Cea mai importantă sursă care a fost contemporană cu
evenimentele, este revista înființată de pionierul credinței baptiste Oncken Johann Gerhard, în ianuarie 1844: „Buletin
Misionar al Evanghelicilor Botezați”. Primul număr „Nr. 1 – Ianuarie 1844 –
Anul 1”, unele numere se găsesc în „Arhiva Oncken a BEFG, Elstal”. La
întocmirea fiecărui număr au stat la bază misionarii baptiști, care au scris de
pe câmpul de misiune.
Un set de reviste din anul 1868 – 1872 se găsește legat
într-o singură legătură la arhiva Bisericii Creștine Baptiste „Betania” din
București.
Revista avea 16 pagini și apărea lunar, nu știm cât timp a
apărut, ultima revistă este Nr. 12, Anul 30, decembrie 1872.
Mai jos redau un articol în care sunt numite două orașe din
România de azi, Bucureștiul și Iașul. Această revistă ne-a ajutat mult să
înțelegem istoria baptiștilor din România în decursul istoriei de 170 de ani.
Lecturare plăcută!
Missionsblatt Anul I, Nr. 11, (pag. 12–15)
Misiunea
Bisericii Scoțiene Libere între evrei
(Fragmente din relatări)
Pesta, în Ungaria
Vedem, simțim prezența Domnului, care umblă în mijlocul celor șapte sfeșnice de
aur; privim cu recunoștință și adorare plină de uimire la pașii Săi înălțați și
la mersul Său maiestuos în sanctuar. Într-adevăr, când stau în mijlocul celor
care au fost învățați și privesc lucrarea Domnului și căile Dumnezeului nostru,
mi se pare că am primit doar cea mai mică parte din sfințirea cerească, și
tremur, ca nu cumva păcătoșenia pe care o simt înlăuntrul meu să izbucnească
și, în acest fel, să aducă stricăciune și dezonoare grădinii înfloritoare pe
care Iehova a sădit-o și a plantat-o. Totuși, trebuie să mă păzesc de
nerecunoștință și să învăț de la Pavel, așa cum m-am străduit de mulți ani, că
Domnul mă va păzi de cădere și mă va duce în Împărăția Sa cerească.
Cu câteva luni în urmă, domnul S. a observat: «Trebuie să se roage acum mai
mult ca oricând pentru acest loc». Desigur, este nevoie de multă rugăciune.
Nevoia fraților devine tot mai mare.
El este încă un copil foarte drăgălaș. Vorbește foarte bine engleza, puțin
latina și ceva greacă și, în timpul absenței noastre, a tradus pentru mine
cărțile lui Iosua și Judecătorii în ebraică. Tatăl său îmi spune că uneori se
roagă chiar o oră întreagă, timp în care lacrimile îi curg din ochi. Găsește
ocazii să discute cu evrei care îl cheamă la ei pentru a vorbi despre
creștinism.
Deși este tratat de noi ca un om matur, și cu siguranță și de evrei – ba chiar
cu o uimire copilărească – nu am observat la el niciun fel de mândrie care ar
fi incompatibilă cu simplitatea și modestia copilărească. Totuși, trăiește
foarte retras și nu pot spune prea multe despre el, dar soția mea pare a fi
foarte mulțumită de el.
Misionarii Smith, Wingate, Newhouse și cu mine avem foarte mult de lucru, pe
cât ne stă în putință. Lucrările celor dintâi doi sunt foarte solicitante. Ei
discută cu cei care li se adresează, predau în greacă și teologie, în limbile
engleză și germană și țin adunări biblice. Domnul Smith vorbește deja destul de
bine germana și devine tot mai priceput.
Un tânăr rabin din Polonia, cu mari capacități și talente, a venit de la locul
său de reședință să ne caute; din nefericire, este foarte plin de sine. Se pare
că a părăsit iudaismul, fiindcă este într-o oarecare măsură convins de adevărul
creștinismului. Deși până acum nu dă dovadă de un adevărat simț pentru acesta,
totuși nu putem spune că duhul smereniei și al creștinismului nu a început să
lucreze în el lăsând cu totul neatins. Fie ca Domnul să i Se descopere! El se
află aici de ceva vreme, dar face puține progrese. Între timp, cam cu o
săptămână în urmă, a sosit un alt tânăr din Cracovia, care ne-a fost recomandat
de domnul pastor Hoff, și acum inimile noastre se revarsă de bucurie, căci avem
parte de acea bucurie pe care o simt îngerii în cer pentru un păcătos care se
pocăiește. Luăm parte la ospățul vițelului îngrășat, la întoarcerea fiului
risipitor.
El a fost doar câteva zile aici când a mărturisit că este pe deplin convins de
adevărul religiei creștine, dar s-a mirat și s-a întristat că nu simțea această
adevăr în inima sa așa cum ar fi trebuit. I s-a spus că pricina este inima lui
necredincioasă și rea; că Duhul Sfânt singur poate îndepărta această inimă de
piatră și poate da o inimă moale, sinceră și credincioasă. A fost îndemnat să
se roage cu stăruință în taină, ceea ce a și făcut. Domnul i-a ascultat
rugăciunea, iar acum se roagă fără încetare și se bucură necontenit, în timp ce
lacrimi frumoase de pocăință și mulțumire îi curg din ochi. Cei convertiți se
bucură de noul lor frate.
Înainte de a încheia, trebuie să mai amintesc și cazul prietenului meu B. El
este un tânăr cu minte cultivată și gust ales, are vaste cunoștințe literare și
este, pentru un tânăr de vârsta lui, foarte cunoscut nu numai printre
compatrioții săi, ci și printre unguri. El a fost primul și, după câte cred,
este până astăzi singurul evreu care a fost primit ca membru în Societatea
Națională Literară Ungară. El este autorul unei gramatici maghiare, al unui
dicționar și al mai multor lucrări elementare.
El a tradus Biblia (a publicat-o doar până la cărțile Judecătorilor), cu note
explicative. Convertirea lui este, după părerea mea, neîndoielnică. Urmează să
studieze în Germania timp de doi ani limba greacă și teologia, după care
intenționează să se dedice patriei sale ungare, față de care nutrește o
dragoste entuziastă. A scris o scrisoare foarte frumoasă comunității evreiești
de aici, care, după cum auzim, este mult discutată; cred că această scrisoare,
prin harul lui Dumnezeu, va face mult bine.
Între ei se afla un bărbat pe nume Berko Mordohai, născut în Poltava, în Rusia,
în vârstă de 36 de ani, care, asemenea multora dintre frații săi, simțea că nu
are nimic în care să-și poată pune încrederea și care de mult timp căuta cu
neliniște ceva mai bun. Adesea mergea cu gândul să devină creștin și a început
să citească Noul Testament în limba rusă; dar, deși se simțea foarte atras de
Hristos prin Cuvântul lui Dumnezeu, se poticnea, pe bună dreptate, de Biserica
grecească, deoarece i se părea că ar trebui să devină membru al acesteia. Apoi
a trăit multă vreme la București, dar și
aici starea așa-numiților creștini (cea mai mare parte aparținând Bisericii
grecești sau greco-catolice) era atât de jalnică, încât nu s-a putut uni cu ei
și se gândea neîncetat că nu văzuse niciodată adevărați creștini, iar creștinii
nu sunt altceva decât bețivi, hoți și mai ales slujitori ai idolilor. El a
renunțat atunci la gândul de a deveni creștin, temându-se să nu treacă de la
rău la și mai rău; a trăit o vreme cu totul nepăsător față de starea sufletului
său și și-a dedicat tot timpul ocupațiilor comerciale pe care le avea atunci.
Împrejurările lui s-au schimbat însă și l-au determinat să vină aici. A auzit
despre noi, despre școală și despre învățătura care se dă acolo. De aceea s-a
hotărât, în parte din curiozitate, să vină la noi, ca să audă ce spuneam; și
fie Dumnezeu lăudat, a găsit acolo ceva la care cu greu se așteptase. A
frecventat diferite adunări care se țineau sâmbăta seara și a înțeles curând
că, dacă ceea ce auzea acolo era adevărat, atunci îi va da pacea pe care o
căutase zadarnic atât de mult timp. Ca să-și liniștească sufletul, a venit și a
cerut învățătură regulată; aproape zilnic citea împreună cu mine Sfânta
Scriptură, atât Vechiul, cât și Noul Testament, începând cu luna februarie.
Curând a fost pe deplin convins că Isus este Hristosul și a dorit să fie primit
în comunitate; dar, întrucât atunci nu eram încă sigur că lucrarea harului în
inima lui începuse, am refuzat să-i împlinesc dorința.
După aceea a mărturisit că acest lucru l-a tulburat foarte mult, deoarece el
crezuse că noi, asemenea papistașilor și Bisericii grecești, nu urmărim decât
să ne mărim numărul, fără a ne preocupa de starea sufletească a celor care
doresc să fie primiți în comunitatea noastră. Îmi este aproape cu neputință să
redau tot ceea ce trebuie să creadă cineva; Dumnezeu să binevoiască să ducă la
bun sfârșit prin harul Său planurile Sale pline de îndurare.
Îngăduiți-mi să adaug un fapt pe care îl socotesc deosebit de important. Din
tinerețe el era înclinat spre un păcat care îi ruina trupul; împotriva acestuia
se împotrivea prin practicile iudaice de descântec și rugăciuni, ba chiar se
ruga lui Dumnezeu fără a crede în creștinism, dintr-o inimă adânc tulburată.
Peste toate acestea însă, în cele din urmă a biruit harul. După ce a frecventat
adunările noastre, s-a întors cu povara lui la Hristos; s-a rugat lui Hristos
și a fost eliberat; ispita l-a părăsit, s-a bucurat de libertatea sa și a ajuns
mai convins ca oricând că Hristos este Fiul lui Dumnezeu.
Tânărul fiu al unui rabin din Iași, despre
care domnul Edward Tinnon a scris adesea fără îndoială, mi-a fost recomandat cu
multă stăruință înainte ca domnul Edward să plece de aici. Mă bucur să pot
spune că nu a fost nevoie să mă bizui pe asigurarea sigură a domnului E., ci,
după ce l-am instruit împreună cu celălalt tânăr, am constatat că el
mărturisește învățăturile esențiale ale creștinismului și, cu cât îl observam
mai atent, cu atât eram mai convins că Hristos a intrat în inima lui.
Am intenția să trimit un evreu instruit pentru a împărți în sate tractate și
Noul Testament. El trebuie să discute cu acei evrei pe care îi găsește
înclinați să se lase convinși. Acest evreu venea încă de la început în mod
regulat la noi și a mărturisit în cele din urmă că a ajuns să creadă în Hristos,
deși înainte avea o mare împotrivire față de credință și aducea împotriva ei
toate obiecțiile posibile omenești. Convingerea s-a format în el doar treptat;
totuși avem motive să presupunem că credința este deja aproape înrădăcinată în
inima lui. Deși este sărac, se bucură de o bună reputație printre evrei și este
un om foarte interesant.
