Apare pe firmamentul istoriei baptiste cu două articole
despre pocăința sa și dispare fără urme în anul 1932. Aș dori, vă rog, dacă se
poate să mă ajute cineva în a-i completa fișa biografică. Ceea ce știu cu
siguranță este că în acea perioadă fratele Nicolae Ionescu a fost foarte activ.
A fost mai mulți ani secretarul Comunității Baptiste de
București.
A scris articole în revista pe care o conducea fiind
semnat peste tot: „N. Ionescu” dar am găsit că inițiala „N” vine de la „Nicolae”[1]
Fratele Nicolae Ionescu
a fost casierul Comunității de București în perioada 1928-1933, ales de
Convenția Baptistă din Vechiul Regat.[2]
La Farul Mântuirei, în
anul 1925 figurează ca și director
Constantin Adorian, redactor fiind Nicolae Ionescu, iar în nr. 19 din 1
octombrie 1925, figurează doar redactorul care este Nicolae Ionescu, pană in
luna martie 1932, cand revista işi incetează apariţia.[3]
Fratele N. Ionescu a
lucrat la cartea de cântări „Cântările Sionului”. Ediţia cea de a şaptea, a
apărut în anul 1922 sub îngrijirea lui Constantin Adorian, cu 542 de cântări
fiind tipărită pe două feluri de hârtie, una ieftină şi legată în pânză, la un
preţ mai mic, iar alta pe hârtie subţire şi fină, legată în piele, mult mai
scumpă. Cerinţa a fost foarte mare, întregul stoc de 5.000 de exemplare a fost
epuizat în scurt timp. Ediţia a opta a apărut in 1926, într-un tiraj de zece
mii de exemplare, sub corectura lui Constantin Adorian şi Nicolae Ionescu, şi
această ediţie s-a epuizat foarte repede, fiindcă toţi cei nou-convertiţi
căutau să aibă şi ei cartea de cântări.
Ediţia a noua a fost
tipărită tot la Bucureşti, sub îngrijirea lui Nicolae Ionescu,
redactorul revistei Farul
Mantuirii. După numai doi ani, in 1931, simţindu-se o nevoie acută a altor
cărţi de cântări şi întrucât Uniunea nu avea suficiente fonduri băneşti, Comunitatea
Bisericească Baptistă de la Oradea s-a
ocupat de tipărirea ediţiei a zecea sub îngrijirea lui Petru Bale.[4]
Am mai aflat un articol preluat de fratele Alexa din
revista Farul Mânturii[5]
în care este pomenit un anume Nicolae Ionescu, care locuia aproape de biserică,
pe strada Dumbrava Roşie, nr. 6, Constanța. Acesta beneficiind de recomandarea
păstorului Dumitru Baban, s-a oferit să dea consultaţii medicale gratuite atât credincioşilor
baptişti cât și celor care nu erau baptiști, dar care veneau la odihnă în
Constanţa.[6]
Desigur că având doar aceste menționări nu pot trage concluzia că acest frate
este unul și același cu redactorul revistei care se prezintă a fi din București.
Mai jos redau
articolul despre pocăința fratelui Nicolae Ionescu .
Din trecutul și Pocăința mea
Mi-aduc aminte de când eram în
pribegie prin Moldova. Cum e a fi pribeag, numai cei care au fost în pribegie o
știu. De când se ocupase țara de către inamici nu mai știam nimic de cei de
acolo.
Un zid de fier despărțea Muntenia de
Moldova nicio mișcare, totul era redus la tăcere numai tunurile bubuiau la
Mărășești și treceam prin clipe de groază. Auzeam că la București populația era
persecutată și mulți mor din cauza multelor boli care se auzeau că sunt.
Diferite știri auzeam, și unele din
ele erau mai bune, altele erau mai triste. Se auzeau că unele din mahalale li
s-au dat foc din cauza din cauză că erau contaminate de ciumă, la unele le mai
dam crezământ, la altele nu.
Astfel trăiam în pribegia mea. Mă
gândeam că poate prin aceste victime or fi și ai mei.
În 1917 prin Aprilie am fost trântit
la pat de tifos exantematic, boală de care foarte puțini scăpau și puțin a
trebuit ca să trec pe cealaltă lume, dar Domnul a vrut să scap, El a fost cu
mine, El m-a scăpat din această boală cumplită, deși eu nu-L cunoșteam ca acum,
totuși El a avut milă de mine.
Am scăpat de boală. Venind la
Regiment, aici nu am stat mult, am fost mutat la un depozit de muniție, în Gara
Vlădeni pe lângă Dorohoi, aici am dus-o mai bine.
Am fost tot timpul întovărășit de un
suflet bun, Plut. Tacorian în urmă devenit Ofițer; cu acest prieten îmi
petreceam timpul, mâncam împreună, ne plimbam, cântam, ne aduceam aminte de
București și astfel ne petreceam timpul amândoi.
În sfârșit se încheie armistițiul cu
Rușii după care am urmat și noi.
După ce s-a luat legătura cu Muntenia
am început să corespondez cu soția iar prima scrisoare pe care am primit-o mi-a
făcut o bucurie de nedescris văzând că este în viață. Pe urmă aveam
corespondență regulată.
Printre scrisorile pe care le primeam
primesc și una în care-mi spunea că de
luni urmează la o adunare de pocăiți; și că e bine și-mi spunea că dacă
vreau și eu să vin. N-am dat nicio atenție la început, pe urmă m-am gândit că a
te pocăi înseamnă să fi criminal, să fi făcut atâtea rele încât să te facă să
te pocăiești. Așa credeam eu atunci, pocăința, dar venind acasă am văzut ce
înseamnă a te pocăi și am recunoscut că Domnul a avut milă de mine. Marcu,
5:19.
La 3 Iunie 1918, am fost demobilizat
și după o călătorie de 5 zile pe Dunăre am ajuns în portul Oltenița, după care
am fost îmbarcați în tren și am pornit la București. Ajuns în gara Obor luai
tramvaiul spre casă, bucuria pe care o simțeam în timpul mersului nu o pot
spune. Cu cât mă apropiam de casă cu atâta bucuria se mărea.
În sfârșit ajung la ușă, bat repede
iar revederea își poate închipui oricine cum a fost. De față se afla și sora
Gherghina Mărunțelu care întâmplător venise de la o excursie pe care o făcuse
la șosea cu frați, pe atunci prietenii mei și astăzi frații mei în Domnul. Am
sosit la București la 20 Iulie 1918, într-o vineri iar duminică 22 Iulie m-am
dus la adunarea din Str. Birjarii Vechi 31, aici predica fr. Adorian. Nu mai
țin minte despre ce vorbea, dar una știu, că mi-a plăcut în mod deosebit corul
care m-a impresionat mult.
După ce s-a terminat serviciul am
văzut cum acești oameni își strângeau mâna cu o iubire care m-a mirat: și mă
întrebam; De ce atâta iubire între dânșii?
Dar acum știu de ce se iubeau pentru
că așa e ordinul Mântuitorului nostru. Evanghelia Ioan 15 –12-.
M-am văzut înconjurat de câțiva și mă
întrebau dacă mi-a plăcut, și mă invitau ca să mai vin și altă dată. Venit
acasă n-a trecut mult și am uitat impresia pe care mi-a făcut-o adunarea
credincioșilor din Birjari. Eu mă gândeam că am fost în război și acum aș vrea
să mă răzbun petrecând timpul, în plăceri lumești.
Soția mea tot mereu mă invita ca să mă
duc cu dânsa la adunare, pentru că ea cunoscuse pe Domnul mai înainte ca și
mine.
N-aveam ce face și ca să nu o supăr mă
duceam, îmi plăcea mult cum cântau ei și din ce mă duceam mai des cu atât îmi
plăcea mai mult; dar mă întristam câteodată, mă gândeam cum să las eu
petrecerile mele de altădată și să vin aici la acești oameni? Și de multe ori
mă gândeam : ,,Ce să fac?”
Vedeam cum toți acei din jurul meu îmi
spuneau că acești oameni sunt rătăciți, vedeam cum mama soției mele îmi spunea
să nu o mai las să se ducă la adunare, vedeam pe toți contra și mă întrebam și
mă gândeam că așa este cum zic dânșii; mă gândeam să mă duc la un popă ca să-l
întreb asupra acestei religii noi, dar nu m-am dus; poate Domnul a vrut așa.
La intervale de timp mă mai vizitau
fr. Branea și Ghiță Niculescu iar acești oameni îmi spuneau despre iubirea pe
care a avut-o Domnul pentru noi oamenii. Dacă am văzut așa, am pus mâna pe
Scriptură și am începu să cercetez și am văzut că trebuie să mă întorc și eu la
Domnul.
Și mulțumită Domnului că la 3
Februarie 1919 am primit botezul de către fr. C. Adorian, după care am devenit
și eu un copil al Domnului.
Iubiții mei prieteni care citiți
,,Farul” și care încă nu ați desfăcut legăturile care vă leagă de această lume,
grăbiți-vă și faceți cum am făcut și eu, că am lăsat totul deoparte și am venit la Domnul care de mult ne cheamă.
Țin însă să adaug că m-a atras corul:
și pentru aceasta, îndemn pe iubiții mei frați ca să-și pună toate puterile
pentru a deveni cât mai mult pasionați
în cântări. Melodia cântării multe inimi mișcă și le face să uite de grijile
din trecut.
Cântarea face ca mulți ce sunt
întristați să se înveselească și pentru aceasta eu recomand iubiților tineri ca
să-și dea silința ca să devină buni cântăreți în oștirea Domnului. Se zice că
odată în străinătate s-a făcut experiment cu un elefant și după câteva minute a
început elefantul să răgească, pentru că muzica îi mișcase simțurile.
Cu atât mai mult vei înmuia, iubite
cititorule, prin cântarea ta inima acelora care vin să asculte.
N. Ionescu
Surse:
Alexa Popovici
Farul Mântuirii
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu