miercuri, 16 noiembrie 2016

Cine cunoaște această biserică?




Profesorul Nicolae Iorga în cartea:
 America și Românii din America, o carte de note de drum și conferințe”
scrisă după ce a făcut o vizită americanilor în februarie 1930, a făcut fotografii, s-a fotografiat cu românii din America, dar nu a scris la toate pozele unde sunt făcute. În carte spune că a vizitat bisericile românești: ortodoxă, unită și baptistă și că a fost foarte impresionat de primirea făcută.
 Într-o poză este fotografiat în fața unei biserici, poate  fi ea baptistă?
Baptiștii români din Detroit scriu și ei despre vizita profesorului la biserica lor. Iată ce scrie V. Sechel, secretarul bisericii în revista Luminătorul:


„Noi, frații baptiști din Detroit, am avut fericirea să avem în mijlocul nostru pe ilustrul oaspete, domnul profesor Iorga, marele arhitect român, care zidește cu mare iscusință caracterul cel nobil în fiii neamului românesc.
În duminica de 23 februarie 1930, la orele 12 A.M. D-l profesor Iorga, însoțit de mai mulți fruntași ai fraților români din Detroit și de d-l Benchea, au vizitat Prima Biserică Baptistă Română din Detroit, unde erau adunați o mulțime de frați români baptiști, ca într-o liniște sufletească să dea un salut de bun venit ilustrului oaspete.
La ușa bisericii, marele dascăl a fost primit de fr. L. Talpesh, păstorul bisericii noastre. Apoi a fost condus la pupitru…. În acel timp muzica bisericii , sub conducerea fr. S.J. Ruji, a intonat Imnul Național Român. După aceasta, a vorbit D-l profesor Iorga cam  10 minute, în care și-a exprimat bucuria și dorința de a avea pe toți românii plecați din țara mamă, la dispoziție pentru întârirea României de astăzi. D-sa a arătat în rezumat, cât de mult ar putea ajuta la înfăptuirea și înflorirea României cei 150.000 de români care petrec în Statele Unite și Canada. Ultimul cuvânt al D-lui profesor Iorga a fost ca un apel mișcător de inimi, în cuvântul: „Reîntoarcerea tuturor românilor la locul lor.”

Domnul Iorga a mai vizitat și biserici baptiste din Cleveland, Los Angeles,  despre care a  avut păreri de apreciere.
Iată ce spune profesorul Iorga despre românii baptiști și bisericile lor:
Pag. 78. „Alături templul baptist, de o abstractă înfățișare: cuvinte sacre sânt scrise la capăt în trei limbi, dar preotul, un foarte bun Român, mă asigură că azi toată lumea înțelege românește; orga întovărășește cântările.”
Pag. 93. „La baptiști, numeroși, și în cea mai bună ținută, muzica face să se audă Imnul Regal, care zguduie toate sufletele.”
Pag. 120. „O biserică baptistă e clădită, se pare, din marmură curată și are o impunătoare fațadă.”
Unde este această biserică și cărui cult aparține?
Pag. 279. „În Canada ar trebui mai mult decât atât; ar trebui – Fiindcă sânt cele două Biserici: ortodoxă și unită, și mai este reprezentantul celei de a treia Biserică, baptistă, care în Statele-Unite are foarte mulți credincioși.”





luni, 14 noiembrie 2016

Articolul 44 din tratatul de la Berlin 1878, deschizător de drum pentru baptiști


 Dumnezeu îi spune lui Avraam că sămânța lui va ajunge un neam mare, dar că va trece prin câteva etape. Dumnezeu îl alege  pe Avraam ca tată al unui popor,  apoi îi dă un moștenitor din el și Sara, soția lui, nu cum au planificat cei doi soți. Urmașul lui, Isaac, crește doi fii și prin manevre omenești, zicem noi, fiul care avea drept de moștenire o pierde prin viclenia  fratelui său. Lucrurile merg mai departe prin Iacov, care ajunge să se înmulțească în Egipt, devenind un neam de speriat pentru conducătorii Egiptului. Toate  par natural, dar Avraam a fost informat că așa se vor întâmpla lucrurile  și Dumnezeu le-a dus la îndeplinire, toate fiind pregătite mai dinainte.
Lucrurile parcă se repetă și cu poporul baptist, care se apropia de poporul român,  și chiar dinainte să ajungă, Dumnezeu îi pregătise terenul prin legi, care, deși nu erau pe placul mai-marilor românilor, au fost totuși aprobate. Că nu au fost ele respectate, asta este o altă discuție.
Dumnezeu a făcut posibilă Unirea Principatelor Române în 1859, iar  marile puteri au recunoscut această unire, evident  un lucru plăcut de conducătorii vremii.  Cu toate acestea, au trebuit să semneze anumite documente prin care acceptau mai multe drepturi ale credincioșilor baptiști ce urmau să ajungă în România.
Tratatul ce cuprinde și art. 44 a fost semnat de Germania, Austro-Ungaria, Franța, Marea Britanie, Italia, Rusia și Turcia.
Acesta cuprinde 3 paragrafe:
Paragraful 1: Egalitatea politică și civilă.
 „În România, deosebirea de credință religioasă și de confesiuni nu va putea fi opusă nimănui ca un motiv de excluziune sau de incapacitate în ceea ce privește bucurarea drepturilor civile și politice, admisiunea la afacerile publice, la funcțiuni și la onoruri sau la exercițiul diferitelor profesiuni și industrii, în orice localitate ar fi”.
Paragraful 2: Libertatea cultelor.
„Libertatea și politica exterioară a tuturor cultelor vor fi asigurate tuturor locuitorilor Statului roman, precum și străinilor și nici o piedică nu se va aduce sau organizării ierarhice a diferitelor comunități, sau raporturilor lor cu șefii lor spirituali”.
Paragraful 3: Tratarea egală a tuturor străinilor.
„Naționalii tuturor Puterilor, comercianții sau alții, vor fi tratați în România fără deosebire de religiune, pe piciorul unei perfecte egalități”.
Acest articol trebuia aprobat în Parlament. Inițial el a fost respins, dar guvernul  a revenit asupra deciziei. Iată ce spunea Alexandru Lahovari despre ministrul de externe  Boierescu, care trebuia să susțină în parlament acest articol: 
„În fiecare dimineață bagă un pumnal în pântecele României și apoi târă pe aceeași Românie la picioarele D-lui Andrassy”. 
Cine este acest Andrassy?
„Contele Iuliu Andrassy a fost ministru de externe al Austro-Ungariei, care a negociat și semnat la Viena, Convenția comercială din 1875 împreună cu G. Costa-Foru, agentul României la Viena. Această convenție a fost mult așteptată de România, pentru că România se dezrobea economicește de Puterea suzerană, care îi tăgăduia acest drept și pretindea  chiar să-i fie aplicabile tratatele încheiate de Turcia”
 În revista de istorie din 1979 este  preluat un articol din cartea Relațiile diplomatice și economice între Austro-Ungaria și România 1875-1888 scrisă de Herman Bohlaus Nachf , Wien-Koln-Graz, în anul 1976, în care se spune:
 „Prin acțiunile întreprinse de contele Andrassy, din perioada ministerială au constituit o politică deliberată prin care Austro-Ungaria urmărea să sprijine România în lupta sa pentru emancipare politică”. 
Despre  contele Andrassy s-a scris mult în presa română de la București și de peste munți, în Ardeal și la Budapesta, unii favorabil, alții, chiar dintre conaționalii lui, l-au criticat.
Miniștrii Kogălniceanu și  Brătianu au participat la congresul de la Berlin și au avut ocazia să își susțină punctul de vedere.
Ministrul de externe  Boierescu, în pledoaria sa de susținere a articolului 44, spune:
 „Astfel dar fiind, politica noastră națională, care, repet, trebuie să fie de aceeași  natură și la același nivel cu politica general europeană, ne învață că este un principiu, generalmente admis, că un tractat nu se poate primi numai în parte, nu se poate alege ceea ce ne place și lepăda ceea ce nu ne place; o națiune este liberă de a nu adera, de a nu se supune la un tractat, mai ales când ea poate sprijini cu putere refuzul său. Dar când ea admite un tractat, după cum l-a admis națiunea română, în mod atât  de solemn, ea îl admite în întregul său, iar nu numai în parte”. 
Ministrul mai aduce un argument din ședința de la 1 Iulie 1878, și anume protocolul al 10-lea care arată că unirea Moldovei cu Valahia a fost recunoscută de mai multe puteri, care au încheiat convențiuni comerciale cu noul stat și de aceea Europa poate sancționa independența.
Acest articol nu s-a vrut să fie primit cum a fost el redactat la Berlin pentru că, luat ca întreg, trebuia să aducă o modificare a Constituției, mai precis articolul 7, care spune:
Însușirea de Român se dobândește, se conservă și se pierde potrivit regulilor statornicite prin legile civile. Numai streinii de rituri creștine pot dobândi împămentenirea”.
Interesant este că, un fel de omolog al lui Andrassy între parlamentarii români, a fost  George Mârzescu,  despre care Kogălniceanu spune  că este licențiat în drept la Paris. Când Biserica Ortodoxă a cerut să i se aprobe înființarea facultății de teologie, Mârzescu a fost foarte sever și a cerut ca facultatea să adopte aceleași criterii de valoare ca cele din Europa, fapt ce a supărat foarte tare clerul bisericii. Ziarul Epoca” din 1896 l-a  făcut „samsar”, pentru că nu a vrut să mai apere interesele Mitropolitului.
Ziarul Epoca”  din 1887 scrie patru articole cu numele: „Un pericol național”. Din primul articol citez:
 „Poate fi vorba aici de toleranța religioasă, când nimeni nu s-a opus, vreodată, în România, la dreptul ce-l are orice om să se închine lui Dumnezeu cum îl povățuiește conștiința?... Având interese diametral opuse cu interesele noastre românești, aceste organizări constituie un pericol național , căci îndată ce se simt tari sau îndată ce găsesc timpul propice, se știe cât de agresive pot deveni și cum se încearcă să oprime și se cucerească chiar prin forță pe naivii care le-au lăsat să se înrădăcineze. Toată puterea lor rezemându-se în afară, ele se dezvoltă intereselor patronilor ce și-au dat, nu numai în chestiuni confesionale, dar mai mult în chestiuni politicei lumești. Toate colonizările prin popi se pregătesc, căci prin ele se poate încet, încet distruge „solidaritatea națională” a popoarelor și să le aproprie supunerii jugului străin”.


sâmbătă, 12 noiembrie 2016

Și ortodocșii au dat o mână de ajutor baptiștilor




În afară de revoluția de la 1848 care dorea afirmarea națiunilor și a principiului libertăților cetățenești, s-au ivit sisteme filozofice precum: pesimismul, pozitivismul, darwinismul și materialismul, definite a fi curente moderne. De valul libertății a fost luată și  Biserica Ortodoxă româna din Ardeal, care se plângea că este nedreptățită, persecutată și că toata lumea vrea să o distrugă.
Biserica Ortodoxă spunea în 1878 „Noi, deși suntem constituiți bisericește pe principiile libertății  perfecte, această libertate trebuie s-o conformăm totdeauna cu principiile autorității de la care emană” B.S. 1878 / 46 Pg 1.
După o lege din 1791 catolicii aveau dreptul să dea matricolă (certificat de naștere) copiilor ce proveneau din căsătorii mixte și se vor boteza în religia catolică. Lucrul acesta nu era pe placul ortodocșilor și de aceea s-au lipit de cei ce fluturau flamura libertății de conștiință.
În anul 1890 s-a ivit o posibilitate bună prin care Biserica Ortodoxă avea ocazia să ia de la catolici ceea ce-și dorea mult să aibă, doar ei, adică Biserica Catolica să nu mai fie „domnitoare”,  lucru pentru care ortodocșii se luptă și azi,  deși era legea LIII din 1868 care tratează despre reciprocitatea confesiunilor din patrie.
Era aici și o mare supărare pe care și-o exprimă foarte răspicat:
„Asupra întrebărilor acestora,  să le rezolve după chipul și forma altor tineri din Europa și ușor se poate întâmpla de într-o bună dimineață dimpreună cu clerul catolic - și noi clerul greco-orientalu și cel protestant ne vom trezi, că matricolele nu vor mai vedea la oficiile parohiale, căsătoriile se vor încheia înaintea primarilor comunali, prin comune se vor ivi emisari și misionari fanatici din toată lumea și se va încerca a ridica capiște pentru baptiști și anabaptiști, pentru nazareni și iconoclaști, lipoveni și răscolnici. Timpul nu e tocmai neacomodatu pentru primirea lor.”
Și în adevăr catolicii au pierdut, dar ortodocșii nu au câștigat ce au dorit, dar baptiștii au primit recunoaștere deplină și drept de a emite matricole.

marți, 8 noiembrie 2016

Gheorghe Medrea




„Ziua de 22 Martie (1926) a fost o zi de mare tristețe în Seleuș (jud. Arad), când a trebuit să ducem la mormânt pe cel mai activ  membru al acestei biserici. De douăzeci de ani fratele Gheorghe Medrea a condus cu mare zel, corul acestei biserici, care a fost înființat de el; dar nu numai la cor, ci și la Școala de Duminică, era un învățător neobosit al copiilor. El a mai fost și conducătorul Societății tineretului și al muzicii,  înființată tot de el.
Cu o săptămână mai înainte, adică la 14 martie, a stat mai mult ca de obicei seara la tineret, și a făcut bucurie tuturor, cari erau în societate. Când și-a încheiat cuvântarea, s-a dat jos de la amvon și și-a luat rămas bun de la toți, cerându-și totodată și iertare, ca și când ar fi simțit, că nu are să mai vină în acest loc să le mai spună un cuvânt de îmbărbătare. De la adunare s-a dus acasă și s-a culcat în pat, din care nu s-a mai sculat.
La înmormântare au fost mulți seleușeni de vază, care și-au arătat stima  întreaga comună. Lui i-a cântat muzica formată de el, pentru prima dată în public, i-a cântat și corul instruit tot de el. La înmormântare  au participat și frații din comunele învecinate, cari au venit să dea ultimul salut de despărțire, celui ce se cheama Gheorghe Medrea.
Fr. V. Berbecar din  Arad a mângâiat poporul și rudeniile cu cuvântul lui Dumnezeu de la 2 Timotei 4, 7, 8; și Isaia 55, 8, 9. Aici au mai vorbit frații S. Olariu și N. Domșa.
Moartea acestui bărbat al credinței a lăsat un mare gol în rândurile noastre, care cu greu va putea fi înlocuit. În urma lui a rămas soția suferindă cu patru copii. Dumnezeu să-i mângâie în întristarea lor.”
Preluat din revista  Farul Mântuirei 1926