Dumnezeu a păstrat această istorie scrisă de fratele Miai Cohuț în anul 1983 în biblioteca fratelui
profesor dr. Ioan Bunaciu, însoțită de o scrisoare cu data 8 aprilie 1988.
Fratele avea dorința ca fratele profesor să facă cunoscute aceste fapte de
istorie studenților de la Seminar. Această dorință mi-a căzut la inimă și m-a
făcut să o public. Am fost ajutat de fratele Ionel Micula din Beznea și dr.
Corina Brumaru.
A Domnului să-i fie slava!
Lecturare plăcută!
CUVÂNT ÎNAINTE
Încă din anul 1978, fratele Pup Teodor a scris
istoria corului bisericii, iar poporul de credință baptistă din Delureni se
pregătește ca, la 22 august 1983, să sărbătorească aniversarea a 75 de ani de
la înființarea acestei biserici. Pentru această sărbătoare era nevoie de o
istorisire despre cum au evoluat lucrurile de la început. Această sarcină, după
cum se vede, îmi revine mie, deoarece am moștenit de la părinți și bunici
aceste cunoștințe. Cer scuze celor care vor citi această istorisire pentru eventualele
greșeli, deoarece eu nu am absolvit decât cinci clase primare.
Pentru a spune lucrurilor pe nume, din
istorisirea mea s-ar putea crede că vorbesc de rău pe preoți și pe alte culte,
dar eu nu vreau să vorbesc de rău, ci doar am scris realitatea. Înainte de anul
1940, preoții aveau mari drepturi și, totodată, abuzau de acestea, călcând în
picioare libertatea altora. Voi da un exemplu: în comuna vecină Bratca, înainte
de anul 1940, era un protopop cu numele Domocoș Ioan. Ori de câte ori frații
din Bratca aveau un botez, o nuntă sau o înmormântare, acesta venea călare, intra
galopând în mulțime și lovea ori călca oameni cu calul. Odată, frații baptiști
din Bratca aveau o înmormântare; când erau pe drum spre cimitir, acest preot
vine călare în convoi, împrăștiind oamenii, apoi, ajungând la sicriu, sare cu
calul peste acesta, sicriul se desface, iar mortul cade jos în drum! Astăzi, o
asemenea faptă ar fi aspru pedepsită de lege, oricine ar fi făptașul.
Acum, slavă Domnului, au trecut acele vremuri de
ceartă și dușmănie între culte. Preoții își văd de biserica și de poporul lor,
neamestecându-se în alte afaceri. Se vede la ei o educație; sunt oameni cu care
poți trăi în pace. Frații penticostali au abandonat acele „descoperiri” de la
început și, în ultimii ani, și-au construit local propriu, lăsând la o parte
speranța de a ne moșteni. Datorită Departamentului Cultelor, toate cultele
religioase din țara noastră sunt îndrumate să trăiască în pace și să se respecte
reciproc, ceea ce este un lucru bun.
Nu vreau să las în nedumerire problema
localității. Încep cu comuna Beznea și continui cu satul Delureni. În timpurile
străvechi, locul acestui sat mare, cu dealuri și văi, era acoperit de păduri
mari și întunecoase. Călătorii de odinioară au dat locului denumirea de Bezne
(beznă – întuneric mare). Odată cu dispariția pădurilor, locuitorii acestui sat
au plantat dealurile cu pomi roditori, iar pe luncile văilor au crescut sălcii
și arini, astfel încât locul păstra un aspect întunecat. După colectivizare, în
1962, cea mai mare parte a satului a fost transformată în teren arabil și, nu
după mult timp, dealurile și-au scos la iveală roca albă, dispunând de vechiul
aspect „negru”. Prin 1965, niște activiști, împreună cu Consiliul Popular, au
schimbat numele comunei Beznea în satul Delureni.
Scopul acestei modeste lucrări este ca și cei ce
vor veni după noi să cunoască modul în care a început credința baptistă și cum
au continuat lucrurile în biserică. Ar fi frumos și civilizat ca această
istorisire să se păstreze cu grijă în arhiva bisericii, iar frații aleși
secretari ai bisericii să continue istorisirea, scriind evenimentele mai
importante, pentru a rămâne ca moștenire urmașilor noștri. Facă Domnul ca să ne
întâlnim la El: cei ce au fost, cei ce suntem și cei ce vor veni după noi.
Delureni, la 23 august 1983
Miai Cohuț
ISTORIA BISERICII CREȘTINE BAPTISTE DIN BEZNEA
(DELURENI)
1. De unde s-au format baptiștii?
Încă din Evul Mediu au existat credincioși în biserica „creștină” care nu erau
de acord cu botezul copiilor mici, nici cu învățătura numită „Sfânta tradiție”,
precum și cu diferite dogme și încălcări ale Sfintelor Scripturi — lucruri care
nu au fost învățate și poruncite de Hristos și nici practicate de sfinții Săi
apostoli, ba chiar erau contrare Sfintelor Scripturi.
Din scrierile vechi ale istoricilor reiese că,
din secolul al III-lea, au existat oameni care, pentru a-L sluji pe Dumnezeu în
conformitate cu învățătura Noului Testament, s-au distanțat de biserica
centrală cu ceremoniile ei, formând grupări separate, libere, care practicau
neabătut învățătura nou-testamentală și au continuat astfel până în zilele
noastre.
Putem enumera grupări religioase precum:
novațieni, anabaptiști, donatiști, paulicieni, paterini, catari. Anabaptiștii
(„botezați din nou”) au stat la originea baptiștilor. Numele de „baptiști” nu
și l-au dat ei, ci așa au fost numiți de ceilalți oameni („baptist” = botezat
prin scufundare). Toate aceste grupări au trecut prin mari persecuții pentru
credința lor. Au fost persecutați de biserica catolică, mulți fiind maltratați
și martirizați în chip barbar. Dar Duhul Sfânt era cu ei, iar cuvântul adevărului
s-a răspândit mereu.
Prima biserică baptistă se cunoaște în anul 1602,
la Gaisborough, în sudul Angliei, având ca pastor pe fratele John Smith.
În țara noastră, prima biserică baptistă a luat
ființă în anul 1864, în București, având ca pastor pe fratele August Liebing.
În Transilvania, aflată atunci sub ocupația
austro-ungară, prima biserică baptistă datează din anul 1875, în Salonta, având
ca pastor pe fratele Cornea Mihai. După aceea au luat ființă și alte biserici
baptiste, în localități precum Curtici, Buteni, Batar, Tăut, având ca pastori
pe frații Ioan Țirban, Mihai Brumar, Teodor Sida, Teodor Todinca, Clepe Teodor
ș.a. Treptat, cuvântul lui Dumnezeu s-a răspândit și pe Valea Crișului Repede,
de jos în sus.
Se vorbea în Beznea, prin anul 1890, că în
Tileagd ar fi pocăiți (pe atunci nu se cunoștea între oameni denumirea de
„baptiști”; li se spunea „pocăiți”, doar autoritățile de stat cunoșteau
denumirea de baptiști). Oamenii spuneau atunci că pocăiții îți dau, dacă le
ceri, și haina de pe spate. Cam prin anul 1900, vine la pocăință fratele Victor
Paladi din Topa de Criș. El era nobil (boier). În anul 1903, Victor Paladi
construiește biserica baptistă din Topa de Criș. Apoi, la rândul său, predica
Evanghelia în Topa de Criș și în satele din jur, înființând un grup de pocăiți
și în Borod. Alături de el predica și fratele Mihai Brumar.
2. Un grup de credincioși
În Beznea, primul pas spre pocăință l-a făcut o femeie, Cioara Floare a lui
Mitru Cuțului. Aceasta, trecând pe drum prin Țopa de Criș, a văzut o
înmormântare la pocăiți și, auzind cântări frumoase, s-a alăturat mulțimii
adunate. A rămas foarte impresionată de felul în care se predica și se cânta
acolo, auzind cuvântul lui Dumnezeu vestit atât de clar.
Când s-a întors acasă, le-a povestit celor din
familie ce văzuse și auzise. Într-o duminică din primăvara anului 1908, fiul
acestei femei, Cioara Teodor a lui Mitru Cuțului, în vârstă de 29 de ani și
căsătorit, s-a hotărât să meargă la adunarea pocăiților din Topa de Criș pentru
a se convinge de cele spuse de mama lui. Auzind acolo cuvântul lui Dumnezeu,
s-a hotărât să se pocăiască.
La casa lor din Beznea au venit pentru prima dată
frați din Topa de Criș, în frunte cu fratele Victor Paladi. Apoi au venit frați
din Borod, având ca predicator pe fratele Antal Mihai. Cuvântul Domnului a avut
succes și mai mulți din Beznea s-au hotărât să se pocăiască.
În vara anului 1908 a avut loc un botez la Groși,
unde s-au botezat șase suflete din Beznea: Cioara Teodor a lui Mitru, Ungur
Dumitru a lui Mihai, Cohut Teodor a lui Gabor M., Caba Vasile zis „Căbuța”,
Caba Ana soția lui și Veres Ana a lui Mihai. Aceștia au fost primii pocăiți din
Beznea care și-au mărturisit credința în Isus Hristos.
Ei nu aveau, în anul 1908, nicio organizare și
nici local de închinăciune. Mergeau să se roage la adunările din Țopa de Criș
și din Borod, fiind nelipsiți în fiecare duminică și sâmbătă seara. Atunci când
venea vreun frate predicator, se anunțau între ei și se adunau la casa unuia
dintre ei. Predicarea Evangheliei era susținută și de frații Cornea Mihai și
Vicaș Mihai, acesta din urmă fiind pe atunci doar un tânăr.
3.
PRIMUL LOC DE RUGĂCIUNE
În primăvara anului 1909, fratele Vicaș și Mihai, văzându-i în Borod la
adunare, adunați pe frații din Beznea, i-au sfătuit să nu mai vină la Borod și
la Topa la adunare, ci să își facă adunarea într-o casă de a lor. Zicea fratele
Vicaș: „Atâta vreme cât vă adunați cu frații din alte sate, veți fi puțini, iar
dacă vă veți aduna la voi, cu voi, se vor atașa mulți alții.” Frații l-au
ascultat și așa a fost.
În anul 1910, numărul credincioșilor din Beznea se ridica
la 25 de membri; erau organizați și îl aveau ca responsabil pe fratele Vereș
Nicolae. Țineau adunare la Miculești, în casa prietenului Vicuța Mihai a
Ghiurchii (numai sora Ana, soția sa, era pocăită).
Fratele Vereș Nicolae, zis Micula Simioani, care a fost
primul responsabil în Beznea, era un cărturar iscusit și predica cuvântul lui
Dumnezeu cu mare putere. Tot în vremea aceea, Dumnezeu ridica prin bisericile
din jur și alți frați buni, ca fratele Ile Ioan din Bucea, Dînga Gheorghe din
Negreni și Ionescu Teodor din Groși, care apoi vor deveni pastori și vor
deservi și biserica baptistă din Beznea.
4.
SE POCĂIESC BEȚIVII
Poate cititorul ar fi mai satisfăcut să cunoască și câte ceva din viața de
toate zilele din acele vremuri, așa că cel mai bun exemplu l-aș putea da din
familia noastră. Bunicul meu, Cohuț Petru, zis Petre Zahului, provenind dintr-o
familie dezordonată și fiind orfan de tată, a crescut slugă pe la alții. După
ce a făcut armata, s-a căsătorit cu o femeie căreia îi murise bărbatul și care
avea vreo 36 de ani. Bunicul o luase în căsătorie mai mult pentru că cu
celălalt bărbat nu avusese copii. Apoi, bunicul era băiat sărac, dar ea îi
aduse multă avere: vreo 10 iugăre de pământ, boi, vaci, car, plug și tot ce era
necesar în gospodărie. Totuși, după căsătorie, cu bunicul i-a născut șase
copii, dintre care doi au trăit. Astfel, bunicii, văzând că nu ies lucrurile
așa cum și le dorise el și văzându-se căsătorit cu o femeie bătrână și nu prea
frumoasă, apucă calea beției.
În Beznea, pe atunci, erau patru cârciumi, iar când
bunicul locuia la Căbești, aproape de Cornițel și Borod, în Cornițel erau două
cârciumi, iar în Borod opt. Toate acestea erau cârciumi particulare jidovești,
bine aprovizionate și pe care le frecventa bunicul.
A crescut tata băiețel, mama sa bunica îi trimitea pe
tata să îl caute pe bunicul și să îl aducă acasă, iar până să îi dea de urmă,
tata avea mult de mers. Bunicul era un om mândru și secret. Nu spunea nimănui
unde se duce și ce face. Dar bunica, care ținea mult la el, de cum se apropia
seara, își trimitea băiatul să îl caute pe la cârciumile de mai sus și să îl
aducă acasă.
Așa și-a petrecut tata copilăria: ziua păzea vacile, vara
și iarna le hrănea și le adăpa, iar apoi seara, și uneori până noaptea târziu,
îl căuta pe taică-său pe la toate cârciumile ca să îl aducă acasă.
Timpul a trecut și în anul 1909 tata trebuia să se
încorporeze în armată pentru trei ani. Biata bunică era mai necăjită ca
oricând, și de feciori că pleacă în armată, dar mai mult de bunicul, că de acum
nu avea cine să îl aducă acasă de la cârciumă, că va cădea beat undeva și va
muri, sau va îngheța iarna într-un șanț până se va elibera tata din armată.
Dar… ceva minunat: Dumnezeu ascultă suspinele și ia
îngrijorările, are milă și de cel mai mare păcătos, îndreptându-l pe calea cea
bună. Pe când veni tata în concediu din armată, bunicul era pocăit. Acum nu mai
avea nevoie să fie căutat și era adus acasă de cineva. De unde se ducea venea
singur, treaz, Domnul îi dăduse lumină și se pocăise.
Bunicul avea un frate și mai mare bețivan; acesta bea
împreună cu soția, lucrau cu căruța cu caii la pădure, o lua cu el și pe
nevasta sa, stăteau acolo o lună întreagă la lucru, iar când primeau plata,
stăteau la cârciumă câte trei zile în șir cu cai și căruță și beau până când
treceau toți banii, apoi începeau din nou. Cei șase copii pe care îi aveau
stăteau acasă flămânzi și dezbrăcați, trăiau mai mult din mila vecinilor. Așa
trecea vara și iarna.
Dar când s-au întâlnit cu pocăiții, Dumnezeu le-a
revărsat și acestora lumina Lui. S-au lăsat de băutură, devenind credincioșii
Domnului și reușind și ei să își formeze o gospodărie.
În acea vreme, băutura alcoolică se găsea din abundență.
Oamenii munceau flămânzi și goi, iar banii îi dădeau jidovilor pentru băutură.
Preoții vremii de atunci îi învățau pe oameni să nu se prindă de Sfânta
Scriptură, fiindcă e sfântă și numai preoții au voie să umble și să citească în
ea. Iar oamenii de rând, dacă se prindeau cu mâinile de Scriptură, li se usucau
mâinile.
Oamenii nu aveau voie să învețe legea lui Dumnezeu, și
nici preoții nu îi învățau. Lumea zăcea în mizerie și în păcat și era ținută de
către preoți și mai departe în starea lor înapoiată și păcătoasă.
5.
O BISERICUȚĂ
Biserica baptistă din Beznea am putea spune că s-a născut într-o situație
juridică bună. Întrucât Transilvania atunci făcea parte din Austro-Ungaria,
unde se formaseră legi stabile și corespunzătoare, art. XLIII din 1885 pentru
religii garanta exercitarea liberă a confesiunii baptiste din acea țară, iar
art. LIII din 1905 garanta trecerile de la o confesiune la alta.
Totuși, se mai semnalau împotriva fraților manifestări de
ură și huiduieli din partea preoților și a clicilor din acea vreme. „Veți fi
urâți de toți din pricina numelui Meu, dar cine va răbda până la capăt va fi
mântuit.” (Matei 10:22)
În vara anului 1914, biserica număra peste 50 de membri;
adunările țineau tot pe dealul Miculeștilor. Aveau un plan și adunaseră și ceva
material să își construiască undeva în sat o casă de rugăciune proprie.
Dar în august 1914 începe primul război mondial. Acest
război a fost o grea lovitură și pentru biserică. Au fost mobilizați și trimiși
pe front toți tinerii și bărbații de la 17 la 52 de ani. Totodată, pleacă pe
front și fratele responsabil Vereș Nicolae, care era înscris acum ca elev la
Seminarul Teologic Baptist din Hamburg. Rămân acasă femeile și câțiva bătrâni
care nici așa nu știu să citească.
Îmi povestea mama că, în timpul războiului, se adunau
duminica și în serile de rugăciune, dar nu aveau cine să le citească un Psalm.
Citeau câte o seară pe litere cum puteau și apoi se rugau Domnului.
După furtună vine și soare! Dar, de multe ori, noi
oamenii rămânem triști, abătuți, zguduiți! După patru ani de război, în anul
1918, oamenii vin acasă din război sau din prizonierat, cei ce au de unde veni.
Dar se constată cu durere că patru dintre membrii bisericii nu se mai întorc:
Vereș Nicolae, Pușcău Ioan, Gordan Mihai și Gordan Constantin, care rămân
decedați pe front, lăsând în urma lor femei văduve și copii orfani.
6.
UN MIC LOCAL PROPRIU DE RUGĂCIUNE
În toate greutățile vieții, frații noștri înaintași nu s-au dat bătuți, strâng
rândurile, cei întorși din război, cu cei bătrâni de acasă, și prin anul 1918
adună bani și cumpără o casă de la Cioara Florian. Casa era construită cam pe
locul unde stă acum fratele Accuci Gheorghe. Casă din lemn, destul de joasă și
nepotrivită de adunare, dar cu mulți dintre frați erau de la Căbești, Groapa
Pepi și Dealul Borodului, le era departe să meargă până la Miculești. Adunarea
aici era mai la mijlocul satului. Dar, cu această ocazie, biserica se bucură de
un local propriu, deși modest, dar era al lor.
În anul 1919 vine la pocăință fratele ungur Dumitru, zis
Mitra Baciului – cel puțin pentru câteva vreme. Acesta donează bisericii ca loc
de adunare aproximativ 4 ari de pământ din intravilanul lui. Acest loc se află
lângă ulița ce duce pe vale, cam 70 m de la intersecție, pe dreapta.
7.
O CASĂ DE RUGĂCIUNE
Anul 1919, prin ajutorul Domnului, biserica era bine organizată. Îl avea ca
responsabil pe fratele Marușca Teodor, iar ca pastor pe fratele Ileș Ioan din
Bucea. Acum a sosit vremea când frații donează bani și cumpără o casă mare din
lemn de stejar, din care apoi au început să își construiască o casă de
rugăciune pe locul primit de la Ungur Dumitru.
În vremea asta, între frați era unul, Caba Vasile zis
Căbuța. Acesta știa să construiască case din lemn. Fratele Căbuța, deși era un
om cam bătrân, energic și neînduplecat, a început, ajutat și de alți frați, să
construiască acea casă de rugăciune și să o termine în același an. Era un local
foarte încăpător, dar nu prea arătos. Biserica s-a servit de această casă de
rugăciune aproape 30 de ani, până la construirea noului local.
8.
Noi luptăm pentru credință
M-am văzut silit să vă scriu ca să vă îndemn să luptați pentru credința care a
fost dată Sfinților odată pentru totdeauna (Epistola lui Iuda 1:3).
Prin anul 1923, mileniștii ne dădeau târcoale mereu; ei,
ca și penticostalii mai târziu, nu se duceau la cei de prin cârciumi, cei ce nu
știau de Dumnezeu, ca să-i convertească la iudaism, ci veneau la noi. Ca să ne
predice sabatul și mii de ani, intrau cu sila la amvon și ne predicau după
bunul lor plac.
Într-o duminică, trecând la amvon, ne chemați și
începându-și predica, bineînțeles în favoarea lor, doi inși începură să predice
(eu eram copil mic, nu înțelegeam niște lucruri greoaie ca acestea). Dar
fratele Căbuța i-a semnat de două ori să plece de la amvon, că noi nu avem
nevoie de învățături de felul acesta, dar ei nu plecară, ci continuau să
predice. Atunci fratele Căbuța se duse la sobă, luă o mână de cenușă și le
aruncă în față, la amvon. Atunci mileniștii au plecat, dar la biserica noastră
nu au mai venit.
9.
CORUL VOCAL AL BISERICII
Biserica se dezvolta mereu, și cu deosebire față de azi (1983), frații din
Beznea țineau o strânsă legătură frățească unii cu alții; se vizitau în
familii, se rugau și cântau împreună prin familii. De asemenea, și fratele Ilea
Ioan, păstor de atunci, lucra nu numai duminica în biserică, ci în toate
zilele; umbla pe la frați prin familii, stând de vorbă cu fiecare frate sau
soră, îndemnând și sfătuind pe toți.
În anul 1924, biserica a hotărât să trimită doi frați
tineri la școala de note, ca aceștia, după ce vor învăța note, să înființeze
cor vocal în biserică. Au fost trimiși la școala de note frații Pup Teodor și
Cioara Teodor, care sunt strămoșii tuturor coriștilor și instrumentiștilor de
aici, de orice gen ar fi ei sau instrumentele cu care cântă.
Iată
ce ne istorisește fratele Pup Teodor:
Istoria înființării corului vocal în biserică. Mai întâi istorisim formarea
dirijorilor: Eu, Pup Teodor, fiul lui Ioan și Ioana, zis Togyere Oani Băloai,
în iarna anului 1921-1922 am început să umblăm la adunare la pocăiți. Eu,
împreună cu vărul meu, Cioara Teodor, băiatul Flori Nuțoi și a mătușii mele,
Floarea Flori Nuțoi, care era sora mamei mele. Ea era pocăită și, chemați de
ea, eu și băiatul ei, Cioara Teodor, am început să umblăm la adunare.
În anul 1922 eu aveam 19 ani, iar Cioara Teodor avea 17
ani. Atât a fost mai greu până când am început să umblăm la adunare, iar după
ce am început, nimeni și nimic nu ne-ar fi putut opri, pentru că acolo am găsit
prietenie, iubire și frățietate, cum pe lume nu puteai găsi, decât vorbe urâte,
murdare, stricăciune și toate relele. Și mai ales eu, care am rămas orfan de
tată la vârsta de 10 ani, sătul de sărăcie și de lipsuri, cum numai cine nu are
tată și mamă poate să știe.
Ajuns între frați, am aflat că și pe noi ne trage cineva,
nu ne împinge și nu ne huiduiește, ci ne iubește. Sigur că ne iubea și
Dumnezeu, dar noi nu am fost în stare atunci să înțelegem lucrul acesta, dar pe
urmă ne-am dat seama și am înțeles că Dumnezeu își răspândește iubirea Lui prin
oameni. Aceasta nu am putut să uit niciodată, chiar și astăzi păstrez amintirea
aceasta și o voi păstra cât voi trăi. Cred că ar fi și păcat dacă aș uita că am
fost cuprinși cu dragoste de toți frații, dar de la care am primit mai mult
ajutor a fost fratele Marușca Teodor. De la el am și învățat mai mult, fiindcă
în vremea aceea el a fost conducător al bisericii și cel mai capabil dintre
frați.
În iarna anului 1922 am umblat la adunare, iar în vara
anului 1922, a doua zi de Rusalii, eu și fratele Cioara am fost botezați în
comuna Groși, în apa Crișului Repede, de către fratele Ioan Șerban, unde s-a
ținut un botez cu 119 persoane, dintre care 13 persoane au fost din Beznea.
Botezători au fost doi frați: Ioan Șerban și Vicaș Mihai.
În vremea când am venit noi la pocăință, nu erau tineri
între frați; cei mai tineri erau fratele Nuțu Mitri Flori, fratele Suciu, apoi
fratele Mărușca cu soția sa Florica. Fratele Suciu nu era încă căsătorit cu
Florica. Dar fratele Marușca, fiind conducător și umblând printre frați, a
înțeles că frații din comunitate au hotărât să țină curs de note. Fratele
Marușca, cu biserica, a hotărât să ne trimită pe mine și pe fratele Cioara la
acest curs de note, ca să învățăm notele și să putem înființa cor în biserică.
Apoi, în iarna anului 1924, începând din ianuarie, s-a
ținut cursul de note muzicale de trei luni în cadrul comunității Oradea. Am
fost trimiși și noi la acest curs, care s-a ținut în comuna Bălaia, lângă
Tileagd, fiindcă acolo era o biserică mai mare și cu posibilitate de a caza
cursanți, care au fost în număr de 45–50 de inși. În anul 1924, aveam 21 de
ani, iar fratele Cioara 19 ani.
În anul acela, secretar la comunitatea Oradea era fratele
Pușcaș Teodor, iar dirijorul sau profesorul nostru era fratele Ilieș Ioan din
comuna Gurbeghiu, care venise din America.
Fratele Ilieș a făcut un cor foarte frumos în comuna
Bălaia, unde am învățat și noi să dirijăm. În primăvara anului 1924, după ce am
venit de la cursul de note, prin aprilie, am început să înființăm cor în
biserică. Dar nu prea aveam oameni tineri potriviți pentru a cânta în cor.
Cei mai tineri dintre frați care puteau cânta în cor erau
fratele Suciu Ioan, care, în timpul cât am fost noi la curs de note, s-a
căsătorit cu sora Florica. Deci poți spune că sora Florica Suciu era inima
corului. Ea cântase în cor la școală și la biserica ortodoxă. Era un director
de școală numit Katona, care înființase cor vocal din elevi și adulți, cu care
cântase în biserica ortodoxă.
Acum, după 58 de ani, nu îmi pot aduce aminte bine de
toți coriștii care am început, fiindcă aceste lucruri trebuiau scrise atunci,
dar fiindcă nu le-am scris atunci, sunt silit să scriu acum ca totuși să se
știe de când datează corul în biserica baptistă din Beznea. Așa că, la
înființarea corului, am fi fost vreo zece-doisprezece persoane. Dar, fiindcă
învățătorul avusese cor la școală și acum se împrăștiaseră, cei ce aveau idee
de cor de la școală au venit din curiozitate la noi ca să vadă corul nostru, și
pe toți câți au venit noi i-am învățat să cânte cu noi în cor, iar ei totuși au
rămas cu noi și s-au botezat.
Din anul 1924 până în 1926 au fost, după cum urmează:
Ungur Petru, Ungur Dumitru a Savului, Caba Dumitru a Ileni, Vereș Florica,
Vereș Onița, Micula Florița a Ioani, Petruș Ioan, Groza Catița a Flori Nuțoi,
fratele Groze Gheorghe, fratele Butiri Pavel, fratele Rusalime și alții care nu
îmi mai aduc aminte.
Așa că, pe urmă, Domnul a dat binecuvântarea și am avut
cor mare și frumos; fratele Cioara, fiind contingentul, în 1927 a plecat în
armată, iar în armată a fost la muzica militară. Până când a fost el în armată,
eu am fost singur cu corul. Eu nu am făcut armată, fiind dispensat de serviciul
militar ca fiind cel mai mare fiu la o mamă văduvă.
Așa că ne-am despărțit pentru o vreme, iar după un timp
oarecare am ajuns și eu cu serviciul la Bratca. Așa am putut iarăși să lucrăm
împreună. Apoi, în anul 1929, am înființat fanfara, comandând instrumente din
Cehoslovacia.
Fanfara a fost înființată de fratele Cioara Teodor. Deci
vreau să spun că odată cu înființarea corului și a fanfarei, lucrarea Domnului
a luat mai mare avânt, fiindcă tineretul a găsit bucurie și a găsit de lucru.
De aceea, când au apărut penticostalii prin anul 1934, la
noi în biserică era bucurie, tineretul avea bucurie, iar apoi, fiind legați de
cor și fanfară, aveau de lucru. Adică atât cei tineri, cât și cei mai în vârstă
sau bătrâni găseau bucurie în biserică și biserica nu a putut fi ruptă de
penticostali, cum au fost rupte alte biserici.
Totuși, s-au găsit și atunci câteva elemente mai slabe,
puțin, care s-au luat după năluci. Nefiind bine întemeiați în Hristos, unii
dintre ei au fost mustrați pentru abateri și de aceea au plecat.
Așadar, sămânța aceea de atunci Domnul a binecuvântat-o
și a rămas până în ziua de azi și va dăinui pentru că Dumnezeu o va ține. Toți
copiii noștri de atunci și până în ziua de azi au învățat muzică, după cum se
vede, și cântă, laudă Domnului.
Dumnezeu să binecuvânteze pe toți cei ce au muncit atunci
și de atunci până în ziua de azi și, în continuare, pe toți cei ce vor duce
munca și lupta mai departe spre slava Domnului și creșterea bisericii în harul
Său.
De notat este că, după ce fratele Cioara a înființat
fanfara, el se ocupa cu fanfara, iar eu cu corul și cântam și la fanfară.
Ar fi multe de arătat despre înființarea fanfarei și apoi
o istorie frumoasă despre zidirea bisericii, începând cu facerea cărămizilor,
la care au lucrat copiii noștri, de la mic la mare. Copiii noștri au scris
numele pe cărămizi când le-au făcut, și aceste nume sunt scrise în zidurile
bisericii chiar dacă nu le vedem.
Până aici am scris eu; vă rog să continuați istorisirea
lucrurilor, pentru că e bine și frumos să știe, adică să rămână o amintire
pentru veacurile viitoare.
Deva, la 17 ianuarie 1978, alineat semnat de fratele Pup
Teodor, domiciliat în prezent în Deva.
Notă: întrucât fratele Pup ne scrie că nu
ține minte numele tuturor coriștilor cu care a început, eu, ca copil mic cum
eram atunci, probabil îmi amintesc de toți:
Frați: Pup Teodor, Cioara Teodor, Marușca Teodor, Suciu
Ioan, Cacuci Ioan a Mitri, Butiri Pavel.
Surori: Marușca Floare, Suciu Florica, Micula Florița a Ion Ioani, Cohuț
Ecaterina, Martin Ileana, Pușcaș Florița, Groze Ecaterina, Negruț Florica,
Micula Anuța.
10. La școală
(Alineat scris ca și copiii noștri să știe cum se învăța mai demult carte)
În perioada dintre cele două războaie, în țara
noastră preoții aveau mari drepturi de a ocupa posturi. Dar, în drepturile lor,
se foloseau de a huidui și de a înjosi pe credincioșii baptiști și pe copiii
lor, denumindu-i: comuniști, eretici, rătăciți etc. De notat este că atunci un
preot putea fi director la o școală primară fără să fi absolvit un învățământ
superior, facultate sau pedagogie, lua postul de director școlar, luând după el
încă un salariu în plus.
La noi, preotul ortodox Berca Nicolae, pe lângă
parohie, mai era director școlar și deputat în Partidul Național Creștin. Noroc
că partidul lui nu a ajuns niciodată să fie la putere.
Când am împlinit șapte ani, într-o dimineață de
toamnă, mama mă îmbrăcă curat și mă duse la școală. Părinții îmi făcuseră
planul să stau la bunicul, care era aproape de școală, și numai sâmbăta să mă
duc acasă la noi, fiindcă era mai departe.
Aici fac cunoștință cu preotul Berca Nicolae,
care era directorul școlii din Beznea. Eu, în clasa întâi, îl aveam ca profesor
pe Caba Gheorghe, zis și Vampoc. Era un om foarte bun și nouă, copiilor, ne
plăcea de el, dar era bolnăvicios și șchiop, și din cauza îmbolnăvirilor de
multe ori lipsea de la școală. Atunci, cu clasa noastră făcea lecții Popa, fapt
ce nu ne convenea deloc, fiindcă Popa ne bătea „cărămidă” și ne punea să stăm
în genunchi pe grăunțe sau pietricele din Vale toată ziua. Ne bătea mai ales pe
pruncii pocăiților.
Ce zicea el: „Eu să vă învăț carte, apoi voi cu
cartea mea să vă faceți predicator la pocăiți?” Cu toate că învățam bine la
școală, tot nu am scăpat de ciocăneala popii, melodia cu nodul degetului în cap
sau în frunte, așa de tare cum ar lovi cu un ciocan, apoi când termina de
ciocănit mai trântea una sub barbă, așa că îmi mușcam limba, apoi mă lăsa
mulțumit cu exclamația: „Pocăitul!” sau „Pui de comunist!”
L-am văzut odată pe acest preot bătându-l pe
fratele Cohuț Marcu, care era și el punct de pocăit. Băiatul se încurcase la
lecții, Popa își coase cureaua de la pantaloni și îi trage băiatului cât putea
de tare cu cureaua peste cap. Și cum era tuns la zero pe cap, fiecare curea
primită făcea o vinețeașă piele albă a capului, în formă de cale ferată. Apoi
trăgea Popa și dădea până ce capul băiatului semăna cu o gară mare, cu multe
căi ferate.
Apoi, când obosea Popa, capul băiatului schimbase
culoarea din alb în roșu-vânăt. Cu un an înainte, Popa îl bătuse pe fratele
Marușca Petru până l-a făcut tot răni și sânge, fiindcă era băiatul
responsabilului. „Ce mă, pocăitule,” îi zicea Popa, „după ce te învăț eu carte,
te faci și tu predicator la pocăiți ca și taică-tău?”
Când să încep clasa a II-a, tata m-a mutat la
școală în Cornițel, fiindcă locuiam la Căbești și era mai aproape școala din
Cornițel. Acolo aveam doi profesori, doi băieți tineri din Moldova, erau oameni
foarte buni, se purtau cu noi ca și cum am fi copiii lor, dar și noi țineam
foarte mult la ei. Așa că, deocamdată, am scăpat de ciocăneala popii.
Primăvara, am fost planificați să mergem cu
școala în excursie la Peștera Vadu Crișului, pe jos. Din Borod am fost însoțiți
și de școala Borod.
În Borod era iar director de școală un preot zis
Grigore. El avea câteva zeci de hectare de pământ, avea parohii în Cornițel,
Valea Mare și mai era și director la școala din Borod.
Cum am dat cu ochii de el, îi înjura pe școlarii
din Borod și îi huiduia mai rău ca pe animale. Noi, cei din Cornițel, ne miram
că nu auzisem pe profesorii noștri înjurând niciun cuvânt, dar acest preot îi
înjura toată ziua, de Dumnezeu, de toți sfinții și oricum îi venea la gură,
fumând tot timpul, așa că abia îl vedeai din fum.
Noroc că această „ortăcie” cu popa nu a fost
numai de o zi. Iar după ce ne-am adunat la școală în zilele următoare, tot
discutam noi, școlarii din Cornițel: „Fericiți suntem noi că pe noi nu ne
înjură profesorii și nici nu ne afumă cu tutun toată ziua, ca și pe cei din
Borod.”
Ziceam noi: „Școlarii din Borod nu au nevoie să
învețe să înjure și să fumeze de la alții, pentru că îi învață popa la școală.”
11. Confruntare cu preotul Clintoc
După cum ne-a arătat și fratele Pup bătrânul,
biserica se dezvoltă mereu, fiindcă cei ce au ieșit de sub robia păcatului
slujeau în mod voluntar lui Hristos, care i-a mântuit, cântându-i și
mărturisindu-L.
Dar mai erau și greutăți după Unirea Ardealului
cu România, în anul 1918. În România nu existau legi care să garanteze
libertatea religioasă și nu era recunoscut în Țara Românească cultul baptist.
Așa că Uniunea Baptistă de atunci făcea multe
memorii și demersuri pe lângă Ministerul Cultelor.
Abia în anul 1923 s-a putut obține o lege a
cultelor. Totuși, printre greutăți, biserica baptistă funcționa cât pe față,
cât pe ascuns, și mulți oameni se întorceau la Dumnezeu.
În anul 1927, când a intrat la guvern patriarhul
Miron Cristea, acesta căuta iarăși să încurce lucrurile, cu toate că era o lege
a cultelor stabilită. Tot mai amenințau preoții și alții întocmiți de ei,
baptiștii fiind comuniști și că nu respectăm religia de stat, și ca atare
suntem împotriva statului.
În anul 1929, a doua zi de Rusalii, s-a ținut un
botez nou-testamental aici în Beznea, pe care îl conducea fratele Balc Petru,
pe atunci președintele comunității baptiste Oradea.
Preotul greco-catolic Clintoc, pentru a ne
împiedica să ținem acești botezuri, și-a adus un cumnat al său, care avea
gradul de căpitan. Acesta, la rândul lui, a venit de la unitatea unde făcea
serviciul, cu o gardă în armată, din vreo cinci soldați, cu care s-a postat la
intersecție, ca să nu ne lase să ieșim de pe ulița unde era biserica și să nu
ne putem duce la apă, unde avea să se țină botezul, lângă Ioane Mihai.
Toți frații, cu președintele comunității în
frunte, au înaintat strângând rândurile spre cordonul de soldați, care îi
așteptau cu armele încărcate și cu baionetele pe arme.
Fratele Balc Petru mergea în fruntea convoiului
și conducea cântarea „Vino la Apa vieții”, iar publicul cânta din mers.
Ajunși aproape de soldați, căpitanul făcea
gălăgie, strigând: „Să nu se apropie de soldați nimeni, că dau ordin să tragă!”
Așa s-a trecut printre soldați, care au fost
inundați de convoiul care trecea cântând. Doar un frate, Caba Dumitru, a ținut
gură cu un caporal, care i-a dat fratelui două palme.
Atunci preotul Clintoc, turbat de mânie, a
strigat în gura mare că el își ia angajamentul ca, la anul viitor, tot a doua
zi de Rusalii, să organizeze personal în adunarea pocăiților dansuri și piese
de teatru cu conținut anti-pocăit.
Dar nu s-a petrecut așa. Domnul era cu noi, și în
același an apar în legislația țării alte legi și decrete ce ne favorizau.
În anul 1930, care urma, s-a ținut tot a doua zi
de Rusalii un botez cu 30 de suflete în biserica baptistă din Beznea, condus
tot de fratele Balc Petru. Dar de data aceasta mergea în fruntea convoiului
cântând fanfara bisericii baptiste din Beznea.
12. Fanfara
În anul 1929 biserica a hotărât să își cumpere
fanfară. Fratele Cioara Teodor atunci se eliberase din armată, unde a făcut
stagiul la muzica militară. Fratele Cioara era un tânăr energic și era
milităros, avea și cunoștințe de muzică, era omul ce ne trebuia să înființeze o
fanfară.
Biserica a făcut comandă în Cehoslovacia după opt
bucăți de instrumente de suflat. Era de notat că biserica mai avea trei
instrumente de suflat pe care le-a cumpărat în anul 1924 și cu care cântau în
biserică fratele Pup și fratele Cioara. Deci biserica avea 11 bucăți de
instrumente de suflat, cu care fratele Cioara Teodor începe în iarna anului
1929 școala de muzică pe două luni.
Iată prima promoție din anul 1929 și
instrumentele cu care cântau:
·
Caba
Dumitru și Vereș Vasile, fig. I B
·
Groza
Gheorghe - esclarinet
·
Cioara
Teodor - bas fligorn B
·
Marușca
Petru și Cohuț Marcu - trombon I-II S
·
Cacuci
Nicolae - trombon IIB
·
Panc
Teodor - bariton B
·
Ungur
Petru - bas fa Bombardon
Este de notat că cei ce au început să cânte prima
dată au fost unii care s-au retras, iar după un an, după altă școală de muzică,
alți copii de frați le-au luat locul și așa s-au perindat, luând alții locul și
cântând spre slava Domnului.
Iar prin anul 1932 s-au cumpărat toba mare și
cinelele. Ca și corul, fanfara a întregit biserica, adâncind tinerilor de
lucru, împodobind serviciile religioase, cât și botezurile, înmormântările,
nunțile, în biserica noastră, cât și în cele din jur.
13. Iarăși frământări
În anul 1934 apar penticostalii. Ei se formează din câțiva de-ai noștri care
erau excluși din biserică, unii chiar de zeci de ani. Oameni ce alunecaseră
demult în mocirla păcatului, trăind în beție, curvii, și soții necununați etc.
Toți aceștia și, încă câțiva, din Oastea Domnului au aderat la penticostali.
După ce s-a format această grupare a
penticostalilor, nu visau altceva decât ca corul baptiștilor, biserica
baptiștilor sau fanfara să fie ale lor. Din când în când se descoperea cuiva
dintre ei cum că baptiștii vin la ei și îi vor captura. Așa s-au petrecut
lucrurile vreo 15 ani după înființarea lor.
Duceau tratative cu noi să ne unim, dar tot ei să
impună obiceiurile și dogmele lor, iar noi să fim supuși la noi acasă, lucru
care nu s-a întâmplat.
Iată un fapt concret: în anul 1947, fratele
Gordan Florian, predicator penticostal, s-a declarat că trece de la
penticostali la noi. A trecut la noi, venea regulat la biserică, nu se ducea la
penticostali să fie văzut de cineva și ne predica în biserică, însă predica lui
ducea tot la ale lor.
Biserica penticostală își susținea cu multă
rugăciune și stăruință dorința de a ne câștiga așa, dintr-o dată. Iar după un
an, văzând că nu-i iese nimic, singur a venit și singur a plecat.
Și ce frumos și adevărat sună cuvintele Domnului,
scrise în Evanghelia după Ioan:
„Eu sunt păstorul cel bun. Eu îmi cunosc oile mele și ele mă cunosc pe mine. Nu
merg deloc după un străin, ci fug de el, pentru că nu cunosc glasul
străinilor.”
Noi baptiști nu obiectăm că toată lumea trebuie
să creadă la fel ca noi. Iar dacă cineva crede altfel, să creadă, iar pe noi să
ne lase în pace.
Cei ce le trebuie aderenți să se ducă la birturi,
cafenele și alte locuri unde se practică păcatul. Acolo unde oamenii nu știu de
mântuire și nu cred într-un mântuitor, fiind chinuiți de păcat. De acolo să-i
scoată și să-și facă aderenți.
14. Din nou furtună
La 1 septembrie 1940, prin dictatul de la Viena, comuna noastră devine
teritoriu cedat Ungariei. Ca libertate religioasă aveam, în Ungaria existau
acele legi ce erau și înainte de Primul Război Mondial.
Dar pierdusem legătura cu neamul nostru românesc
și ne provoca durere. Pierduse și buna organizare ce avea în acele vremuri
Uniunea Baptistă din București.
Îmi amintesc de frumoasa revistă ce apărea atunci
regulat, de două ori pe lună, „Farul Creștin”. Apoi „Mana Zilnică”, altă
revistă frumoasă pentru ora biblică și tineret, precum și alte cărți religioase
ce se tipăreau de către frații noștri la București pentru a deservi
frățietatea.
Valorile pe care le-am pierdut nu le-am găsit
nici până la ora actuală.
Dar și mai greu era că era război, oamenii erau
duși pe front, erau duși pe la diferite detașamente de lucru, unii chiar și în
Germania.
Din acest al Doilea Război Mondial pierdeam
iarăși un frate bun muzicant: pe fratele Petruș Dumitru, care la rândul lui a
făcut și el armata la muzica militară. El a înființat cor în bisericile
baptiste din Peștiș și Lugașu de Jos.
Dar ne amintim cu durere că a plecat pe front și
nu s-a mai întors.
15. După furtună, iarăși zile senine
Dumnezeu, în bunătatea Lui, aduce iarăși liniște. Spre sfârșitul anului 1945 ne
reîntoarcem acasă, fiecare luându-și activitatea sa în biserică.
Biserica se reîntregește din nou, corul și
fanfara bisericii își reiau activitatea, ba încă fanfara se mărește cu vreo 3-4
instrumente.
După mine, anul 1946 a fost un an binecuvântat,
când tinerii bisericii erau mereu în misiune cu fanfara.
Uneori ne asociam cu fratele Nadar Ioachim, care
pe atunci era și el tânăr, necăsătorit, dar bun predicator. Noi chemam cu
fanfara oameni de prin satele la adunare, iar fratele Nadar sau alți
predicatori le vesteau cuvântul Domnului.
Rețin că în anul 1946 am cântat cu fanfara spre
slava Domnului în 35 de localități.
Acum văd și pot aprecia ce frumos și bine e să
fii tânăr în slujba Domnului, măcar numai un simplu fanfarist. Nu e lucru prea
mic să cânți pentru slava Domnului și să faci bucurie și altora.
16. Iarăși după război: construcții
Încă din anul 1944, frații ce mai erau pe acasă s-au gândit să ne construim o
casă de rugăciune mai modernă și să fie la șosea.
Atunci s-a cumpărat terenul pe care este zidită
biserica la ora actuală, de la Cuc Teodor, cu prețul de 600 pengő, bani
ungurești.
În anul 1945 frații au transportat cu căruțele
piatră de la Vârful Crai pentru fundație.
În anul 1946 biserica îl avea ca responsabil pe
fratele Cioara Teodor. Biserica hotărât să se înceapă ziditul. S-a făcut schița
(plan) pentru clădire.
Apoi s-a angajat un constructor de biserici din
Aleșd, cu numele de Gentai Zoltan, care apoi și-a trimis zidarii și a început
construcția.
Dar în anul 1946 nu s-a zidit decât fundația din
piatră.
Tot în anul 1946 s-a făcut și cărămida pe vale,
în terenul fratelui Cioara Florian, unde era material corespunzător și apă.
La făcutul cărămizilor au lucrat toți frații și
surorile, chiar și copiii cei măricei. Toți, mic și mare: bărbații pregăteau
materialul pentru cărămizi, iar femeile, cu fetele și băieții, lucrau la
formălit.
Se lucra cu multă voie bună, glumind, râzând, dar
cei de la forme lucrând mereu și-au format o îndemânare de neînchipuit; se
puteau lua la întrecere cu orice cărămidari de bronz.
Tot în anul 1946 am primit lemne de la
composesorat, lemne pentru ars cărămida. Ne-am dus în pădure toți bărbații, am
tăiat aceste lemne, le-am fasonat în metri steri, apoi, spre toamnă, le-am
transportat cu căruțele la cuptorul de cărămidă.
În anul 1947, iarna, s-a transportat cărămida cu
săniile lângă fundație, iar primăvara am început zidit pereții din cărămidă.
Și aici era mult de lucru: făcutul mortarului,
transportul cărămizilor și mortarului sus pe schele cu targa.
Terminând zidirea pereților, lucrarea a fost
oprită temporar din lipsă de bani. Banii de atunci se devalorizează în așa fel
că nu puteai plăti nimic în bani, ci numai schimb de mărfuri.
În anul 1948 lucrarea începe din nou. S-a
construit acoperișul, tavanul și s-a tencuit la interior.
Fratele Cioara Teodor decedează, iar în locul lui
este reales imediat fratele Pup Teodor ca responsabil.
Toamna târziu se face inaugurarea bisericii, care
nu era gata la exterior, era în roșu, dar la interior era terminată.
Tot atunci s-a demolat vechiul local din lemn,
iar terenul pe care fusese construit s-a restituit familiei Ungur Dumitru, cei
care l-au donat.
În anul 1949 s-au terminat tencuielile la
exterior și s-a împrejmuit cu gard din cărămidă.
În felul acesta, prin ajutorul Domnului și sub
călăuzirea Lui, prin bunăvoința fraților și surorilor din acea vreme, care au
donat bani și grâne, au lucrat cu mâna, cu căruța, cu cai, cu ce au avut, au
dat de mâncare zidarilor și au făcut tot posibilul și chiar imposibilul, a
putut fi terminată această casă de rugăciune.
Nu pot trece fără să amintesc că și frații din
Valea Neagră, mai nou Valea Crișului, au fost alături de noi, lucrând, donând,
fiind umăr la umăr cu noi în toate împrejurările.
Bineînțeles că și ei fac parte din același corp,
comun numit biserica.
17. Ceva din activitatea pastorilor
Ilea Ioan
Primul păstor al bisericii, cu durată lungă, a
fost fratele Ilea Ioan din Bucea. Fratele Ilea se căsătorește în anul 1911,
fiind în același an ordinat ca lucrător. El a lucrat ca pastor în biserica
noastră aproape 40 de ani. Îl cunoșteam bine, dar multe lucruri despre el le-am
auzit de la părinții mei, eu fiind tânăr față de el.
Fratele Ilea Ioan era un om care semăna mult cu
Hristos, plin de dragoste, iertător, fără lăcomie, uitând de sine. Avea o
familie cu nouă copii în viață, dar el nu era îngrijorat deloc. Nu stătea acasă
să lucreze pentru el, ci lucra în fiecare zi numai pentru biserică și frați.
În familie, sora Tudora, soția lui, și cei mai
mărișori dintre copii îngrijeau de niște oi, mai semănau la ei pe deal ceva
porumb și cartofi, apăi de aici se hrăneau și se îmbrăcau. Fratele Ilea nu
putea sta acasă, îl chema lucrul Domnului zi de zi. Iar salar la predicatori
atunci nici nu se vorbea, ci mai degrabă lacrimi cu cei căzuți, vorbiri de rău
din partea altora, și, din partea autorităților de atunci, huiduieli și
amenințări cu bătăi.
Fratele Ilea a fost arestat de jandarmi de
șapte ori, a fost dus din post în post de către jandarmi pe jos, de la
Sighetu Marmației la Cluj. A fost bătut zdravăn de către un șef de post maghiar
în comuna Odorhei, în anul 1941; această bătaie a simțit-o până la moarte. Îmi
amintesc că ne spunea că a fost odată, prin anul 1927, în misiune în Moldova și
Bucovina, unde a stat trei luni, iar când a venit acasă, „ieri am mâncat de
păduchi pielea de pe umeri și pe gât.” Dar de pe urma lui și a altora a răsărit
biserici care se dezvoltă și astăzi. În anul 1950 a fost chemat la Domnul.
Madar Ioachim
Al doilea pastor îl primim de la Domnul, la un
timp nu prea lung de la decedarea fratelui Ilea Ioan, în persoana fratelui
Madar Ioachim. El își începe activitatea de păstor la biserica noastră în anul
1952. Odată ajuns ca păstor, fratele Madar pune în rânduială multe lucruri în
biserică, întărind disciplina bisericii, a fost antrenată la binefacere și
dărnicie. Au fost lărgite mult cunoștințele membrilor bisericii și a
tineretului, fiind îndrumați pe temelia tare care este Hristos.
Fratele Ilea Ioan a lucrat aproape 40 de ani la
întemeierea, la temelia acestei biserici, iar fratele Madar Ioachim continuă de
30 de ani la lucrarea de dezvoltare și creșterea acestei biserici.
18. Alte îmbunătățiri
În perioada 1950–1982, în biserică s-au făcut mai multe îmbunătățiri, și anume:
În anul 1958 s-a cumpărat harmonul în biserică.
De cum s-a cumpărat, fratele Pup Ilea s-a străduit să cânte cu acest
instrument. Fiind urmat apoi de fratele Micula Ionel a Ioani, care și unul, și
celălalt au fost și dirijori la cor, întrucât fratele Pup Teodor se mutase la
Deva.
Nu puteam trece cu vederea nici pe îndrăzneții
dirijori, decor fratele Pup Cornel, care reușea să cânte cu corul bisericii
noastre, prin anii 1958–1960, frumoasa cântare „Aliluia” de Handel, cântare ce
în țara noastră o cântă doar corul Madrigal.
Orchestra.
În anul 1962, în biserică a luat ființă o nouă
formație de instrumente cu coarde, iată istoricul:
Fratele Pup Gavril și-a cumpărat o chitară, cu
care a început să învețe să cânte, după el și-au mai cumpărat și alții. Apoi
fratele Cicort Ioan din Valea Crișului a început să se ocupe de tinerii băieți
și fete, școlari și adulți, instruindu-i.
Am mai cumpărat biserica câteva mandoline și
chitare. Fratele Cicort Ioan și-a cumpărat un contrabas, apoi, după muncă, a
dat și rezultate bune. În biserică se cânta spre slava Domnului și cu
orchestra.
Tinerii își vor aminti cu drag, la bătrânețe, de
zilele dulci și fericite ale copilăriei, când cântau în casa Domnului cu
instrumentele lor cu coarde, lauda lui Dumnezeu și cum se duceau în misiune în
bisericile din jur, făcând bucurie și fraților de acolo.
Își vor aminti de colegii lor dragi cu care au
cântat. Chiar și când soarta vieții îi va despărți, aruncându-i cine știe pe
unde, dar mai târziu vor aminti în veșnicii, când vor fi cu Domnul căruia i-au
cântat.
Orga electronică, iar fără întârziere, Domnul
ne-a dat și electronist care să o mânuiască și totodată, dacă e nevoie, să o
repare. Și anume pe fratele Micula Ionel a Gheorghii, care e și dirijor la cor.
A fost mărit și întărit balconul și apoi mobilat
cu bănci. S-a prelucrat în peretele din față baptisteriul, așa că în baptister
se poate face botez oricând, vara sau iarna, fără muncă manuală, cu apă caldă
sau rece, după dorință.
În anul 1976, fratele Popa Gheorghe montează în
biserică încălzirea centrală. El a lucrat aici luni întregi, dar refuzând să
primească de la biserică plată pentru lucrurile făcute.
S-a mai aranjat localul cu bănci cu spate, s-a
zugrăvit și s-au cumpărat candelabre. Totodată, localul bisericii a fost dotat
și cu un difuzor.
O îmbunătățire deosebită o poate vedea și la
fanfară: s-a mărit numărul de instrumente de suflat.
Apoi, sub conducerea fratelui Dumitru, dirijor la
fanfară, fanfara se dezvoltă, ajungând într-o formă mult superioară celeia din
trecut.
Fratele Manea Dumitru, cu multă muncă și răbdare,
înlocuiește cântările timp de marș pe care le moștenise fanfara cu alte cântări
mai melodioase și mai bisericești.
Corul copiilor sau corul tineretului
În anul 1977 răsare în biserică iarăși o mică formație, fratele Micula Ionel a
Gheorghii, care la rândul lui era și el atunci tot un copilandru, dar cu
experiență și curaj, ca și bunicul lui în 1924.
El strânge în jurul lui toți copiii, băieți și
fete, care erau în casa Domnului, îi învață să cânte frumos și ordonat pe voci.
Și cu ajutorul Domnului apare iarăși o formație nouă.
În perioada 1950–1982 biserica a avut pe parcurs
mai mulți responsabili. Dintre toți, fratele Groza Teofil a fost cel de lungă
durată, de vreo 17 ani.
19. Concluzii
Înainte de a încheia această istorisire, nu pot trece cu vederea că, odată cu
slăbirea satelor și popularea orașelor, au plecat din biserică și sunt membri
ai altor biserici din țară peste 30 de frați și surori. Deocamdată suntem
despărțiți și ne doare această despărțire, am vrea să fim împreună. Dar vine
timpul când vom fi iarăși laolaltă, împreună cu toți cei mântuiți, de unde nu
ne vom mai despărți.
După 75 de ani mulțumim Domnului care a crescut
biserica, înmulțind numărul membrilor de la 8 inși în 1908, la 181 în 1982.
Mulțumim Domnului pentru arta de a cânta în cor,
cât și pentru cei ce s-au ostenit, instruind coriști și dirijând acest cor, ce
numără în prezent peste 40 de coriști.
Mulțumim Domnului pentru o fanfară bine
organizată, care cântă spre slava Domnului din 26 de instrumente. Și totodată
mulțumim Domnului pentru toți cei ce au lucrat la fanfară, copiind cântări și
instruind pe alții.
Mulțumim Domnului pentru orchestra noastră,
harnici tineri, fete și băieți, care cântă din instrumente cu coarde ca și
David spre slava Domnului, cât și pentru cei ce i-au instruit.
Mulțumim Domnului pentru corul tineretului.
Domnul să-i crească mari în lucrarea Sa.
Mulțumim Domnului și pentru tânărul dirijor care
i-a instruit să cânte frumos spre slava Domnului.
Mulțumim Domnului pentru instrumentele din casa
Domnului, harmonul și orga. Domnul să-i binecuvânteze pe toți cei ce au donat
bani pentru a le cumpăra.
Mulțumim Domnului și pentru toți frații ce s-au
auto-instruit pentru a putea mânui aceste instrumente grele de cântat.
Mulțumim Domnului pentru toți frații care au fost
și sunt responsabili, cât și pentru membrii din comitet, din trecut și din
prezent, care au fost primii la griji, la lucru și la jertfă, care au fost
primii și pentru bunul mers al lucrării Domnului.
Mulțumim Domnului pentru frații pastori care au
păstorit această biserică sub călăuzirea Duhului Sfânt. Dorim ca Domnul să-l
binecuvânteze pe fratele pastor Madar Ioachim cu viață lungă, ca și după ce se
va pensiona și va fi înlocuit, să vină tot la noi și să ne bucurăm împreună în
lucrarea Domnului, ca și când eram tineri.
Mulțumim Domnului și pentru autoritățile
comunale, sub al căror conducere ne-am putut exercita credința liber și
nestingheriți de nimeni. Dorim ca Domnul să-i binecuvânteze.
Mulțumim Lui Dumnezeu pentru pacea ce ne-a dat-o
în țara noastră. De 37 de ani, de la cel de-al doilea război mondial, fiecare
ne-am putut bucura la el acasă și în biserică. Este un mare har de la Dumnezeu
și acesta.
20. Încheiere
Până aici, mâna cea bună a Domnului ne-a ajutat. Duhul Sfânt a călăuzit
biserica, tot ce există în biserică și tot ce se poate vedea.
Toate acestea n-au crescut peste noapte, ci cu
multă muncă făcută în răbdare, de mulți frați, în afara celor ce nu au fost
amintiți aici, dar numele lor sunt scrise în ceruri.
Mulți au lucrat cu stăruință, antrenând pe tineri
la cor, la fanfară și orchestră. Mulți au muncit pentru a se auto-instrui ca să
fie de folos bisericii și formațiilor din ea.
Mulți frați au donat bani și mulți au lucrat
pentru înfrumusețarea localului, pentru mobilier, pentru procurări de
instrumente muzicale și pentru repararea lor.
Noi știm un lucru: Domnul Iisus a spus: „Tatăl
meu lucrează și eu de asemenea lucrez.” (Ioan 5:17) și noi toți am lucrat și
vom lucra, nu numai pentru mâncarea pieritoare, ci și pentru cea veșnică. (Ioan
6:27)
Domnul să binecuvânteze poporul Său și să-l
conducă sub călăuzirea Duhului Sfânt până la a Sa venire.
Amin.
%20-%20Copie%20(2).jpg)
