S-a născut în 15 martie 1905 în localitatea Vârfurile,
județul Arad, în familia lui Nicolae și Rozalia Banciu.
Este dat la școală și face patru clase primare și cursuri
biblice pentru a fi pregătit suficient de bine în lucrarea de predicare.
La doar 16 ani, în data de 4 septembrie 1921, se botează
în localitatea Vârfurile, actul botezului fiind oficiat de fratele Vanci
Vasile.
În data de 12 noiembrie 1925 s-a căsătorit cu sora Elena
Nicoară în localitatea natală, împreună având doi copii: Aurel (1930) și Ioan
(1937).
Este contigentul militar 1927, dar participă în an Doilea
Război Mondial pe frontul de vest între anii 1944 – 1945. Este lăsat la vatră
cu gradul de sergent.
După urmarea cursurilor teologice predate de fratele
Everett Gill, este ordinat ca pastor al Bisericii Baptiste din Vârfurile. Actul
ordinării a avut loc în anul 1945, iar comisia de ordinare a fost formată din
frații Tudoran Emilian și Bălc Ioan. Fratele a fost păstor al Bisericii
Creștine Baptiste din Vârfurile, județul Arad din anul ordinării 1945 până în
anul 1953. A mai păstorit și biserica din Tisa, județul Arad, Tălagiu.
Raionul de activitate al
fratelui avea 300 de credincioși baptiști. A fost unul din cei mai buni evanghelişti de pe Valea
Crişului Alb. Fratele Ionel este cunoscut ca un bun organizator, un bun
bucătar, s-a implicat activ în viaţa bisericii din Vârfurile, la ora de
rugăciune, studiu biblic, a fost mulţi ani casierul bisericii, a cântat în
fanfară şi cor. A fost și în conducerea Comunității de Arad.
În anul 1953 Dumnezeu îl cheamă acasă, în Împărăția Sa.
Surse:
Ioan Bunaciu
Arhive
Pace, frate păstor!
RăspundețiȘtergereAm citit postarea Dvs. din 13 august (ca și multe altele!) despre păstorul Banciu Ioan, și de atunci mă tot urmărește, și iată de ce. Fiul cel mic al păstorului Banciu Ioan din Vărfurile, județul Arad, tot Ioan, a fost șeful meu de birou pe vremea în care lucram în Combinatul Siderurgic din Hunedoara. Era un om din lume – cum spunem noi –, dar deosebit de alți oameni din lume: nu fuma, nu înjura... nu avansa, deși terminase Facultatea la Cluj, și asta din cauza „dosarului” (înțeleg acum)... În biroul al cărui șef era, aproape zilnic discutam cu colegii pe teme de religie (timp de 5 ani urmasem în perioada aceea cursurile de teologie, frecvență redusă, și de multe ori învățam ori îmi pregăteam eseurile printre sarcinile de serviciu...) Nu intervenea în discuții decât foarte rar, ci doar asculta. Îmi amintesc că o dată m-a contrazis, totuși, pe față, zicând: „Lasă, măi, Ioane, că nu-i chiar așa. Și eu am umblat la pocăiți când eram copil!” Credeam atunci că, fiind copil de la țară, participase de câteva ori, probabil din curiozitate, la adunările de pocăiți din sat, cu alți copii... Poate că-i cerusem amănunte, poate nu... dar, oricum, nu mi le-a dat.
Au trecut anii, el s-a pensionat (era aproape de generația părinților mei!), eu am intrat în lucrare, și nu mai rețin dacă ne-am mai întâlnit ori nu. Este mort de vreo 20 de ani... a murit și singurul lui băiat (fost șeful RAR din jud. Hunedoara)... A rămas în urma lor un... muzeu, în Hunedoara – „Muzeul Trenulețelor” (foarte interesant acest muzeu: s-ar putea să fie unic în țară). Și cam atât...
Mă tot gândesc de când am citit postarea (sunt și eu cu cititul trilogiei „Baptiștii din România” la vol. II): Oare ce l-a determinat pe fostul meu șef să nu urmeze calea părinților și a bunicilor (bunicul lui fusese printre primii credincioși din Vârfurile!)?! Să fi fost „blidul de linte” (urmase facultatea în cea mai grea perioadă de pe vremea comuniștilor, când mulți studenți credincioși fuseseră exmatriculați)? Să fi fost din pricina că tatăl lui murise la 48 de ani, când el era doar un adolescent de 16 ani? Dacă aș fi știut atunci ce știu acum, cred că l-aș fi abordat frontal. Dar n-a fost să fie. Păcat!
Închei cu relatarea unei întâlniri de Comunitate, la care am participat în anii optzeci ai secolului trecut, când directorul din Departamentul Cultelor (Cârstoiu) a pus o întrebare păstorilor aflați în plenul acelei întâlniri: „Domnilor pastori, oare de ce copiii dumneavoastră nu vă urmează credința?” Și a continuat: „Nu-i și acesta un semn că credința pe care o urmați și o propovăduiți nu-i așa de adevărată?” Și chiar așa: oare câți dintre copiii sau urmașii păstorilor baptiști din acea bogată Istorie a regretatului Mihai Ciucă nu mai urmează calea înaintașilor?
Întrebări... întrebări... Doamne, ai milă de copiii noștri și de copiii copiilor noștri... până la Venirea Ta!