Matei Gavril 1915—1989 din Șușturogi

Pastorul Matei Gavril s-a născut la data de 15 august 1915, în localitatea Șușturogi, com. Cetariu, jud. Bihor, fiind cel mai mare dintre cei patru fraţi ai săi.

La vârsta de 22 de ani, fr. Matei Gavril s-a întors la Domnul, primind botezul        nou-testamental în bi­serica din localitate, în luna iunie 1937, botez ofi­ciat de lucrătorul cercual, fr. Dumitru Roşca.

La scurt timp după întoarcerea sa la Dumnezeu, iubind lucrarea Domnului, având şi înclinaţie şi ta­lent muzical, a fost preocupat de învățarea unor noţiuni de muzică. Fiind un bun cântăreț, împreună cu alţi fraţi şi surori, în anul 1945, sub îndrumarea şi sprijinul său, a luat fiinţă corul mixt în biserica din Șușturogi, cor care în anii 1962 —1963 număra 50 de persoane, făcând bucurii bisericilor din cercul pastoral al fratelui şi slăvind pe Dumnezeu prin imnurile cântate.

În anul 1942, fr. Matei Gavril s-a căsătorit cu sora Maria Sabău, fiica fr. Crăciun Sabău, un vechi lucrător cu Evanghelia, pe meleagurile Bihorului.

Din căsătoria lor au rezultat doi copii : Eugenia şi Florin, căsătoriţi şi ei la rândul lor, fiind mem­bri în Biserica Creştină Baptistă nr. 3 din Oradea.

În anul 1948, simţind chemarea Domnului în lucrarea Evangheliei, la cererea Bisericii Creştine Baptiste din Șușturogi, fr. Matei Gavril a fost or­dinat ca pastor. În activitatea sa, fratele a păstorit mai multe biserici, şi anume : Burzuc, Chişlaz,        Spinuş şi altele.

Din dorinţa de a-şi consolida cunoştinţele teolo­gice necesare îndeplinirii cu mai multă eficienţă a slujbei sfinte la care a fost chemat, între anii 1950— 1952, a urmat cursurile Seminarului Teologic Bap­tist din Bucureşti, iar după absolvirea a doi ani, a continuat să lucreze neobosit în cercurile de biserici mai sus amintite, până în anul 1977, când a fost pensionat.

La 16 iulie 1989, la vârsta de 74 ani, după o ac­tivitate de 49 ani pe ogorul Evangheliei, pastorul pensionar Matei Gavril, din localitatea ŞUŞTUROGI, jud. Bihor, un devotat slujitor al Domnului şi unul dintre pionerii credinţei baptiste pe aceste melea­guri, a plecat în veşnicie.

Dragostea sa pentru lucrarea Domnului, since­ritatea şi curăţia de inimă care l-au caracterizat pe fr. Matei Gavrilă şi-au pus amprenta adânc pe ini­mile multor credincioşi, fapt pentru care despăr­ţirea vremelnică, nu-1 va putea şterge din aminti­rea noastră.

Ştim că Domnul l-a chemat acasă pe fr. Matei Gavril, pentru răsplata cerească, în urma ostenelilor sale pe ogorul Evangheliei.

„Soarele tău nu va mai asfinţi, şi luna ta nu se va mai întuneca ; căci Domnul va fi Lumina ta pe vecie, şi zilele suferinţei tale au luat sfârșit! (Isaia 60 : 20)

„Bine, rob bun şi credincios ; ai fost credincios in puţine lucruri, te voi pune peste multe lucruri ; intră în bucuria stăpânului tău ! (Matei 25 : 23).

Serviciul divin de înmormântare s-a ţinut în ziua de 18 iulie 1989, în localitatea Şuşturogi, fiind condus de către fr. Vereş Teodor, pastorul Bise­ricii Creştine Baptiste nr. 3 din Oradea, pastor gi­rant al Bisericii Creştine Baptiste din această loca­litate.

Au fost prezenţi pentru a-1 conduce pe ultimul drum aici pe pământ, din partea conducerii Comu­nităţii Baptiste Oradea, fr. Aurel Tanc, vicepreşe­dinte şi fr. Pavel Badea II, secretar, precum şi un număr de 12 fraţi păstori activi şi pensionari.

Surse:

Pastor Pavel Badea I

Îndrumătorul Creștin Baptist

Ticăloşia Pocăiţilor, un articol de acum 119 ani

 

Tot răsfoind ziarele vechi, scrise cu peste 150 de ani în urmă, nu mi se pare că lucrurile s-au schimbat, sau că lumea de atunci era mai retrogradă, sau că lumea în care trăiesc eu, este mai avansată. Vorbesc de mersul acestei lumi, de caracter, atentate, lupte, răutate, manipulare, dezinformare, minciună, demnitate, parcă în totalitate sunt la fel.

Avea Solomon dreptate:

Ce a fost va mai fi şi ce s-a făcut se va mai face; nu este nimic nou sub soare. (Eclesiastul 1:9)

Așa am găsit acest articol, scris la Arad, în anul 1899, ziarul Tribuna Poporului. Nu scrie că e bisericesc, politic, nici cultură, nici de stânga, nici de dreapta, doar că apare în ziua de duminică.

Acest articol merită citit și chiar se poate face un studiu de caz. Are câteva adjective, se vede chiar în titlu, dar ele fac frumusețea articolului. Nu am nici un iz ironic, sau de răutate,  ci vreau să mulțumesc foarte clar  Bibliotecii din Cluj, că le-a păstrat până acum și  le-a digitalizat  apoi autorului, care este în veșnicie și are o altă perspectivă asupra vieții și morții. AICI poți vedea că am mulțumit și Bisericii Ortodoxe, pentru atenția ce ne-a acordat-o pe când noi sufeream durerile nașterii.

Citind, vei vedea adevăr, dreptate, ambiție și pe cele ce le vei descoperi citind. El se poate citi de baptist, ortodox și de oricine. Vă doresc o lectură frumoasă.  

Ticăloşia Pocăiţilor[1]

         „Satele însă, unde învăţătorul şi preotul sunt oameni slabi, vai şi amar. Acolo se ivesc pocăţiţii...” (Tribuna Poporului, nr. 104)

Citind mai de multe ori asemenea plângeri în preţioasa foaie „Trib. P.”, îmi iau voie a face o privire asupra relaţiei duşmane, ce există între pocăiţi şi dieceza noastră. O fac aceasta din cauză, că mulţi români şi ortodocşi  buni, nu sunt pe deplin lămuriţi asupra pocăiţilor şi asupra primejdiei, cu care ameninţă lăţirea lor atât biserica ortodoxă, cât şi limba română. Mulţi îl nesocotesc pe acest duşman, pentru că e încă mic şi neînvăţat, dar vai!... El creşte, se întăreşte şi strică mult bisericii şi limbii noastre.

Nu e lucru zadarnic a ne ocupa cu această sectă eretică, care micşorează turma ortodoxă anual cu 500 – 600 maioreni dimpreună cu mulţi minoreni, care aparţin sufletelor pierdute.

Treziţi-vă cei chemaţi, sunaţi în trâmbiţe vestind primejdia!

Zdrobiţi-l pe acest vierme, care surpă la temeliile diocezei!

Acest nefericit şi nechemat oaspete: secta protestantică-mistică a baptiştilor (pocăiţilor) prin maghiarii de la Salonta a fost introdus în dieceză cu scopul de a strica biserica şi limba noastră. În veacul al XVI – lea n-au putut clătina valurile apusene ale reformaţiunii temeliilor bisericii noastre şi iată acum un mic vierme surpă la rădăcinile arborelui puternic, care mereu slăbeşte şi nu produce fructul dorit. Şi cu durere trebuie să observ, că această nefericită sectă tocmai la noi a aflat terenul cel mai favorabil pentru lăţire.

Şi iată cum!

Poporul suferă în neştiinţă mare religioasă. Pocăiţii deci în seducerea credincioşilor noştri urmăresc două principii.

Mai întâi încearcă a-i slăbi în credinţa ortodoxă: încearcă a le demonstra, că învăţăturile bisericii ortodoxe sunt false. Toate datinile noastre religioase sunt ceremonii deşarte şi urâte lui Dumnezeu. Astfel dispreţuiesc şi condamnă însemnarea sfintei cruci, adorarea sfintei cruci, a sfinţilor şi a icoanelor ca idolatrie. Dispreţuiesc cele 7 taine, pe unele pentru cuprinsul lor, pe altele pentru subiectul sau modul împărtăşirii lor. Dispreţuiesc cultul dumnezeiesc, precum şi întrebuinţarea simbolurilor şi multe altele. Poporul nu ştie să combată scorniturile deşarte şi opiniile creierelor tulburate ale pocăiţilor şi aşteaptă, ca preotul său să ia în apărare uzul şi dogmele atacate ale bisericii ortodoxe şi să combată cu înverşunare învăţătura eretică a pocăiţilor. Dar ce vedem? Preotul tace şi ameninţă numai cu închisoare şi multe altele. Astfel poporul învrednicind de credinţă cuvintele ereticilor, răceşte faţă de biserică.

Pocăiţii îi atrag apoi la ei prin predică.

  Se ştie, că românul ar uita de foame şi de sete ascultând vreo cuvântare dumnezeeiască. Dorul Românului, de a auzi întâmplările  sfinte, a auzi învăţăturile Mântuitorului şi ale sfinţilor apostoli, care mângâie, vindecă şi edifică, nu se poate descrie. Iar preoţimea noastră tocmai predica o neglizează. Sunt comune, unde moşneagul în întreaga-i viaţă abia a auzit una sau două predici sau nici una. Predicând deci propagatorii eretici, românul ascultă cu deosebită plăcere cuvintele evanghelice, dar nefiind capabil de a cunoaşte că nefericitul homo novus vorbeşte seducător şi prin puţina-i ştiinţă lăţeşte învăţătura greşită, îi urmează părăsind biserica, staulul adevărat şi se pierde. Astfel se pierd mulţi!

În anul 1887 se iviră la noi primele rândunele ale pocăiţilor şi în decurs de 10 ani luptându-se cu cunoscutele greutăţi ale începutului, abia le-a reuşit a câştiga vreo 600 de aderenţi. În anul trecut însă cu o repeziciune nemaipomenită au răpit nefericiţii vreo 400 de familii din sânul bisericii noastre. Legile civile fiind prielnice pentru ei, au nădejde, că în viitor vor secera şi mai rodnic pe pământurile noastre.

De nu vom împiedica lăţirea lor, peste 20 de ani am pierdut cel puţin 50.000 de suflete cu cei minoreni. O parte însemnată a diocezei. Biserica e deci în primejdie. Biserica, care ne este calea pregătită de Mântuitorul spre a ajunge pe ea la fericirea veşnică. Biserica, care e liman mântuitor celor aruncaţi de valurile lumii; maica biserică e atacată, care nu lasă să piară numele nostru de pe pământ, ci trecând noi din numărul celor vii, maica biserică ne aminteşte în rugăciunile sale pentru cei adormiţi în sânul ei.

Spre documentare, că prin lăţirea pocăiţilor e primejduită şi limba română, e destul a vă istorisi numai cele ce se petrec în Buteni (com. Arad).

În acest orăşel vreo 20 de familii fruntaşe – fără cei săraci – sunt pocăiţi. Actualul birău (primar) Teodor Sida încă e pocăit. Nu e de lipsă a vă arăta, ce influenţă are birăul asupra comunei. În acest orăşel însă s-a înfiinţat în anii trecuţi o şcoală de stat. Noi cunoaştem scopul înfiinţării, că nu e spre binele românilor. Iar pocăiţii trimit copiii lor la şcoala de stat. Pentru ce? Pocăiţii sunt duşmani declaraţi bisericii noastre. Învăţătorii ortodocşi nu toţi pot iubi şi pe duşman, deci şi pe pocăiţi cu copiii lor şi prin urmare nu pot tracta cu ei în acelaşi mod ca şi cu fiii credincioşilor noştri. De altă parte pocăiţilor, în fanatismul lor orbitor, nimic nu e bun, ce e al nostru, deci nici şcoala noastră. Întreb acuma: copiii crescuţi în şcoala statului vor fi români? Poate că învăţătorii lor, care adunându-se la conferinţa învăţătorilor de stat, ţinută în Lipova, nu s-au ruşinat a se împodobi cu tricolor străin şi a vorbi chiar şi între ei o limbă asiatică. Aceştia nu-s viţa lui Traian, care pentru nutrirea pântecelor stau în serviciul contrarilor noştri. Aceştia nu vor creşte fiii noştri după dorinţa noastră română.

Acestea se întâmplă în Buteni şi în celelate 60 de comune în prezent sau în viitor, unde s-a încuibat această sectă eretică.

Curăţirea diocezei de această boală depinde foarte mult de la preoţimea noastră. Credincioşii noştri prin neştiinţă religioasă se lasă seduşi de profeţi mincinoşi. Oare nu ne-a rânduit nouă Mântuitorul învăţători, care să delature neştiinţa? Turma e atacată cu succes de oamenii neştiinţei.

Mult poate ajuta turmei atacate preotul, care îşi împlineşte sfânta şi frumoasa chemare cu conştiinţă curată. Acela va curăţi grâul său de neghină şi va apăra turma sa de lupi răpitori. De la o preoţime adevărată depinde binele şi înflorirea neamului întreg.”

                               S.

---

[1] Tribuna Poporului, Anul III, Nr. 132, Sâmbătă, 10 (22 Iulie), 1899, pag. 5,6.

Miclea Elena și cartea ei de istorie „Roșia”

În această primăvară prin călăuzirea Domnului am ajuns în casa surorii Miclea Elena, născută în satul Roșia, jud. Arad.

 Am căutat-o, pentru că dumneaei a scris o carte de istorie: „Roșia – Amintiri din satul meu natal”

Aici vorbește despre drama satului „Roșia”, care rămâne pustiu, dar și de drama trăită de Biserica Baptistă din acest sat.

Cartea este foarte bogată în informații, poze vechi și documente, de aceea o recomand pentru toți iubitorii de istorie și nu numai.

Se poate lua legătura cu sora AICI și pentru mai multe poze, AICI.

Sora Lenuța s-a născut la 7 aprilie 1951 în satul Roșia, comuna Dieci, județul Arad, într-o familie de creștini baptiști, familia Vasile și Elena Ghergar.

De mică a fost dusă de părinți la biserică, iar mama ei i-a inspirat dragoste pentru cântare și pentru poezie.

La vârsta de 4 ani a recitat în Biserica Baptistă din Roșia, prima poezie, ”Porumbelul” și a cântat cântarea ”Pe calea îngustă e luptă”.

A copilărit în satul  Roșia. La vârsta de 7 ani a urmat cursurile școlii elementare din satul Roșia. După terminarea celor 4 clase elementare, a urmat cursurile la școala generală din comuna Revetiș. Aici a întâmpinat unele probleme din cauza religiei (era pe vremea regimului de tristă amintire), ea fiind silită să danseze în formația de dansuri a școlii, iar dacă nu mergea la școală, la activități în zilele de sărbătoare, i se aplicau diferite pedepse cum ar fi  nota 4 din oficiu la toate materiile dintr-o zi de curs.

După terminarea celor 8 clase, tatăl ei fiind un om cu frica de Dumnezeu, i-a interzis categoric să urmeze liceul pentru că, zicea el, nu voia ca fata lui să fie silită de împrejurări să se lepede de credință. Deși a învățat bine la școală, fiind printre premianți, a rămas acasă și nu a mai urmat altă școală.

Domnul a binecuvântat-o cu multe talente pe care le-a moștenit și de la tatăl său, care a fost croitor țăran (cosea șube țărănești).

La vârsta de 15 ani, după terminarea școlii generale, a învățat meseria de brodeză, cu care s-a îndeletnicit în viață.  

În anul 1969, la 25 mai, se căsătorește cu fratele Miclea Ioan, iar în 10 august 1969 îl urmează pe Domnul în apa botezului, împreună cu soțul ei. Botezul a fost oficiat către fratele Stoica Dumitru în Biserica Baptistă din comuna Buteni. Deși a fost cercetată de Domnul din copilărie, pe acea vreme botezurile erau interzise și abia în anul 1969 s-a primit aprobare să se organizeze botez.

În anul 1970 se mută cu soțul în orașul Sebiș, acitvând ca membrii în Biserica Baptistă din localitate, astăzi Biserica „Sfânta Treime”.

Dragostea de satul natal, chemarea aceea lăuntrică care te face să te înfiori când rostești numele satului în care te-ai născut și ai crescut, a atras-o pe sora mereu către sat și glia străbună.

Datorită faptului că frații din biserica din Roșia au trecut printr-o dramă, Biserica Baptistă fiind demolată după un an de la construcție, a facut-o să scrie despre această întâmplare. Sora Lenuța a vrut să se știe în toată țara și nu numai și să nu uite urmașii ce s-a întâmplat și prin ce au trecut părinții și bunicii lor. Era mică, avea doar 7 ani, era prin anul 1958-1959, dar își amintește ca prin vis cum mama ei și toți ceilalți plângeau și înălțau rugăciuni la tronul harului și mijloceau ca celor de la conducere să le fie înmuiate inimile, dar biserica a fost demolată până în temelii. De atunci mulți săteni părăseau satul și pleacau spre oraș.

Acest sat rămâne aproape părăsit, un sat uitat de lume, dar nu și de Dumnezeu.

Pentru a trezi curiozitatea câteva poze din carte.

Cladirea construită în anul 1909

Taloș Alexa 1920-1987, din Jibou

Fr. Alexa Taloș, fiul lui Vasile şi Nastasia, s-a născut la data de 25 mai 1920,în localitatea Prodăneşti, jud. Sălaj, fiind cel de-al 4-lea copil dintr-o familie cu 6 copii. Rămas orfan de tată la vârsta de 5 ani, a cunoscut de mic vitregiile vieţii.

În anul 1942, după ce s-a întors rănit de pe front, s-a căsătorit cu Elena Mureşan. Căsnicia lor a fost binecuvântată de Dumnezeu cu 3 copii : Vasile, Ioan şi Salonica.

În anul 1946, fr. Alexa Taloș s-a întors la Dom­nul şi a fost botezat de fr. Bălănean Ioan.

În ucenicia fratelui Bălănean Ioan, a început fratele, Alexa Taloş să propovăduiască Evanghelia în Bise­ricile Baptiste din jud. Sălaj, fiind ordinat în anul 1960, ca diacon al Bisericii Baptiste din Jibou.

În anul 1969, a fost ales păstor al Bisericilor Baptiste din Zalău, Peceiu  şi cercul de biserici de pe Valea Agrijului. În bisericile de pe Valea Agri­jului a lucrat  până la îmbolnăvirea sa, în anul 1985.

 Din familia sa Dumnezeu a che­mat la lucrare pe fiul său cel mai mare, Vasile care a fost  păstorul Bisericii Creştine Baptiste „Sfânta Treime" din Bucureşti și acum este activ în lucrarea Domnului.

Fratele Alexa Taloș a fost un om curajos și a botezat candidați la botez care nu aveau trecerea de la preot. Aceștia nu puteau fi botezați public în Biserică, dar fratele mergea cu ei la râul Someș și îi boteza. Au apelat la dumnealui și din orașul Baia Mare.

În după-amiaza zilei de 21 decembrie 1987, în ajunul sărbătorii Naşterii Domnului, a fost chemat și a plecat acasă la Domnul, fratele păstor Alexa Taloş din Jibou, judeţul Sălaj.

Plecarea în veşnicii a fr. Alexa Taloş, a lăsat în urmă un gol imens, în familiile celor dragi, precum şi a tuturor celor ce l-au cunoscut.

Suntem încredinţaţi că potrivit Cuvântului lui Dumnezeu, fr. Alexa Taloş s-a dus la odihna pre­gătită de Domnul Isus şi că se va scula odată în partea lui de moştenire, în slavă.

Dumnezeu să binecuvânteze cu mângâierea Sa cea minunată, familia îndurerată.

Serviciul de înmormântare a avut loc Domnică, 27 decembrie 1987. Un număr impresionant de mare, fraţi şi surori din bisericile păstorite de fr. Alexa Taloş şi din alte biserici din împrejurimi, au venit să conducă pe ultimul drum pe cel ce a slujit cu multă dăruire frăţietatea baptistă de pe aceste me­leaguri.

Serviciul de înmormântare a fost condus de fr. Ilieș Ioan, păstorul Bisericii Baptiste din Jibou. De asemenea au participat fraţii păstori: Paul Negruţ, Tanc Aurel, Mînzat Ioan, Mihuţ Titus, Brisc Ioan şi Levi Marian.

Dumnezeu a binecuvântat cu har deosebit Evan­ghelia propovăduită cu această ocazie. Fr Paul Negruţ a vorbit despre cele două lumi: lumea vă­zută şi lumea nevăzută, precum şi despre impor­tanţa credinţei. Mesajul Evangheliei a adus mângâiere familiei îndurerate și o deosebită cercetare în  rândul ascultătorilor.

Serviciul  divin de înmormântare a fost împodo­bit cu cântările corului Bisericii Baptiste din Jibou  și ale fanfarei Bisericii Baptiste Maghiare din Zalău. Fr. Levi Marian, păstorul care a preluat cercul de biserici unde a activat fr. Alexa Taloș, a evocat personalitatea şi lucrarea celui plecat în veşnicii.

Surse:

Pastor Ilieș Ioan

Câțcovan Petru

Îndrumătorul creștin Baptist

Alexa Taloș, Iulian Tătar și Ioan Coldea