Al doilea
text scris în limba română despre Balthasar Hubmaier l-am găsit în revista
„Apostolul Păcii”, Anul I, Nr. 1 și apărea în contextul în care baptiștii din
România anului 1937 erau greu încercați prin prigoane de tot felul, pe tot
cuprinsul țării. La pagina 8 este scris cu litere mari titlul: „Sub valul de
prigoană” și aflăm și care erau problemele:
I. Ofițerii de stare civilă refuză să
facă formalitățile de trecere la cultul baptist.
II. Copiii noștri sunt forțați să asiste
la serviciile divine ale altor culte.
III. Șefii de post intră în adunări și
conturbă liniștea și programul de închinare.
Iată și articolul despre Balthasar
Hubmaier preluat în întregime din revistă.
„Marii eroi
ai Credinței[1]
Dr.
Balthasar Hubmaier
„Adevărul nu poate fi omorât, chiar
dacă uneori este arestat, biciuit încoronat cu spini, răstignit și pus în
mormânt totuși înviază glorios a treia zi, pentru a domni triumfător!” În aceste
cuvinte se oglindește: gândirea, traiul și moartea eroică a lui Balthasar
Hubmaier.
Viața atât de bogată și de activă a acestui om ales, nu poate fi
cuprinsă în puținele rânduri ale unui articol. Vom încerca, să dăm cititorilor
noștri, o privire generală asupra caracterului fundamental, care a făcut din Hubmaier un
bărbat întreg, un creştin adevărat, un martor neînfricoșat al Adevărului etern.
Născut pe la sfârșitul secolului al XV-lea, la
Friedberg, un mic orăşel din nordul Bavariei, a terminat cu mult succes şcoala
latină în Augsburg. Mic de statură, având culoarea feţii negricioasă, tot
exteriorul său trăda: energie, hotărâre, drum drept.
La 1503, urmă universitatea din Freiburg, cu atâta
sete, încât o sfârși cu cele mai mari laude bine meritate. Fusese sfătuit să urmeze medicina,
dar el refuză, spunând: „Vreau mai bine să pătrund adevărurile dumnezeieşti,
cărora să le fac loc in cămările minţii mele”. La 31 August 1512, Hubmaier luă
doctoratul în teologie, cu succes desăvârșit. Ajuns
profesor de teologie şi păstor al bisericii Universităţii, respectat de toţi,
fu numit, după trei ani, rector la Universitatea din Freiburg.
La 1516, e ales predicator la catedrala catolică din
Regensburg şi după şase ani, urcă cele mai înalte trepte ale funcţiunilor publice
din patria sa.
Venind în contact cu scrierile Iui Luther, Balthasar Hubmaier renunţă la toate posturile şi
părăseşte biserica catolică, după ce suferise nesfârșite
învinuiri calomnioase
şi prigoniri de tot felul.
Cu reformatorul Zwingli, Hubmaier intră în corespondenţă plină de iubire prietenească, iar în urma atitudinii luată de Luther cu privire la botez, Hubmaier se desparte de el, pentru a urma adevărul Noului Testament.
La 1525, Wilhelm Reublin botează pe Balthasar Hubmaier, și împreună cu el, se botează
alți 400 de membri ai bisericii sale din Waldshut.
Urmărit de Împărat, care îi hotărâse peirea, Hubmaier
se refugiase în Elveția, patria amicului său Zwingli. Primit rece de acesta,
este prins și aruncat în temniță. Scăpat de aici, se duce în Moravia, unde
începe o mare activitate misionară.
Printre scrierile sale, multe la număr, se remarcă
cartea: „Despre botezul creștin al celor credincioși”. Într’ânsa Hubmaier se apără de calomnia, că acei cari se botează pentru a doua oară cu botezul credinţei
sunt învinuiți de sectarism şi de nesupunere autorităţilor.
Se ocupă apoi de însemnătatea botezului apostolic, care a fost practicat
numai prin afundare în apă a celor întorși la Dumnezeu, pe baza
mărturisirii lor.
Un capitol special este rezervat studiului botezului,
practicat de către Ioan Botezătorul şi botezul Domnului Iisus, rezumând că
Botezul lui Ioan era precedat întotdeauna de predică, care lucra la inimile
oamenilor şi-i făcea să se pocăiască. Arată apoi că Apostolii Domnului Iisus au
fost trimişi să predice, să înveţe pe oameni ca să creadă, şi să îi boteze.
Cele zece
argumente dovedesc în chip minunat de frumos că botezul
copiilor nu are nici un temei în Noul Testament şi că
înaintea botezului
trebuie să meargă întotdeauna învățătura
oamenilor cari vor să se boteze. In cele şapte capitole, câte conţine cartea,
Hubmaier dovedeşte că ordinea în care trebuie să fie botezul creştin, este
următoarea:
1. Predicarea Cuvantului.
2 . Ascultarea predicei.
3. Credinţa însoțită de întoarcerea la Dumnezeu.
4. Botezul prin afundare în apă.
5. Faptele credinţei.
Apariţia acestei cărţi a stârnit o mare furtună
printre prieteni şi duşmani. Primul care se ridică împotriva lui a fost Zwingli.
Hubmaier a mai scris un catehism, în care și-a expus în chip neasemuit de limpede — sub formă de
dialog — credinţa sa curată în învățăturile
Noului
Testament. Printre celelalte scrieri ale sale, numim:
„Tatăl nostru”.
„Iată trupul Meu”.
„Forma botezului cu apă”.
„Libertatea
voinții”.
„Pedeapsa frățească”.
„Despre sabie”.
La
sfârșitul anului 1527, la porunca Împăratului Ferdinand, Hubmaier este prins și
dus la Viena. De aici din închisoare, Hubmaier trimise la 3 ianuarie 1528 o
scrisoare de apărare Împăratului Ferdinand, care cuprinde 27 articole și în
care își expunea întreaga sa credință Nou Testamentală.
Trei luni
a stat închis, bolnav și suferind lipsa cărților pe cari le îndrăgise atât de
mult, în timp ce doi călugări catolici iscusiți au încercat cu multă
diplomație, dar fără succes, să-l convertească pe temutul adversar.
La 26
Februarie 1528, Guvernatorul orașului Viena, primi o scrisoare Imperială, în
care împăratul își exprimă uimirea că adepții lui Hubmaier creșteau tot mai
mult în țară și porunci ca întemnițatul să fie cât mai curând pedepsit cu
moartea pe rug.
Într’adevăr, după ce Hubmaier a fost torturat cu diferite instrumente
inchizitoriale, pentru a fi forțat să nege învățăturile și credința sa, dar
fără succes, a fost condamnat la moarte prin ardere pe rug.
La 10
Martie 1528, Balthasar Hubmaier, fu purtat în căruță spre locul de osândă. Pe
drum, călăii rupeau bucăți din carnea lui, cu ajutorul unor clește pe cari le
înroșeau în foc. Tot timpul soția lui îl încuraja să nu șovăiască și să rămâie
statornic până la ultima lui suflare. Ce nobilă femeie! Trei zile mai în urmă,
i se legă și ei o piatră de gât și fu aruncată în Dunăre, de pe podul principal
al orașului Viena.
Astfel,
înconjurat de flăcări și înăbușit de fum, sfârși unul din cele mai nobile
spirite ale reformației, un bărbat al cărui caracter desăvârșit a stors
recunoștința unanimă a adversarilor săi, a cărui evlavie se afla pe același
nivel cu știința sa, și al cărui dar de vorbire și de convingere, nu era
întrecut de nici unul din contemporanii săi.
Deasupra
vieții sale, se pot scrie cu litere de aur, cuvintele mărețe pe cari obișnuea
să le rostească adesea: „Adevărul nu poate fi omorât!”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu