„Mergem să facem Unirea” era glasul
veteranilor de război, care nu aveau tihnă să se odihnească după participarea
pe front și trăirea pe pielea lor a ororilor Războiului.
Lucrul acesta l-am văzut și pe chipul
surorii Maria Buda de la biserica baptistă din Tg. Lăpuș care a stat de vorbă
cu un participant la Marea Unire. În anul 1988-1989 a trebuit să facă lucrarea
pentru Gradul I. În lucrare trebuia să vorbească despre Unirea din 1918. În Tg.
Lăpuș trăia atunci un participant la Marea Unire cu numele de Ioan Șleam. Acest
bătrânel vorbea cu atâta patos, atâta
vervă despre lucrurile petrecute la Unire încât fiul său îl tot tempera: „Tată
nu așa” și bătrânul și mai vioi: „dar când au venit Românii..”. Sora Maria după
aproape 30 de ani de când a stat de vorbă cu acel participant are aceleași
izbucniri de bucurie și entuziasm când povestește.
Nicolae Iorga spune că această euforie
a fost trăită de toata suflarea satelor și orașelor.
„La Oradea toată lumea, fără deosebire
de națiune și de religie, întâmpină pe Români cu flori și cu strigăte de
bucurie scoase în limba lor chiar.”[1]
[1]
Nicolae Iorga, România contemporană de la 1904 la 1930 - Supt trei regi - Istore a
unei lupte pentru un ideal moral și național. Ediția a II-a, București
1932, p. 311.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu