vineri, 21 octombrie 2016

Ioan Bălănean



Bălănean Ioan – O viaţă în slujba Domnului


Bălănean Ioan[1], poreclit ”Ioane lui Zaharia”[2]a venit în lumea aceasta  la data de 11 septembrie 1885, în comuna Brebi, județul Sălaj, într-o familie de credincioși ortodocși. A absolvit șase clase primare în localitatea natală.
Familia dumnealui este printre primele familii din Brebi care primesc  Cuvântul  Domnului și  decide să se întoarcă la Domnul, astfel că,  la data de 31 iulie 1904 este botezat de  fratele Ioan Țirban  în localitatea Brebi. Acesta a fost primul botez oficiat în județul Sălaj, cu români, și a avut 28 de persoane. De la această dată a început să lucreze în via Domnului.
 Deși era recunoscut ca un predicator bun încă din anul 1910, fr. Bălăneana fost ordinat în anul 1917[3] ca pastor în cercul Sălaj, dar străbate meleagurile noastre străbune din zona Maramureşului, Baia Mare, Satu Mare, spre Oradea, Cluj, pe toată zona Someşului. A plecat ca un neînfricat faţă de vitregiile din acea vreme, a ştiut că are cu el un braţ atotputernic, că are un scut ce-l apără, că se încrede în Dumnezeul atotputernic şi biruitor.  Actul ordinării a fost îndeplinit tot de către fratele Țirban.
După botez se mută în Jibou, localitate mai centrală, care avea și gară, de unde se putea deplasa mult mai ușor în localitățile din zonă. Mutându-se în Jibou începe plantarea bisericii și în acest oraș. În anul 1915 sunt primii credincioși care se adună, mai întâi, în casa unui credincios, mai apoi în casa lui Bălănean, ca în final să se statornicească pe str. Horea, nr. 7, la o casă donată de familia lui. În 28 octombrie 1990, biserica din Jibou inaugurează o clădire nouă pe terenul și în locul casei donate de Bălănean.
S-a căsătorit cu sora Ludovica Marian (născută la data de 06.03.1891) în 18 februarie 1909 și au fost binecuvântați de Dumnezeu cu peste 50 de ani de căsătorie. Ludovica a fost botezată în anul 1904, la primul botez din localitatea Brebi, oficiat tot de către fr. Țirban.[4]
Bălănean fost un credincios care a știut să se raporteze cu dragoste și înțelepciune față de soția sa. Întotdeauna i se adresa cu expresia ”soția mea dragă”[5]. Deși nu au avut niciun copil, cei doi au înfiat un nepot. A menținut un bun echilibru între relația de familie și lucrarea Domnului. Mult vreme era plecat din Jibou vizitând credincioșii și bisericile, dar în același timp era implicat activ în gospodărie și își muncea pământul. A fost un om gospodar, care a știut să prețuiască atât lucrurile materiale, cât mai ales pe cele spirituale. De fiecare dată când începea lucrul câmpului își descoperea capul și cerea ajutorul lui Dumnezeu în rugăciune.
A fost un om ce impunea respect prin statura sa, dar și prin caracterul duhovnicesc, care nu a ştiut să urască pe nimeni, ci a iubit oamenii din preajma lui.  Figura lui era blândă, vorbele lui erau alese cu grijă, vorbea rar și apăsat, dar plin de învăţătură, cu o voce blândă și frumoasă.
S-a dăruit, trup şi suflet, cu tot ce a avut în lucrarea de propovăduire a Evangheliei, în plantarea de noi biserici și în creșterea credincioșilor. A fost implicat în conducerea Comunității Baptiste Oradia-Mare[6] fiind ales ca președinte al cercului Sălaj[7]. Acest cerc cuprindea în 1939 peste 800 de membri botezați[8], iar cele mai mari biserici erau în localitățile: Cuceu, Brebi, Cehei, Jac, Pecei și Domnin.
A slujit cu mult devotament, călătorind pe jos sau cu căruța mii de kilometri pentru a vizita și predica în biserici, pentru a oficia botezuri, diferite servicii, sau pentru a deschide noi biserici. Pleca din Jibou în lucrarea de predicare a Evangheliei în diferite localități și lipsea de acasă zile întregi. Timp de 60 de ani Bălănean Ioan a slujit în județele Satu Mare, Maramureș și parte din Bihor și Cluj.
A fost ales în comitetul de conducere al Comunităţii Bihor[9], Comunitate ce se întindea până la Sighet. A alergat mult, a botezat mult popor,  îndeplinindu-şi foarte bine slujba.
 Slujește în Maramureș până în 1930, iar în Satu-Mare până în 1934.[10] Îl botează pe Taloș Alexa, în 1946, în Jibou, iar mai târziu îl va încuraja să propovăduiască Evanghelia, fiind ordinat, în 1960, în funcția de diacon al bisericii din Jibou.Tot astfel, în 1969 este ales ca şi pastor al bisericii din Zalău, Peceiu și în cercul de biserici de pe valea Agrijului, până în 1985.[11]

Acesta a fost slujitorul Bălănean, om de o înaltă ţinută morală, responsabil, ce şi-a îndeplinit în cel mai bun şi exemplar  mod cu putinţă misiunea de evanghelizare începută de apostoli.
 Modul în care a plecat în veșnicie este uimitor. Cităm ceea ce a scris fr. Rusu:
Ajuns aici, (în biserică) în timp ce fratele Alexa Taloş, diaconul bisericii din loc (Jibou) s-a dus la amvon pentru a ţinea ora de rugăciune, fratele Ioan Bălănean a condus cântarea 523, (Fii cu mine, acuşi se-nserează Se-ntunecă, Doamne, ia-mă-n braţe.) pe care a cântat-o în întregime cu plăcere şi voie bună, împreuna cu biserica. După cântare fr. Alexa citeşte textul Bibliei arătând apoi importanţa rugăciunii în viaţa noastră de credincioşie, iar după câteva îndemnuri, biserica se pleacă pe genunchi pentru rugăciune, şi cel dintâi care se roagă este fr. Ioan Bălănean. În timp ce rostea primele cuvinte ale rugăciunii sale şi anume: „Cu milostivii Tăi ochi Dumnezeul nostru sfânt priveşte spre copiii Tăi”, sufletul lui s-a desprins de trup şi s-a înălţat la Tatăl Ceresc. Fraţii aşteptau în zadar să-şi continue rugăciunea, dar nu au mai auzit nici un cuvânt, căci fratele nostru scump, Ioan Bălănean, plecase la Domnul. Nu și-a mai încheiat rugăciunea, plecase în veșnicie.[12] Serviciul de înmormântare a avut loc în Jibou, la data de 31 martie 1964. La acest serviciu de înmormântare au predicat frații: Simion Rusu, Andrei Bulzan, Nicolae Dan și Ioan Dan.[13] Este înmormântat chiar în spatele actualei biserici baptiste din Jibou, în
cimitirul administrat de biserica reformată.

Documentul de mai sus este o statistică a cercului Bisericesc Baptist din comuna Cehei județul Sălaj. Este întocmit in anul 1937 și la Jibou este menționat fr. Bălănean Ioan, ca lucrător, dar și în calitate de președinte al Cercului.[14] Documentul este semnat de Ioan Bălănean – președinte; Rediș Ștefan – vice președinte și Pop Gavril – secretar.




[1] Acest portret este făcut  și pe baza mesajului rostit de către fratele Rusu Simion în data de 17.04.1964, cu ocazia serviciului de înmormântare al fr. Ioan Bălănean.
[2]Alexa Popovici, Istoria baptiștilor din România 1856-1919, Chicago: Bisericii Baptiste Române , 1980.vol. 1, p. 89.
[3]Ioan Bunaciu, Istoria bisericilor baptiste din România, Oradia:Făclia,2006, p. 233.
[4]Vezi, însemnările din dosarul vechi de membri ai bisericii baptiste Jibou. Biserica baptistă din Brebi a sărbătorit 120 de ani de la acest botez, în 13 iulie 2014.
[5]Vasile Taloș (pastor al bisericii baptiste Bunavestire, București) a crescut și a fost botezat în biserica din Jibou.); informații obținute în urma unei discuții din octombrie 2010.
[6]Azi, Comunitatea de Bihor. În vremea respectivă Comunitatea cuprindea și partea județului Sălaj.
[7]Farul Creștin, anul IV nr. 2,15.01.1938, p. 7.
[8]Arhiva Uniunii Baptiste din România (AUBR), Fond Corespondență, Dosar 45/1939-1941, prin fr. Marius Silveșan. 
[9]Farul Creștin, anul IV nr. 2, 15.01.1938 p.7.

[11]Ioan Ilieș, „Necrolog, pastor Alexa Taloș”, în Îndrumătorul Cultului Creștin Baptist, martie-aprilie 1988, anul XXXXIII Nr. 2/1988, p. 21.
[12]Vasile Bel, Bălăneanu Ioan – Portret, în http://publicatia.voxdeibaptist.org/marturia_evangheliei_mai15.htm, 22.05.2015.
[13]Simion Rusu, „La capătul vieții,” înÎndrumătorul Creștin Baptist, anul XIX, nr. 7-8, iulie-august 1964, p. 21.
[14]Arhiva Uniunii Bisericilor Creștine Baptiste din România (AUBCBR), Fond Corespondență, Dosar 30/1938.

sâmbătă, 15 octombrie 2016

Cosma Grigore din satul Rohia

Vezi și  - Cosma Grigore și o întâmplare din viața de zi cu zi


Grigore si Ana Cosma.

 Vestea începerii primului război mondial  vine şi în satul Rohia, un sat liniştit cu oameni simpli şi buni gospodari pe peticul de pământ ce aveau. Oamenii încep să fie mai neliniştiţi când aud că unii au primit ordin de încorporare şi că autorităţile înscriu oamenii din sat care vor participa la război. Aşa se face că acest ordin vine şi în casa lui Ionuc a lui Oniţa, pentru fiul lor Grigore,  care era un tânăr frumos, ştia să citească şi era cântăreţ bun în strana bisericii din sat. Să meargă el la război? Dar cine cânta aşa de frumos ca acest  tânar care-şi vede spulberate toate şansele lui de viaţă ? Ce nu ar fi făcut mama sa ca el să nu mergă la război! Lacrimile ei ce se prelingeau pe obraz nu le vedea nimeni, nici chiar bunul Dumnezeu  cel din ceruri şi în a cărui slujba cânta. Se auzi că au mai venit ordine şi la cutare, şi la cutare, vai săracii de ei, şi oamenii discutau  de dimineaţa până seara numai de recruţi şi război şi mare jale s-a aşternut peste întreg satul.
Cosma Ioan al Oniţii era epitrop II = administrator membru în comitetul Bisericii Ortodoxe şi cu toate acestea din casa lui au plecat trei tineri la război:
-              Cosma Simion, fiul cel mare a lui Ioan. Acesta a fost căsătorit, dar nu s-a mai întors de pe front, iar fratele lui, Miron,  a pus numele unui copil Simion, în amintirea celui ce nu a avut şansa să treacă peste ororile războiului.
FAM. Cosma MIRON
 -              Cosma Miron, avea doar 18 ani când a fost concentrat şi a fost dus împreună cu Vasile Gherman a lui Diordiuc a lui Mustaţa din Dâmb şi nu s-au despărţit  până au venit acasă din Rusia. Aceştia au fost luaţi prizoneri în Rusia şi lucrau pe moşia unei doamne care avea cam 300 de hectere de pământ, dar ei lucrau la grajdurile de cai şi primeau mâncare de la doamna aceea. Într-o noapte s-a furat o pereche de cai şi doamna i-a învinuit pe ei dându-i pe mâna judecătorului, care i-a audiat, iar ei au spus că nu au furat nimic şi că nici nu ştiu cine a furat caii. Spre seară i-au închis pe amândoi într-un butoi.  Acolo, cei doi discutau între ei: „de ce ne acuză doamna, că noi nu am furat, nu ştim nimic şi trebuie să suferim pe nedrept”. Anchetatorii îi  ascultau ce vorbeau ei, iar dimineaţa le-au dat drumul. A început Revoluţia Bolşevică, a venit armata roşie, a luat caii şi pământul de la doamnă  şi l-au dat la ţăranii din sat, iar ei au venit singuri acasă că nu mai era cine să-i supravegheze.
-              Cosma Grigore, avea 22 de ani şi nu era căsătorit.
Nu au fost recrutaţi toţi deodată ci fiecare pe rând, în împrejurări diferite, şi nu au avut aceleaşi condiţii, aceleaşi şanse sau  aceiaşi camarazi.
Tânărul de 22 de ani Grigore, însă nu privea aşa lucruile, el ştia că există Dumnezeu şi că izbăveşte de rău pe oamenii plăcuţi Lui. Şi aşa şi-a luat ziua bună de la părinţi şi a plecat cu toţi cei mobilizaţi pentru război în  oraşul Dej,  unde au fost instruiţi timp de trei luni şi apoi trimişi pe front. Au luptat alături de armata ungurească.
Dacă pentru unii să pleci la război a însemnat moarte,  pentru Grigore nu a însemnat decât moartea eului lui şi naşterea lui într-o altă familie despre care oamenii din sat nu mai auziseră.
Războiul a fost lung şi cu multe primejdii. Într-o zi, el şi camarazii lui de arme au fost înconjuraţi şi nu mai aveau nici un chip de scăpare. Se trăgea din greu şi cădeau şi dintr-o tabără şi din alta. Grigore le-a spus camarazilor că Dumnezeu este cel care îi poate scăpa din această primejdie, dar unul din ostaşi i-a spus: „cum să scapi din aşa încercuire şi cu bombardamentul acesta îngrozitor – să vedem cum te va scăpa pe tine Dumnezeu?”
Când  lupta era mai în toi, când multe vieţi au fost curmate, Grigore a ridicat glasul către Dumneze şi, deşi nu-L ştia aşa de bine, a zis: “Doamne dacă mă scapi de aici, îţi voi sluji toată viaţa !” în acelaşi timp, moartea făcea prăpăd pe câmpul de luptă. Soldaţii trăgeau cu mitraliere şi se trăgea şi cu  artileria grea, iar inamicul se apropia periculos de mult de el şi parcă-şi pierduse speranţa, însă un obuz a căzut în apropierea soldatului ce-l urmărea şi acesta a murit pe loc, iar Grigore s-a putut refugia din faţa focului şi s-a retras la cazarmă raportând că toţi colegii lui sunt morţi. El era şi trist pentru camarazii lui, dar bucuros că Dumnezeu l-a scăpat teafăr.
 Pe frot a văzut că un soldat citeşte într-o carte şi i s-a părut destul de ciudat.
-   Ce carte citeşti, camarade?
-   O, prietene, o carte ce am primit-o de la Creatorul şi se numeşte Biblia.
-   Cum Biblia? Asta este Biblie? Şi nu  ţi  s-a uscat mâna că ai pus-o pe ea?
-   Ia-o şi tu, vezi ce scrie, ştii să citeşti?
-   Ştiu sigur, sunt cântăreţ în strană şi citesc apostolul şi tot ce-i scris în cărţile sfinte.
-   Atunci ia-o şi uită-te la ea!
-   Nu mi se va întîmpla nici un rău?
-   Te asigur, pentru că ea este scrisă şi pentru tine şi chiar ţi se      adresează.
Grigore pune mâna pe Biblie şi se îndrăgosteşte de ea, citeşte şi parcă îl înţelege mai bine pe Dumnezeu. Parcă îi pare rău că se termină razboiul şi trebuie să plece acasă  şi nu mai are această carte minunată, ce să facă,  a venit liberarea şi, supărat, Grigore se întoarce în sat .
Oamenii se bucură că un consătean se întoarce, dar se întristează că au căzut în război mulţi şi în zadar erau aşteptaţi, chiar un frate al lui Grigore pe nume Simion  a căzut în luptă.
În anii 1914-1918, Rohia trăieşte drama şi eroismul participării la primul  război mondial. Au căzut, cu gândul la cei de acasă şi la marele ideal de libertate şi unitate naţională a tuturor românilor, aşa după cum a însemnat ,,preotul Nicolae Gherman în Condica sa: Haragîş a lui Dumitru, Ioan Oana a Florii,Vasile Oana a Florii, fraţi; Andrei Bud (ginerele Ionuli Bobii), Teodor Pop - ginerele lui Georgică, Ioan Man lui Ionu Tomii, Alecsa Cosma a Petri lui Ioan, Ioan Cozma a Petrii lui Ioan, fraţi; Ioan Mereş, Alexandru Gherman lui Ionu lui Mihai, Augustin Oană lui Simion lui Ion lui Iacob, Gherman Victor lui Irimie, Ion Haragîş lui Vasile, George Dumitru, Ion (Haragâş lui Tăbăcanul), Simion Gherman lui Irimie a Fătului, Simion Cozma a lui Ionu Oniţii, Simion Gherman lui Irimie lui Grigorie, Ion Horvat lui Ignat, Alexandru Moldovan lui Toader, Gheorghe Haragîş lui Ion (Tătăran), Dumitru Şleam a lui Costar, Zahei Şleam a lui Costan. Fraţii Petru lui Ioan, Grigore , Oana  a Mariei, Ioan Pop a lui George a lui Ion a Marii, Simion Ghira ginerele fătului, Ion Paliac a Petrii, Simion Martin a lui George. 
După război, în anul 1923, din iniţiativa pr. Nicolae Gherman, în memoria celor căzuţi pe câmpul de luptă s-a înălţat un monument în „Gura Uliţei". Pe una din laturi citim inscripţia: „Eroii duşi din lumea lor/ Ne strigă nouă - tuturor:/ Nepoţi şi strănepoţi/ Cînd Patria vă cheamă/ Săriţi voioşi cu toţi/ Căci ni-e scumpă mamă". [1]

Supărat am plecat, supărat vin, dar ce să fac, aş citi în Cartea Sfântă, dar de unde?  Nimeni nu are aşa ceva la noi.

Începe războiul căutarii Cuvântului

Terminarea războiului, unirea cu România a dat o nouă speranţă oamenilor care aşteptau multe lucruri să se întâmple numai că ei tot trebuiau să trudească pe bucăţica de pământ ce aveau ca să-şi întreţină familia, dar nimic spectaculos.
În anul  1919 februarie 12 se căsătoreşte  cu Anica Florii şi lucrurile merg tot mai bine. Preotul îl pune cântăreţ pentru că avea o voce minunată. Totuşi pe Grigore nu-l alina nimic, el avea nevoie de Biblie, dar unde să o găsească? Într-o zi işi ia inima în dinţi şi se duce la preot. După ce salută şi schimbă câteva cuvinte, Grigore vede Biblia pe raft şi zice către preot:
-          Ce carte e aceea, părinte?
-          Biblia, Grigore, dar de ce întrebi?
-          Aş vrea să citesc şi eu în ea, spune cu glas hotărât.
-          Grigore, tu nu poţi să citeşti în ea, ci numai preotul care este sfinţit.
-          Părinte, dar am văzut în război oameni care citeu în ea.
-          Grigore, numai preotul poate citi că numai el o înţelege, oamenii de rând nu au voie să pună mâna pe ea. Apoi, oricui pune mâna pe ea, i se uscă mâna.
Grigore făcu un gest cam nepoliticos, se întinse şi luă Biblia de pe raft,  fără să ştie preotul şi plecă. Preotul  află de această faptă şi-i spuse tânărului:
-          Acuma eu trebuie sa mă rog pentru tine ca să nu ţi se usuce mâna.
-          Părinte, nu trebuie dumneata să te rogi  că toţi tebuie să citim şi să ne pocăim.
-          Grigore, ce te-a apucat să citeşti în Biblie, măi, tu ai copii, trebuie să lucrezi, trebuie să-ţi intreţii familia, lasă tu astea. Şi preotul i-a luat  Biblia şi a zis: „tu nu o să citeşti din Biblia mea”.
Acum, Grigore nu ştia ce să mai facă şi cum să-şi găsească el Biblie, era tot mai supărat.


Conflictul cu preotul începe să se adâncească

Anul 1923 aduce lui Grigore alt conflict cu preotul care voia să construiască o mănăstire şi avea nevoie de oameni de încredere şi credibili pentru a regiza un mit, pentru ca oamenii să fie de acord să zidească mănastirea într-un loc greu accesibil, astfel încât toată lucrarea să primească o notă mistică.
Aşa că preotul Gherman, Grigore diacul şi Şandorul lui Sămoaie se duc în  Dealul Viei, unde era o  râpă şi pun crucea acolo. Preotul le spune celor doi să afirme că aici a căzut crucea din cer şi că acesta este locul ales de Dumnezeu.
Grigore parcă fulgerat de propunerea preotului zice:
-          Să mint eu pentru mănăstirea asta, părinte?
-          Grigore,  păcatul ăsta îl iau eu asupra mea.
Grigore nu a avut de ales, iar preotul a răspândit minciuna aceasta cum că crucea s-a mutat singură şi oamenii l-au crezut, drept dovadă, în acelaşi an a şi început construcţia.
 


Presiunea creşte mereu

Preotul văzând că diacul lui ia distanţă de el şi că doreşte să se pocăiască, se duce la soţia acestuia şi îi spune că le va  da din clejie să lucreze, fară să plătească nimic. Soţia lui Grigore a fost foarte bucuroasă de ofertă, pentru  că era lacomă pe avere şi l-a forţat pe Grigore să ia locul şi în jur de 2- 3 ani au lucrat pământul primit, dar după aceea au renunţat la el.
Preotul încerca pe cât putea să nu-l  forţeze, pentru că nu avea pe altcineva să cânte. Chiar dacă îi mai punea pe jandarmi să-l înfrice,  Grigore era de neclintit în ale lui.


Dumnezeu vine din nou în ajutorul omului ce-L caută

Dumnezeu nu este departe de oamenii dornici să-L cunoască şi vine în întâmpinarea lor.
Prin anii 1930 s-a format o mişcare puternică a Oastei Domnului şi mulţi oameni participau la aceste adunări. (Bunica mea Teodora mi-a povestit că şi ea de multe ori a participat la adunările de Ostaşi, pînă a văzut că predicile lor nu erau ca ale preoţilor şi că aceştia predicau la fel cu pocăiţii.)
 În acest timp, a auzit că în satele Dealu Mare, Gostila şi Canci sunt adunări de-ale pocăiţilor. Se ducea şi el pe ascuns să nu-l ştie nimeni şi acolo credinţa lui se întărea tot mai mult în Domnul şi era tot mai hotărât să se pocăiască şi el. Vedea diferenţa dintre ceea ce le spunea preotul şi  ce făcea el şi ce era scris în Biblie, vedea  că nu se potrivesc. A înţeles şi el că ce cânta la morţi nu era adevărat. Cânta „de şapte ori pe zi Te-am lăudat Doamne” , dar acel om cât a trăit numai a hulit pe bunul Dumnezeu şi îi era tot mai limpede că ortodoxia nu este după cele  scrise în Biblie.
A venit din Canci (Dumbrăveni) un frate pe nume Şmit (aşa l-a reţinut fr. Cozma, cel care mi-a povestit) şi predica în cadrul adunărilor de la Ostaşi. Aceştia predicau curat Evanghelia şi când au fost întrebaţi despre Maria, mama Domnului, dacă este şi ea mijlocitor aceşti fraţi au spus: „numai Domnul Isus este singurul Mijlocitor” . De atunci unii oameni nu mai mergeau la adunări şi  ziceau că aceştia sunt rătăciţi. Nici bunica mea, Teodora nu a mai mers la aceste adunări.
Dinspre Canci şi Chiuieşti veneau fraţi la târg în Lapuş, iar miercuri seara cereau găzduire la cei din Rohia să se odihnească peste noapte şi joia să fie în târg. Aşa că primul Baptist a fost găzduit în casa lui Grigore a lui Novri, o familie ce stătea aproape de ieşirea din Rohia spre Lăpuş. Fraţii au primit găzduire, şi-au aşezat animalele, le-au dat de mâncare, apoi au început să le spună din Biblie celor din casă. Acestora li s-a părut neobişnuită această vorbire şi se tot gândeau ei ce poate să fie, ca oameni simpli să vorbescă din Biblie despre mântuirea lui Dumnezu.
Joi dimineaţa, fraţii îşi iau ziua bună, mulţumesc pentru găzduire şi pleacă la târg. Gazda abia aştepta să-i plece musafirii ca să spună prin sat ce musafiri suspecţi a avut. Lucrul acesta a fost auzit şi de Grigore a lui Anica (de acum nu mai era a lui Ionucul Oniţii, ci a lui Anica, după numele soţiei), acesta a fost interesat de aceşti oameni şi i-a spus că de or mai veni să-l anunţe ca să vină să vorbească şi el cu ei.
Nu după multă vreme, neobişnuiţii musafiri apar  şi încep discuţia, iar gazda le spune că este în sat un om interesat de cuvântul lor şi pleacă repede după el.
-          Hai bade Grigore fuga, că au venit oamenii dumitale, sunt la noi acasă şi iar au început să vorbească din Biblie.
Grigore lasă totul baltă şi fuge să-şi întâlnească oamenii mult doriţi.
Acolo, ei incing discuţii pâna târziu în noapte, Grigore întreabă, fraţii răspund cu multă dragoste şi înţelepciune. În sfârşit, Grigore găseşte ce îl framînta încă de pe cînd era pe front şi îi cheamă pe aceşti oameni la el acasă. Discuţiile s-au aprofundat tot mai mult spre împlinirea sufletească a celui ce făcuse legământ cu Domnul în cele mai grele momente din viaţa lui. Un frate din Gostila i-a dat o Biblie mare şi Grigore putea acum citi nestingherit din Cuvînt, dar preotul făcea în continuare presiuni asupra lui. În timp ce Grigore a lui Anica era tot mai interesat de Cuvînt, Grigore a Novri deşi a fost primul care a auzit, nu şi-a predat viaţa Domnului aşa cum îl îndemnau bunii lui oaspeti.
În aceeaşi vreme, după anul 1930, în sat a venit un frate din Canci pe nume Poienaru Constantin care făcea draniţă, adică acoperiş de casă, pe la oamenii din sat şi acesta predica Cuvântul lui Dumnezeu şi era o bună mărturie pentru săteni. Ştia foarte bine    să vorbească  şi  cunoştea foarte bine Scriptura, iar oamenii îl chemau să le lucreze, dar şi să-l audă. Aşa ajunge şi la casa lui Miron a lui Ionuţ, frate cu Grigore şi acesta este interesat de Cuvânt şi tot întreba Miron pe fr. Constantin şi acesta îi deschidea Scripturile pentru a fi înţelese, iar Miron fiind copleşit, a primit Cuvântul în inima lui. Niculaie era copil atunci şi îi auzea povestind, iar el mi le-a povestit adeseori mie.

După lupta găsirii Cuvântului începe lupta primirii

După ce Miron se hotărăşte să se pocăiască, Grigore este tot mai hotărât şi el să facă acest pas, dar cum să o scoată la capăt cu popa? S-a gîndit că trebuie să o rupă cu ortodoxia,  cu cântatul în strană şi că nu mai trebuie să calce acolo, şi aşa a făcut. Preotul, neavând cîntăreţi, a trimis pe jandarmi la el acasă să-l aducă. Acum, preotul şi-a dat seama că nu are rost să-şi aducă cu forţa cântăreţul şi în cele din urmă l-a lăsat să se pocăiască, dar pe jandarmi îi punea să-i tot necăjească pe cei hotărâţi pentru pocăinţă.
A venit în sat fratele Petruţ Petru din Chiuieşti şi a botezat în secret, întîi pe Miron, iar mai târziu pe Grigore şi aşa a luat fiinţă prima adunare Baptistă din Rohia. Botezul celor doi a avut loc în jurul anului 1936, după aproape 18 ani de la venirea de pe front a lui Grigore, ani care au fost plini de lupte, frământări , cercetări asidue, renunţări la mari privilegii, asumarea unor riscuri destul de mari prin a aduce în sat o credinţă de care nu se ştia, o credinţă „eretică”, cum o numeau preoţii. Optsprezece ani în care Sămânţa semănată pe câmpul de luptă a încolţit şi a rodit pentru slava Domnului. În toată această luptă, Dumnezeu a ieşit biruitor în toată slava Lui pentru care noi cei de azi îi mulţumim foarte, foarte mult.




[1] Satul şi mănăstirea Rohia – Emilian Birdaş pag.59