Viața lui Marian Ciortuz din Gârbovăț scrisă de Tiberiu Ciortuz

 

Fratele Tiberiu Ciortuz din Timișoara este fiul lui Ion Ciortuz, fost diacon în Biserica Creștină Baptistă din Brăila. Ion este fiul lui Dănilă Ciortuz, diacon în Gârbovăț, jud Caraș Severin (Dănilă, a fost frate cu pastorul Pavel Ciortuz din Rudăria/ Eftimie Murgu, jud Caraș Severin și văr primar cu Marian Ciortuz. Fiind parte din bogata și binecuvântata familie Ciortuz, pioneri ai credinței baptiste pe meleagurile județului Caraș Severin, ne pune la îndemână lucruri de mare însemnătate.

Mulțumesc frate Tiberiu și vă mai aștept să vă găzduiesc mărturiile găsite în interiorul familiei dumneavoastră.

Vă doresc lectură plăcută iubiții mei cititori!

Primul baptist din comuna Gârbovăț, jud. Caraș Severin, n. 21.03.1896, botezat la 13 iulie 1918, d. la 19.12.1933, ora 22 de „tifus”

            “Ferice va fi de voi când, din pricina Mea, oamenii vă vor ocărâ vă vor prigoni şi vor spune tot felul de lucruri rele şi neadevărate împotriva voastră.” Matei 5:11

            Iovan Ciortuz (27.06.1865- 03.01.1903) şi Stana (născută. Bololoi) au avut cinci fete şi un băiat: Floarea, Ilena, Floarea, Mărian, Ana și Ana. Dintre ei au trăit doar Ilena/Elena și Mărian/Marian. Iovan avea 38, iar Stana 29 de ani când s-a născut în 21 martie 1896 Mărian. Iovan care era plugar a murit devreme, la 38 de ani de meningită, lăsând cei doi copii orfani, de 13 și 7 ani. Stana s-a recăsătorit cu Vasile Lopatiță.

           

Marian a fost un om înalt și foarte bun și foarte cald, foarte sufletist. Apare ca dogar în unele documente, iar în altele „cişler” (tâmplar). Prin anul 1917 a auzit că în satul vecin, Bănia, un om, pe nume Iancu Pungilă, care locuia într-o colibă, la distanţă de cca. 20 de km de sat, în pădure, „s-a rătăcit de la credinţa străbună” și s-a pocăit. Aprig, a spus: „Mă duc să văd, şi dacă-i aşa, îl omor!”

            Când a ajuns acolo a găsit un om cu totul deosebit. A fost foarte impresionat de felul acestui om de a fi și de a vorbi. Altfel decât tot ce presupunea sau ştia. Un om al lui Dumnezeu! Discutând cu el şi ascultând despre Dumnezeu şi despre credinţă, Marian a înțeles, a crezut, s-a convertit şi a devenit primul „pocăit” din Gârbovăţ.

            Marian s-a căsătorit la 21.09.1917 cu Ana Surulescu (n.21.03.1896 sau după alte documente 13.08.1897), fiica lui Traian și Petra Surulescu de la numărul 141, din Gărbovăț. În 13 iulie 1918, când a avut loc botezul lui Mărian ca baptist, la Prilipeţ, de către Ştefan Ignea, Ana era însărcinată. La botezul lui Marian, Vasile Lopatiță, tatăl adoptiv, mama Stana şi soţia Ana îl ocărăsc foarte mult. Neamurile îl închid în tream (tindă) și îl bat cu lanțurile. Mama îl bate în cap cu secera(!) pentru că „faşe neamu’ dă ruşâni”, lucru care a fost asociat mai târziu cu sfârşitul lui. Stana a chemat apoi preotul să îi facă slujbe gândind că a înebunit. Câteva luni mai târziu, lui Marian i s-a născut o fată, Elena (n. 16.11.1918). Cam în aceeași perioadă Ana Surulescu intentează divorțul de Marian, probabil din cauza părăsirii acestuia a „credinței strămoșești”. Căsătoria s-a dsfăcut prin sentința de divorț nr. 1452/3-1919 de către Tribunalul Caransebeș. Ana Surulescu se recăsătorește cu Ilia Surulescu pe 14.02.1925, dar nu au copii împreună. Pe 03.10.1946, prin sentința de divorț nr. 268, a Tribunalului Caraș, ca instanță civilă, are loc desfacerea căsătoriei celor doi.

După pronunțarea divorțului, Marian o aduce în Gârbovăț, pe Elena Murgu de 18 ani din Ciclova Română. Mama lui Marian, Stana, îi scoate celei de a doua nurori, Elena, „policra" Roşia, din cauza părului roșcat. Drumul, foarte probabil, a fost parcurs de cei doi pe jos pe la Dalboșeț, prin Cheile Nerei la Sasca Montană, Ciclova Română. Nașterea Elenei Murgu a fost înregistrată la 5 iulie 1901 ca dată oficială, din Vasile Murgu- tată natural şi Iuliana Murgu. Vasile Murgu, deși a avut cel puțin patru copii cu Iuliana Murgu, la niciunul nu apare ca tată legitim în acte, ci doar ca tată natural, deoarece Vasile și Iuliana nu s-au căsătorit legal. Data nașterii Elenei trebuie să o considerăm incertă,  întru-cât fratele ei, Moise apare ca fiind născut în data de 19.07.1901. Este posibil ca cei doi să fi fost gemeni, datele suferind uneori, în acea vreme, asemenea modificări din cauza lipsei de documente sau din lipsa cunoștinței de carte. În anul 1921, la nașterea fiului lor, Matei, în dreptul Elenei apare vârsta de 28 de ani, deci s-ar fi născut în 1893, cu trei ani mai în vârstă decât Marian. Cert este faptul că Elena nu știa carte, ca mulți, de altfel, din vremea aceea. Elena este botezată în credința baptistă, tot de Ştefan Ignea, la 2 august 1919, la Slatina (Nera).

Marian a mers în vara lui 1919 împreună cu verii lui, Pavel și Dănilă Ciortuz la Prilipeț, unde avea să fie botezat Pavel. Stana, mama lui Marian împreună cu Floarea, mama lui Pavel şi a lui Dănilă au fugit amenințătoare prin sat cu coasele în mână după ei. (Mama, Stana, totuși, nu era „baş femeie să vatăme pră şineva, da’ lătra mult d’a fecea¹” avea să o caracterizeze o vecină mai târziu.)

            Unchiul lui Marian, Eftimie Ciortuz, tatăl lui Pavel și al lui Dănilă, fusese socotit pocăit de fapt, deşi nu fusese niciodată botezat (şi înregistrat) din cauza plecării în 1915 pe front. Eftimie a şi decedat de inimă în primul război mondial, la 17 decembrie 1915.   

            Pavel, fiul lui Eftimie Ciortuz, vărul lui Marian, a plecat și el pe front la 18 ani, probabil în vara sau toamna lui 1915. Fuseseră prieteni foarte buni. În anul următor a venit înştiinţarea că Pavel a decedat pe front. Mama lui, Floarea, i-a făcut pomană de îngropare. Marian l-a plâns cu mare durere mult timp. Tot satul a cunoscut durerea lui Marian pentru  moartea vărului lui. În 1918, însă, după mai bine de doi ani, când era uitat deja de toți, Pavel bătea la fereastra casei, în miezul nopții de Înviere. Mersese trei luni pe jos până în sat. Zilele următoare, Pavel la chemat pe Marian să meargă împreună cu el la Bănia, peste două dealuri, să-și cumpere un pământ. Când au terminat târgul, Marian l-a chemat la rândul lui: „Pavele, vino cu mine la Rudăria pe la fraţii mei”! „Nu vin!” şi a plecat Pavel spre casă. A făcut câţiva paşi şi şi-a adus aminte cum povesteau oamenii că a plâns Marian pentru el. „Acum, să nu merg cu el?!” a gândit Pavel. S-a întors şi a mers totuși la Rudăria, peste alte 3 dealuri. Pe drum Pavel şi-a prins flori la pălărie socotind să treacă după slujbă pe la horă. În biserică, Marian le-a spus fraților și surorilor: „Acesta este vărul meu despre care vă spuneam că a murit în război”. Pavel a stat până la finalul slujbei, iar când a ieşit, şi-a aruncat florile de la pălărie. Nu a mai trecut nici pe la horă. A devenit un alt om, a fost al doilea pocăit din Gârboţ. Zilele următoare, când mama lui Pavel, Floarea, a aflat că fiul ei s-a pocăit a spus: „Mai bine mureai pe front decât să ne faci neamul de rușine!”

            Marian le-a vorbit și verilor lui orfani, mai mici, Dănilă, Iovan și Petru despre credinţa în Dumnezeu. Iovan și Petru au rămas în credinţa mamei lor, Floarea.

Pavel a ajuns păstor la Rudăria iar Dănilă diacon la Gârbovăț. Toți trei, Marian, Pavel și Dănilă au fost foarte respectați în satele lor.

Căsătoria lui Marian cu Elena este înregistrată un an mai târziu, la 17.07.1920 la Primăria Comunei Ciclova Română, și nu la cea din Bănia, de care ținea satul Gârbovăț. Împreună au un copil, Matei (n.13.12.1921- d. 22.08.1923, decedat de variolă). Marian a plâns atât de mult pentru copil încât mulţi au fost convinşi că (şi) de la acea suferinţă i s-a tras sfârşitul prematur.

            În 1924 Mărian Ciortuz împreună și cu alți credincioși baptiști din Ardeal și Banat se angajează la mina din Comănești/ Bacău. Exploatarea de la Comănești luase un avânt foarte mare în acea vreme. Cu mult curaj și spirit misionar, întreprinzător, deschid o biserică în casa localnicului Vasile Bucurel.

            Imediat după formarea micii adunări baptiste, urmează perioade de prigoane și intimidări venite atât din partea autorităților statale cât și din partea Bisericii ortodoxe. Credincioșii baptiști au suferit frecvente batjocuri și bătăi din partea jandarmilor, întâlnirile de părtășie și închinare fiind ținute clandestin. Într-o duminică a anului 1932 au fost arestați de jandarmi și duși la postul de jandarmi. Apoi au fost scoși afară din post în fața oamenilor aduși de la biserica ortodoxă de către preotul lor, Ștefan Paraschiv. Acesta i-a prezentat mulțimii drept anticriștii despre care se spunea că vor veni. Mulțimea întărâtată a fost pe punctul de a-i omorî cu pietre. În momentele acelea, Marian Ciortuz având parte de agresiunea mulțimii și văzând spiritul foarte întărâtat, le-a cerut celorlalți frați să îngenuncheze și să se roage, gândindu-se că probabil că acelea le sunt ultimile clipe de viață.  Preotul, doar de teama de a nu avea probleme, i-a oprit pe localnici să îi omoare. Oamenii strânși de preot la instigarea acestuia, l-au bătut pe Vasile Bucurel cu un par până când acesta a căzut doborât la pământ amețit. Ceilalți frați au fost și ei bătuți, Mărian Ciortuz fiind lovit în piept cu patul armei de către unul dintre jandarmi.

            Din cauza prigoanei, Marian împreună cu frații din Ardeal și Banat au plecat din localitate, iar Bucurel s-a refugiat la Brăila. Faptul că doar numele lui Mărian a rămas consemnat în această istorie grăiește foarte mult!

            Între timp, sora lui Mărian, Ilena, a avut ca soţ pe Nicolae Băcilă cu care a avut cinci copii dar nu a trăit niciunul. El a fost luat în Primul Război, în Regimentul 8 Honvezi și a murit în Serbia. Ea a avut apoi ca bărbat pe văduvul Ciortuz Nicolae, „Colă Topor”. Colă Topor nu a vrut să îşi treacă noua nevastă pe numele lui(!) şi nici copiii ce i-a avut cu ea. Li s-au născut o fată și un băiat care au murit devreme, apoi Ilie, cunoscut ca „Lica” şi Iosif cunoscut ca „Ioţa”. Numele de familie al copiilor a fost Băcilă, nume rămas mamei din prima căsătorie. Tutore le-a fost Dănilă Ciortuz, vărul mamei. Într-o zi, copiii au venit amândoi plângând că nu mai vor să meargă la şcoală pentru că îi „băjocoresc” colegii datorită numelui de familie. Abia atunci, tatăl i-a dus la primărie şi a acceptat să fie înregistrat ca tutore al copiilor, schimbându-le și numele din Băcilă în Ciortuz.

            Când Colă Topor a fost internat în spital (prin 1932) Mărian a avut grijă de nepoţii (de soră) Lica şi Ioţa. Era foamete mare foamete şi grea criză. Nepoţii i s-au plâns că le e foame. Mărian a spus: „V’i foame copii? Las’ că uica⁴ vă faşe voauă câcea salme⁵”. Avea într-un butoi varză murată, şi în frunzele de varză a pus câte un boţ de coleşă din ziua trecută, le-a împachetat şi le-a dat copiilor. Uitându-se la ei cum mâncau rupți de foame și poftă a spus: „Au, ţuşei uica pră ei, că uica le-a făcut lor salme, bune, bune!”. Cel puţin de două ori a fost repetată reţeta aceasta pentru foame. Au fost aşa de bune că cei doi îşi aduceau aminte, râzând copios, la bătrâneţe de întâmplare.

În anul 1933, Marian era primarul satului Gârbovăț. În vremea aceea bătrânii satului alegeau primarii. Se făcea comisie de trei patru bătrâni care mergeau din gospodărie în gospodărie la cei pe care îi credeau buni pentru funcția de primar. Evaluau felul în care arăta gospodăria, marvele², lucrul câmpului, copiii, relațiile cu vecinii, și apoi deliberau și stabileau care dintre toți este cel mai vrednic de a fi primar. Așa a fost ales și Marian Ciortuz primarul Gârboțului. A fost „om buuuun, bun, bun!” A avut „pămânce”, două vaci şi un bic³, iar casa cu trei sobe⁴  acoperită cu ţiglă, când majoritatea caselor erau cu o încăpere şi acoperite cu stuf. Gospodar, vizionar, necertăreţ, bun, împăciuitor, şi bun exemplu, a ieşit cu carul la robotă şi l-a umplut cu pietriş de pe Valea Șopotului şi a început să îndrepte drumul desfundat al satului, Gârbovăț. Fapta lui i-a făcut pe toţi sătenii să îi urmeze exemplul.

            În 2 iunie 1933 s-a aflat că Regele Carol, împreună cu fiul lui, Prințul Mihai de 12 ani, trece pe la Bozovici. Marian, care era atunci și ofițer al stării civile la Primăria Gârbovăț, a încins un brâu roşu, şi-a pus un tricolor diagonală şi a plecat împreună cu 30 de călăreţi, cu obiele şi „căşiuli” cu cei mai frumoşi cai din Gârboţ la Bozovici în întâmpinarea regelui. 264 de călăreți cu câciuli negre de oaie și cu mare onor au întâmpinat Regele atunci! O fată foarte frumoasă a ieşit din mulţime cu un buchet de flori şi i l-a înmânat prințului Mihai. Apreciind gestul, florile şi nu numai, Mihai i-a strâns bărbătește mâna fetei de i-au dat acesteia lacrimile. Carol a observat, şi aflând de la fată cauza, a scos din buzunar două monede de 20 de lei şi i le-a dăruit.

            În acelaşi an, la începutul iernii, Marian se îmbolnăveşte de tifos, o stare febrilă cauzată de virusul transmis de muşcătura purecilor infestaţi. Îi este afectată sever gândirea şi comportamentul. Familia îl închide în tream⁶. Deşi recomandarea medicului fusese de a i se asigura căldura pentru vindecare, este culcat între doi bărbaţi care să îi ţină de cald şi este învelit cu două pleduri (probabil în încăpere neîncălzită). Într-un moment de minte limpede, lasă rudelor sale cu limbă de moarte să se dea bicul⁷ pentru construirea bisericii baptiste din sat, o vacă nevestei, iar jumătate din pământul din Gealul Viilor să se dea vărului Dănilă pentru că avea patru copii mici. „Pecetluieşte” hotărârea lui cu cuvintele: „Dacă nimic nu făşeţ', nimic să rămână!” Moare în 19 decembrie 1933 la ora 22 la numai 37 de ani…

            Preotul ortodox, Parohul Nicolae Novacovici (1854-1939), cu numeroase realizări prentru comunitatea din Gârbovăț, de altfel, urmând un curent al vremii dar și din proprie convingere, nu a acceptat unui baptist să fie îngropat în cimitirul ortodox al satului. Dănilă Ciortuz a mers la primarul satului, Iosif Surulescu, succesorul lui Marian la primărie, și i-a spus problema, apoi a propus soluția: „Am loc de fâneață în Dealul Șopotului. Îl îngropăm acolo, dom’ primari”. „Îl îngropăm acolo Dănilă, că doar nu l-om îngropa la marjinea drumului, că doar nu-i câne! Dar trebuie să facem acte, Dănilă”! „Făcem acte, dom’ primari!” S-au înţeles astfel, Dănilă a cedat terenul şi a fost înfiinţat cimitirul baptist din Gârbovăț.

            Cumnatul Colă Topor nu face nimic din toate cele cerute de Marian. Vinde vacile şi cumpără doi cai deosebiți, cu numele Chidran şi Pubi. Chidran era aşa de înalt că punea botul pe fereastra înaltă a casei lui Dănilă Ciortuz. La scurt timp un cal îi moare „împărat” (străpuns cu un par „în foale⁸” în adăpost, la moara de la „Nergăni") iar celălalt cade subit, înhămat la căruţă în mijlocul drumului şi moare pe cotul lui Nistor Pau, la Băcuiu. De la primul cal recuperaseră potcoavele, coama şi coada (aveau şi ele preţ însemnat în vremea aceea!). De la al doilea, simțindu-se vinovat, nu a mai avut curajul nici măcar să mai ia ceva. Le-a spus copiilor Lica și Ioța că „blestemul” lui Marian ar fi cauza morții calului, apoi a dus calul cu tot cu coadă, coamă şi potcoave la cimitirul animalelor, la Nergăni.

            Nevasta lui Marian, Ilena este silită să plece în plină iarnă cu câcea⁹ lucruri din casa bărbatului imediat după înmormântare, în ajunul Crăciunului. Încearcă găzduire în câteva locuri, dar fără succes. Casele erau de regulă cu o singură încăpere, în care se năşteau, creşteau, locuiau şi mureau două, trei şi chiar patru generaţii laolaltă. Este primită de Rista Surulescu (21.02.1906-13.05.1946), tot baptist din Gârbovăț și el fără copii cu care se recăsătorește la 28.10.1934. După moartea lui Rista, moarte cauzată de o diaree, Elena a rămas în casa lui. Prin iarna lui 1948 se îmbolnăveşte şi ea. Baba Dochia din Gârboț (deloc vorbită de bine) a fost auzită că spune: „Sora Ilena îi biceagă, săraca! Mă duc la Bozovişi să îi iau niscai leacuri”. A doua zi a şi murit Ilena, pe 16.03.1948, la ora 11, la 48 de ani!

            Datorită bolii fără leac (antibiotic) la acea vreme, unii au prins curajul să-l batjocorească pe Marian Ciortuz. Ilena Ciortuz, soţia lui, împărtăşeşte şi ea cu el … ocara şi (poate, chiar) moartea.

            Casa lui uica Marian a rămas practic nemodificată timp de 100 de ani, dar bisericile din Gârbovăţ şi Rudăria s-au născut şi au crescut purtând mărturie a puterii credinţei şi valorii lui Hristos datorită și a credinței lui Marian!

            „Dacă sămânţa nu moare rămâne singură, dar dacă moare aduce multă roadă.”

            „Ferice va fi de voi când, din pricina Mea, oamenii vă vor ocărâ vă vor prigoni şi vor spune tot felul de lucruri rele şi neadevărate împotriva voastră.” Isus Cristos: Matei 5:11

PS. Pe fotografia care a imortalizat decesul lui Marian au fost făcute nu mai puțin de cinci note care vorbesc în felul lor despre aprecierea ce au avuto rudele pentru caracterul lui Marian. Ele sunt: „Jalnică amintirie din Decievrie 1933” ; „aici să vede portretu lu Mărian Ciortus de când au fost mort. D-zău săl  rte. Și familia este de față” ; „eu ca un bun Pretin am făcut aceste  rame lu vecinul  meu Mărian. Emilian Ciortus” ; „ răpăusați” (alt scris adăugat ulterior); Mărian Ciortus din an care au murit, 1933 în Dec(embrie) lângă crăciun odihnească în pace D-ze săl erte!”

Ludovica Cristea din București

 

A fost o personalitate importantă în lumea baptistă din România Mare. A învățat mult, ca să acumuleze tot mai multe cunoștințe teologice, dar și sociale, să poată fi în slujba Domnului o unealtă simplă din spatele frontului, dar foarte activă și eficientă în câștigarea de suflete pentru Cristos.

Pe lângă faptul că a făcut misiune eficientă, a și dăruit din banii dumneaiei pentru nevoile baptiștilor. În anul 1920 donează bani de două ori pentru un proiect ambițios propus de fratele Adorian Constantin, dar care nu s-a realizat.

A făcut parte din delegația Română la Congresul Alianței Mondiale Baptiste ținut în zilele de 21-27 iulie 1923, ținut la Stockholm, capitala Suediei.

A lucrat cu un puternic elan și a înfluiențat creșterea unor biserici care aveau rezultate slabe, precum Biserica Creștină Baptistă din comuna Racovița, unde a lucrat în timpul anului 1923.

Ajunsă la școală în America, se îmbolnăvește și scrie un anunț pentru revista „Farul Mânturii” din România:

„Sora Ludovica Cristea, venită din România la B. W. U. Training School, din Louisville, Ky., se află la Baptist Sanatorium din EI Paso, Texas. Sora Ludovica de un timp nu se află sănătoasă şi s’a dus în Texas, pentrucă acolo aerul este mai potrivit pentru  sănătatea ei. Dânsa este sub cea mai bună îngrijire şi avem mare nădejde că-şi va dobândi iarăşi sănătatea. Surorile cari doresc ca sâ-i scrie vre-o scrisoare o pot adresa:

Miss Ludovica Cristea Baptist Sanatoriuiu

EI Paso, TEXAS (U. S. A.)”

În zilele de 12 – 16 mai 1926 s-a ținut Convenția Baptistă de Sud din Statele Unite în Houston, Texas, unde sora Ludovica Cristea a fost singura româncă prezentă, fiind studentă în America.

La primul Congres al femeilor baptiste române din România, ținut la Curtici în ziua de 17 aprilie 1928, sora Ludovica Cristea este aleasă în comitetul organizației cu însărcinarea de control.

Mihai Ciucă scrie în istoricul făcut Bisericii Creștine Baptiste din Brăila următoarele: „Lucrarea femeilor a fost ajutată de Ludovica Cristea, o tânără care fusese plecată la studii în America. Aceasta venea des la Brăila, oferind îndrumare și idei noi.”

În istoricul Bisericii „Golgota” scrie: „Ludovica Cristea, diaconiță, responsabilă cu organizarea activității de ajutorare a surorilor, o parte dintre aceștia vor pleca ulterior la comunitatea din Ferentari.”

După instaurarea comunismului în România, Uniunea Baptistă în ședința Comitetului Uniunii ținută la Oradea în zilele de 15 – 16 octombrie 1947, este obligată să îi retragă calitatea de misiune a surorii Ludovica Cristea, dar frații sunt îndemnați să o folosească tratând-o ca atare.

Dacă cineva știe mai multe lucruri despre sora Ludovica Cristea, vă rog să mă ajutați să o identific mai bine. Mulțumesc.

Resurse:

Alexa Popovici

Ilie Pop & Silviu Jurjeu

Vasile W. Jones

Mihai Ciucă

Farul Mântuiri

Cartea „Baptiștii din România Pionerii” de Mihai Ciucă, în 3 volume este pe piață la un preț rezonabil

 

Când Domnul l-a chemat acasă pe fratele Mihai Ciucă, așa pe nepusă masă, credeam în sinea mea că această carte nu va mai apărea. Dar Domnul a dat putere familiei sale binecuvântate, soția și fiul său, să nu se lase, ci să ducă la realiazare acest proiect ambițios. Familia a fost ajutată de harnicul păstor al Bisericii Creștine Baptiste din Brăila, Iosua Faur. Au mai contribuit inimoșii Gelu Paul și Iemima Ploscariu, oameni iubitori de cultură. A contribuit de asemenea editura „Casa Cărții” cu colectivul ei harnic și profesionist.

Cele trei volume sunt pe piață și se pot comanda la un preț promoțional de 175 lei. Este vorba de 2300 de pagini de istorie baptistă, dar și imagini de cea mai bună clasă, multe pe care nici eu nu le-am văzut și sunt la o calitate de excepție.

Cumpărând acum te vei bucura că ai în patrimoniul bibliotecii personale cea mai complexă carte de iastorie a baptiștilor din România.

Mulțumesc lui Dumnezeu pentru realizarea acestui grandios proiect, mulțumesc celor implicați în finalizarea lucrării și Domnul Sfânt să fie slăvit în veci. Amin!

De AICI se pot comanda cărțile la preț promoțional.

sau

Baptiștii din România: Pionierii                 

https://istoriabaptistilor.ro/ 

Cine sunt vinovați de pierderea copiilor? Întrebare pusă în anul 1924

 

Frații care au trăit atunci s-au luptat cu această problemă, noi spunem azi că atunci copiii, tinerii, erau mai ascultători ca azi, dar se pare că nu este chiar așa.

Rebeliunea copilului, tânărului și chiar a celor bătrâni este din vechimea îndepărtată și se urcă până în cel mai perfect loc de pe pământ, în Eden. Din relatarea descrisă în cartea Geneza capitolul trei, reiese foarte clar că Dumnezeu este vinovat. Așa reiese, fiecare a dat vina pe altul până s-a ajuns la această concluzie dată de Adam.

Întrebări precum: „De ce sunt bisericile noastre goale de creștini?” Pusă în anul 1877, sau „Cine sunt vinovați de pierderea copiilor?” [1] pusă în anul 1924 sau „De ce părăsesc tinerii biserica”, pusă în ziua de 22 noiembrie 2023, așteaptă răspuns.

Mai jos redau articolul pentru a ne face o idee cum gândeau frații atunci.

Cine sunt vinovați de pierderea copiilor?

1.    Vinovați de această cauză se fac mai întâi părinții, adică tatăl și mama (mai ales mama care este centrul educației familiale). Tatăl și mama creștină trebuie să aibă grijă de viața copiilor lor; ca de mici să-i crească în frică și temere de Dumnezeu. Căci este știut, că ceea ce văd copiii la părinți, aceea fac și ei. Când copilul este de 4 sau 5 ani să fie trimis la Școala Duminicală și acolo părinții alături de dascălii școlii să se intereseze de copiii lor.

2.    Vinovați pentru pierderea copiilor în rândul al doilea este predicatorul bisericii. El ca păstor sufletesc, și conducător al întregului lucru dumnezeiesc, trebuie să se gândească la viitorul bisericii pe care o conduce, fie oricât de mare sau mică. El trebuie să știe că viitorul unei comunități nu pornește din alt izvor decât din școala Duminicală, societatea tinerilor și așa mai departe. Aceste două ramuri ale bisericii, dacă nu sunt bine organizate, biserica este spre cădere definitivă. Cine e vinovat? Predicatorul! De ce? Pentru că neglijează și nu privește în viitor.

S-au făcut multe îndemnuri în direcția Școlii de Duminică, dar ele nu se pun în aplicație. Și cine este cauza? Cei mai de seamă ai bisericii, din acele localități unde nu e Școală Duminicală. Care este paguba? Copiii noștri și frații noștri împreună cu surioarele noastre mici, se duc în lume, căci nu au lucru. De aceea Mântuitorul zice: ,,Lăsați pe copii să vină la Mine”.

Deci frați și surori, părinți și mame, aveți la inimă odraslele voastre și lăsați-le cale liberă la Isus. Și dacă vedeți acum că copiii voștri preferă mai mult lumea decât biserica, voi sunteți de vină că nu i-ați trimis regulat la Școala Duminicală.

Dacă tinerii merg în lume, cauza este aceea că ei nu au ocupație în biserică. Și atunci se potrivește cuvântul unui frate student care a zis: ,,Dacă voi nu dați tineretului lucru îi va da diavolul”.

3.    Vinovați pentru pierderea copiilor mai sunt și dascălii din Școala Duminicală, care nu se interesează de marea și valoroasa lor însărcinare. După cum adulții se conving de bine și de rău, tot la fel se conving și copiii, dar cu mai mare greutate, fiind mintea lor fragedă, dar cu împrospătare se poate. Greu, dar se poate dacă avem interesul de a câștiga inimile copiilor pentru Isus. Nu cu asprime se îmblânzește cineva ci cu răbdare și cu îngăduință. Să căutăm dar ca în Spiritul Blândului Isus, să creștem copiii, și atunci când mintea lor va fi coaptă ne vor mulțumi nouă ca oameni iar Domnului ca Mântuitor.

4.    Vinovați pentru pierdere sunt însuși copii prin neascultare. Noi însă avem datoria să le arătăm că neascultarea a fost, este și va fi pedepsită cu toată asprimea.

Și așa vom  îndeplini voința Domnului Isus ca să lăsăm pe copii să vină la El.

Domnul să ne ajute la toți. Amin!

                                                                 Baltazar

---

[1] Farul Mântuirei, Anul V, Nr. 1 – 2, București, ianuarie 1924, p. 9.

A câtea carte scrisă de ex. președintele meu Viorel Iuga?

Cum Dumnezeu a pregătit o bună rânduială în Comunitatea Bisericilor Creștine Baptiste de Cluj încă de demult, ca în prima zi de marți din fiecare lună, păstorii și lucrătorii să se întâlnească la părtășie. Așa am plecat și eu în ziua de 05 decembrie 2023 la ultima întâlnire din acest an, care a trecut așa de repede precum se vede.

Odată ajuns, arunc privirea pe o masă din hol și văd ceva cutii. Mă uit în ele și văd că sunt cărți. Două cutii cu cărți scrise de neobositul frate dr. Viorel Iuga. Scot o carte și titlul era:

„Predici din Evanghelii”

Și cealaltă

„Mesaje publice”

Le iau, mă uit și mă încearcă o idee: „harnic copil”, să-mi fie iertată expresia. Văd un frate de al casei și întreb: ce-i cu astea? Puteți să luați, a zis fratele. Am luat dar nu am plătit, de aceea nu am dat nume că de voi ajunge să fiu numit „hoț”, să plătesc doar eu și să nu atrag după mine și pe alți frați.

Lăsând glumele bune sau nebune, zic felicitări frate păstor Viorel Iuga că ne mai dai câte un ajutor nouă truditorilor și celui ce are nevoie de câte un ajutor bun! Să nu înțelegem greșit, nu luăm cărțile fratelui ca să plagiem predicile muncite, ci ca să ne mai vină cât e o idee. Oricum ideile trebuie să vină de la Dumnezeu prin Duhul Sfânt, dar și frații noștri care scriu în această speță sunt mânați tot de Duhul Domnului.

Le prezint, dar vă rog dacă doriți să vă adresați autorului.

100 de ani de la înființarea Societății „Credința” în Biserica Baptistă Cluj-Mănăștur

 

Biserica Baptistă din Cluj-Mănăștur avea trei societăți de caritate în primii ani de la formare, care au dus-o la o dezvoltare rapidă a bisericii. Cred că și azi este nevoie de dezvoltarea bisericilor prin activarea acestor motoare care trag la plug pe ogorul Evangheliei Domnului nostru Isus Cristos.

Biserica Creștină Baptistă din Cluj-Mănăștur s-a înființat prin atotputernicia lui Dumnezeu și a unor oameni care au iubit Cuvântul Său, în anul 1921. Aceștia    s-au îndrăgostit de Cuvântul Domnului, au hotărât să-l pună în practică și au început să predice Evanghelia Domnului Isus Cristos.

Acești frați noi în credință au privit și spre poporul cel mic al neamului, care sunt copiii, care se aduna duminică în cartier și se jucau, făcând și năzbâtii de tot felu. Frații i-au adunat pe cei care au vrut să vină, i-au învățat cântări, dar și din Scriptură și așa în anul 1923 s-a înființat societatea „Credința”, având activitatea de Școală Duminicală. Lucrarea a fost încredințată fratelui SimionȚion.

În anul 1925 surorile bătrâne din biserică, cu toate greutățile, au înființat societatea „Iubirea”.

Văzând aceste lucrări din biserică, tinerii au luat hotărârea să se organizeze    într-o societate pe care au numit-o „Speranța”.

Toate aceste trei societăți s-au pus la dispoziția Domnului și au contribuit la dezvoltarea și răspândirea adevărului spiritual. Biserica a crescut prin aceste activități pline de dragoste, credință și nădejde.

Fiecare credincios al Domnului este dator să lucreze la răspândirea Evangheliei și cănd frații se organizeasă, lupta este mai eficientă.

36. Când a văzut gloatele, I s-a făcut milă de ele, pentru că erau necăjite și risipite, ca niște oi care n-au păstor.
37. Atunci a zis ucenicilor Săi: „Mare este secerișul , dar puțini sunt lucrătorii!
38. Rugați dar pe Domnul secerișului să scoată lucrători la secerișul Lui.”
(Matei 9:36-38, VDCC)

Beneficiile apologeticii istorice, de Vasile Bel

 

Redau mai jos lucrarea pe care am scris-o cu ocazia absolvirii cursului de „Apologetică Introductivă”, de la Institutul de Apologetică Vox Dei, condus de dr. Octavian Caius Obeada. Lucrarea este făcută după cerințele Institutului și de aceea nu vă așteptați la ceva mari descoperiri în acest domeniu.

Mulțumesc profesorilor care au predat, ne-au învățat și sfătuit. Mulțumesc frumos dr. Octavian Caius Obeada, profesorul cordonator al acestei lucrări.

Doresc ca Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Hristos să fie slăvit.

           Beneficiile apologeticii istorice

Profesor coordonator Dr. Octavian Caius Obeada

Student Vasile Bel

 

Dumnezeu a dat înțelepciune oamenilor ca aceștia să consemneze evenimentele contemporane lor.

Dumnezeu, în suveranitatea Sa, a trimis pe Fiul Său în lume la vremea oportună, atunci când toate lucrurile care precedau astfel de evenimente erau foarte bine puse la punct.  Dumnezeu, stiind că nu va fi bine primit, că va fi lepădat și negat că este ceea ce se pretinde a fi, I-a învățat pe oameni să scrie, Le-a poruncit și oamenii au scris. Nu I-a pus să scrie pe hârtie, ci pe lucruri mai trainice precum piatră sau plăci de pământ arse în foc, pentru ca să se păstreze peste timp.

Istoria culturii și civilizației este o relatare ( și o interpretare) a faptelor din trecut pe baza unor documente scrise. În lipsa documentului scris informații bogate vin din arheologie.[1]

La ivirea creștinismului, lumea avea deja o cultură impresionantă, fiind gată să consemneze orice eveniment și să transmită informația generațiilor viitoare. Toate acele consemnări constituie o bază de dovezi pentru a fi siguri că ceea ce citim este adevărat, fals sau mit. Consemnările trecute sunt azi evidențele pe care apologetica creștină le folosește ca argumente istorice.

Consemnările istorice despre persoana Domnului Isus sunt unele favorabile scrise de ucenicii Lui, altele nefavorabile scrise de cei care îi erau împotrivă sau neutre cum ar fi citatul informativ dat de istoricul Iosif Flaviu[2].

„În vremea aceea a trăit Isus, un om înţelept, dacă poate fi numit aievea om. El a fost autorul unor uluitoare minuni şi invăţătorul oamenilor care erau bucuroşi să afle adevărul. A atras de partea lui o mulţime de iudei, dar şi o mulţime de păgâni. Acesta a fost Hristos'. Chiar dacă Pilatus, datorită acuzaţiilor aduse de fruntaşii poporului nostru, L-a ţintuit pe cruce, n-au încetat să-L iubească cei ce L-au îndrăgit de la început. Căci li s-a arătat a treia zi iarăşi viu, aşa cum au prezis profeţii trimişi de Dumnezeu, înfăptuind şi o mie de alte miracole. De atunci şi pană azi dăinuie poporul creştinilor, care îşi trage numele de la dânsul.”

-În Biblie, Dumnezeu a consemnat nume, evenimente și fapte păstrate și în alte surse.

Biblia a scris istorie. A scris despre persoane reale care au trăit în istoria umanității noastre, despre care scriu până și istoricii consacrați începând cu părintele istoriei Herodot ( înainte de Cristos n. 484 – d. 425). Popoarele vechilor civilizații au lăsat prin scris, nume, evenimente și fapte care puse împreună autentifică veracitatea Scripturilor, oferind în plus și o notă că istoria scrisă este adevărată.

O diferență dintre credința creștină și celelalte multe alte religii ale lumii este natura istorică a Bibliei. Chiar dacă și celelalte cărți religioase oferă multe povești, acestea nu pot pretinde că sunt relatări istorice.[3]

Beneficiul apologeticii istorice este indubitabil. Prin prezența sutelor de cercetări care dovedesc că Isus Hristos a trăit ca un om deosebit, că a existat și nimeni nu are documente palpabile care să susțină contrariul, cum că El nu a trăit vreodată.

Un ateu, pe nume Lee Strobel, un ziarist obișnuit să caute explicații la diferite cauze și efecte, în scepticismul său credea că Dumnezeu era un simplu produs al dorinței sau imaginației omului superstițios, a început să investigheze  ,,cazul Isus”, dar în loc să găsească argumente în favoarea ideilor sale atee s-a întâlnit într-un mod real cu Isus. În mod paradoxal, din cele adunate pentru a-și susține cauza anti-Isus a ieșit o carte plină de argumente în favoarea Mântuitorului numită: „Pledoarie pentru Isus”.[4] După această carte a mai scris alta apologetică: „Pledoarie pentru Creator” , de această dată aducând dovezi științifice care demonstrează existența lui Dumnezeu.

Biblia este demnă de o cercetare în studiul științelor dar și al istoriei. Unii au sugerat faptul că Scriptura este întodeauna demnă de încredere cu privire la probleme morale, dar că nu are dreptate întodeauna în chestiuni istorice.[5] Doctrina Întrupării nu poate fi separată de adevărul istoric referitor la Isus din Nazaret.

-Cărțile Bibliei au fost citite de oameni contemporani cu persoanele consemnate în ele.

În introducere, scrierile Noului Testament au specificat că cele ce s-au petrecut au fost în perioada în care la conducerea Imperiului Roman era Cezar August, iar dregător în Siria era Quirinius și consemnează evenimentul recensământului din acea vreme.[6] Aceste nume și evenimente se găsesc scrise și în alte cărți de istorie, în documente de arhivă care s-au mai păstrat și sunt autentice. Citindu-le, unii sceptici spun că nu sunt exacte datele, dar la o cercetare mai amănunțită și serioasă se poate dovedi că acuzațiile sunt nefondate.

Evanghelistul Luca arată iudeilor că Isus a venit în lumea noastră, în perioada în care Irod era împăratul Ideilor, dă numele marilor preoți, perioada exactă la care s-a botezat Isus:

1. În anul al cincisprezecelea al domniei lui Tiberiu Cezar – pe când Pilat din Pont era dregător în Iudeea; Irod, cârmuitor al Galileii; Filip, fratele lui, cârmuitor al Ituriei şi al Trahonitei; Lisania, cârmuitor al Abilenei;
2. şi în zilele marilor preoţi Ana şi Caiafa –, Cuvântul lui Dumnezeu a vorbit lui Ioan, fiul lui Zaharia, în pustie.
3. Şi Ioan a venit prin tot ţinutul din împrejurimile Iordanului şi propovăduia botezul pocăinţei, pentru iertarea păcatelor,
4. după cum este scris în cartea cuvintelor prorocului Isaia: „Iată glasul celui ce strigă în pustie: ‘Pregătiţi calea Domnului, neteziţi-I cărările. (Luca 3:1-4)

Aceste informații dovedeau celor din timpul acelă că autorul vorbește despre nume, lucruri, evenimente pe care ei le știu și pe care le-au trăit, dovedind că și restul însemnărilor sunt la fel de adevărate.

Apostolul Pavel în scrierile sale face referire la personalități cunoscute și prezente (atestate din punct de vedere istoric 100%)  în acea vreme, așa că oamenii aveau deplină încredere că toată scrierea lui este adevărată. Un foarte bun exemplu este în 2 Corinteni capitolul 11 versetul 32: 32: În Damasc, dregătorul împăratului Areta păzea cetatea Damascenilor, ca să mă prindă. (2 Corinteni 11:32). Acest împărat, Areta, a fost unul faimos în istoria universală, cunoscut pentru faptele lui:

 „Areta IV Filopatris, ultimul şi cel mai faimos rege *Nabatean care a purtat acest nume (cca 9 î.Cr. la 40 d.Cr.). El a fost confirmat pe tron ca şi rege vasal de către Cezar August, deşi cu oarecare reţineri, întrucât el a ocupat tronul fără permisiunea împăratului. Fiica lui s-a căsătorit cu *Irod Antipa, care a divorţat de ea şi a vrut să se căsătorească cu *Irodiada (Marcu 6:17). Areta i-a declarat război lui Irod şi l-a învins în anul 36 d.Cr. Roma a fost de partea lui Irod, dar expediţia de pedepsire care a fost trimisă sub conducerea lui Vitelius, guvernatorul Siriei, a ajuns numai până la Ierusalim când vestea morţii împăratului Tiberius în anul 37 d.Cr. a dus la abandonarea expediţiei”.[7]

Exemplele de acest fel sunt nenumărate și demne de încredere, deoarece evenimentele Biblice nu sunt simple povești inventate de ,,romancieri” sau cărturari, ci fapte verificabile împletite și țesute în așa fel, încât sunt imposibil de scos din țesătura istoriei.

În istorie au rămas oameni din imediata apropiere a resursei primare, care au scris în favoarea Bibliei, a evenimentelor reale și a figurii centrale  care a fost, este și va rămâne Domnul Isus Hristos. Aceste persoane reale sunt printre alții: Aristides din Atena care se adresează împăratului Adrian în anul 125 apărînd credința creștină. Iustin Martirul (100 – 165) care se adresează împăratului Antoninus Pius și Lucius Commodus pledând cauzei creștinilor, care în opinia lui nu ar trebui condamnați numai pentru numele lor. Tatian, Athenagoras din Atena, Teofil din Antioh și alții.[8]

Acești apologeți au ținut cont de noii convertiți doritori să cunoască și să apere Evanghelia, dar și de filozofi, împărați și iudei.[9] Cei care au citit sau îi ascultau pe acești apologeți făceau legătura între ceea ce li se spune și ceea ce știau deja și ei alegând să se convertească la Creștinism. Considerăm acestă afirmație adevărată deoarece pe vremea împăratului Constantin creștinii erau o forță majoritară importantă de care împăratul a ținut cont.

Faptele consemnate de istorie demonstrează că creștinismul este rațional, bazându-se pe fapte dovedite a fi reale.

-Dovezile consemnate în cărțile Bibliei au fost verificabile în timpul prezent al screrilor lor. 

Evangheliile scriu că Isus a înviat a treia zi, adică în ziua dintâi a săptămânii. Femeile care au venit să aducă miresme au constatat că mormântul unui om bogat unde a fost pus trupul Domnului este gol. Ucenicii au văzut de asemenea și au răspândit această veste a mormântului gol,  și pentru că mormântul era în ogorul unui om înstărit nu s-au putut distruge așa ușor probele.

Pavel de asemenea după aproape 20 de ani spune că sunt dovezi, adică oameni care mai trăiau care l-au văzut pe Isus în viata. Cei în viață puteau depune mărturie despre ce au văzut în urmă cu câțiva ani. 1 Corinteni 15: 6.

Fiind sceptici prin definiție, ateii caută să demonstreze că Isus nu a existat, sau că acest ,,personaj” a fost doar o plăsmuire a minților unor ,,oameni de bine”, care au doar vrut să răspândească niște idei morale care s-au dezvoltat în decursul timpului. Din păcate pentru ei și din fericire pentru noi, evidențele istorice îi contrazic cu prisosință.

---

[1] Ovidiu Drimba, Istoria Culturi și Civilizației, vol. 1, Editura Științifică și Enciclopedică, București 1984, p. 15

[2] Antichități iudaice, cartea a XVIII, 63 -64.

[3] Dr. Johnson C. Philip & Dr. Saneesh Cherian, din Biblioteca Online Vox Dei.

[4] Lee Strobel, Pledoarie pentru Isus, Investigația personală a unui journalist asupra dovezilor în favoarea lui Isus, Editura: „Cartea Creștină” Oradea 2004.

[5] Norman Geisler, Thomas Howe, Sub semnul îndoielii, întrebări frecvente ale scepticilor privind credința creștină, Editura „Om” și „Aqua Forte”, Cluj 2004, p. 6.

[6] Evanghelia lui Luca capitolul 2, versetele 1 și 2.

[7] Dicționar Biblic, Editura „Cartea Creștină” Oradea 1995, p. 76.

[8] Dr. Caius Obeada, Curs întroductiv de Apologetică, modul 01, lecța 02: Scută istorie în Apologetică, pp. 3 – 7.

[9] Dr. Octavian Baban, Istoria Apologetici, Modul 2, Lecția 2 Perioada Patristică (AD 100 – 600, P. 1.