miercuri, 18 noiembrie 2026

CEVA DIN ISTORIA BISERICILOR BAPTISTE – de Ioan Dan

 


Redau mai jos acest articol, scris de fratele Ioan Dan, președintele Uniunii Tineretului Baptist Român, și publicat în revista Farul Mântuirii în anul 1929, an jubiliar.

Mi se pare un articol interesant și, de aceea, doresc să-l împărtășesc cu iubitorii de istorie baptistă.

Lectură plăcută!

„Duceți-vă și faceți ucenici din toate neamurile, botezându-i în Numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh; și învățați-i să păzească tot ce le-am poruncit; și iată că Eu voi fi cu voi în toate zilele până la sfârșitul veacului acestuia”.

În ascultare de această poruncă, adică experimentând adevărul acestei promisiuni, primii creștini au propovăduit Evanghelia, au înființat biserici și au învățat ascultare de Christos, ca principiu fundamental al bisericii creștine.

Forma distinctivă a învățăturii lui Christos este stabilirea Împărăției lui Dumnezeu între oameni, Împărăție spirituală. Fiindcă este invizibilă, însă are o manifestare externă trupească; această manifestare este biserica.

Ziua Rusaliilor înseamnă începutul vieții organizate a urmașilor lui Christos. Chiar pe sfinții din Ierusalim, autoritățile iudaice nu i-au socotit ca aderenți ai unei religii deosebite, ci mai curând o sectă. Nu erau aprobați de preoți și sinedriu, și persecuțiunea lor a început imediat.

Prima dintre cele mai înverșunate prigoniri este uciderea cu pietre a lui Ștefan, căci scopul prigonitorilor era să stârpească această nouă erezie; însă, prin aceste persecuții, a aderatului ei asigurat vecinicie religiunii lui Christos.

Scurt după aceasta s-a întâmplat întoarcerea lui Saul la Christos. În acest timp se începe predicarea Evangheliei la Neamuri și prima dovadă despre aceasta este aceea a sutașului Corneliu, din Cezaria.

Religiunea lui Christos nu era să fie un simplu cult iudaic, ci una dintre marile religiuni misionare din lume. Creștinismul nu este nimic, dacă nu-i misionar. Învățătorul lui a zis: „Duceți-vă și faceți ucenici” și deci pentru scopul acesta el există încă. Din ziua Rusaliilor până în ziua venirii Domnului, istoria creștinătății a fost și va fi o istorie misionară. Această caracteristică deosebește creștinătatea de iudaism, din care a izvorât însuși Sf. Ap. Pavel, care a lămurit că creștinătatea era o religiune din duh, nu din carne.

În vremea apostolilor bisericile erau constituite în mod foarte simplu. Încă în prima biserică creștină, numai două taine se practicau: botezul și Cina Domnului. La început apostolii conduceau și supravegheau pe creștini. Apoi, înmulțindu-se numărul credincioșilor, iar apostolii neputând singuri să mai supravegheze bunul mers al lucrurilor, s-a făcut denumirea de diaconi, apoi de pastori cari ajutau pe apostoli la împărțirea milei etc. În afacerile lor interne, bisericile nou-testamentale erau independente una de alta, însă erau îndatorate să dea sfat și ajutor bisericilor surori cari aveau lipsă de acestea.

Slujirea primilor creștini era simplă și spirituală; slujbele publice erau alcătuite din rugăciuni, laudă și propovăduirea Cuvântului. Aceasta era în epoca apostolică; creștinii au suferit prigoniri aspre din partea împăraților romani. Prima prigonire este aceea a împăratului Nerone. De la Traian însă, prigonirea este adoptată ca o politică fixă imperială. La început creștinismul era tolerat, din care cauză a progresat foarte repede. Însă mai pe urmă, creștinii erau priviți ca suspecți prin faptul că refuzau de a oferi onoruri divine împăratului. Din această cauză ei țineau adunări secrete. În decursul acestui period, istoria ne amintește 10 prigoniri mai dureroase.

În veacul al II-lea biserica lui Christos începe să fie expusă la diferite erezii și învățături false. Ideile au luat o formă cu totul deosebită de aceea a Noului Testament. Bisericile au fost concepute ca și cum ele ar forma laolaltă o biserică nu simplu spirituală, ci vizibilă, lățindu-se peste lume; aceasta era biserica catolică (universală). De acum începe ca supremația papilor să se întindă veacuri de-a rândul, surghiunind și prigonind cu înverșunare pe toți acei cari erau încioși ai altei biserici, de cea catolică. Totuși sămânța învățăturii evanghelice s-a păstrat curată și nepătată și după secole de-a rândul a răsărit din nou și aduce rod, până în zilele noastre.

După secolul al XVI-lea avem o neîntreruptă succesiune a bisericilor baptiste, stabilită prin documente. Istoria baptiștilor englezi în Olanda. Englezul Smyth este numit „primul baptist”. El a susținut că adevărata succesiune apostolică este o succesiune nu din taine externe și organizațiuni vizibile, ci din credință adevărată și practică. Mai târziu numărul bisericilor baptiste s-a înmulțit și în Anglia, unde în 1644 este de 7.

În anii timpurii ai domniei lui Carol I, misiunea evanghelică a fost mult împiedicată, până la o ședință a parlamentului în care s-a dat libertate religioasă și civilă, numărul baptiștilor s-a înmulțit foarte tare.

Dar, nu mult timp după aceasta, în urma unor tulburări din țară, baptiștii au început să fie din nou prigoniți. Odată cu acestea, mor ca martiri ai credinței Thomas Harrison și John James. În timpul lui Carol al II-lea prigonirile iau o intensitate tot mai mare. O serie de legi a fost făcută contra acelora cari nu se supuneau bisericii recunoscute (catolice) și riturilor sale. La 1663, printr-un act s-au interzis toate adunările religioase în casă privată. Totuși, cu cât mai mult erau opriți să se adune, cu atât mai mult poporul alerga la adunările lor și astfel baptiștii au crescut în număr cu repeziciune.

În epoca în care John Bunyan vestea cuvântul Evangheliei, el a fost de multe ori întrerupt de la lucrul evanghelic activ, prin mai multe întemnițări de ani de zile. Totuși, acolo unde se afla, departe de lumina zilei, el a scris cea mai frumoasă carte „Călătoria creștinului”, care, din cauza publicării, a luat un avânt foarte mare între clasicii limbii engleze, iar în zilele noastre, tradusă fiind în toate limbile, este, după Biblie, cea mai răspândită în întreaga lume.

În istoria creștinătății s-a întâmplat adesea că poporul lui Dumnezeu a crescut în chip minunat în ciuda prigonirii și împotrivirii. După 1689, bisericilor baptiste li s-au dat drept prin lege măsuri de toleranță; astfel că în scurt timp s-au format mai multe asociațiuni cari încă există și acum. În acest timp un nou entuziasm moral s-a ridicat în Anglia. La 1772 s-au format două asociațiuni ale bisericilor baptiste: una de Nord și alta de Sud. Cea de Nord era compusă din 7 biserici, iar cea de Sud din 4.

În acest timp este ca predicator William Carey, în vremea căruia s-a organizat „Soc. Misionară Baptistă Engleză”, care a lucrat mult pentru cauza Evangheliei. Carey și încă doi tovarăși ai săi au fost trimiși ca misionari în India. Aici s-au ocupat traducând și tipărind Sfânta Scriptură și alte cărți cu caracter creștin. Carey a făcut ediții din Scriptură în 40 de limbi și dialecte deosebite, vorbite de o treime din populația globului pământesc. Astfel, el a devenit în scurt timp unul dintre cei mai învățați orientali ai lumii. A fost recunoscut de societățile învățate din Europa ca unul dintre cei mai mari savanți ai veacului său. Însă el a fost până la urmă un misionar umilit al religiunii lui Christos.

În prima jumătate a secolului al XIX-lea numărul bisericilor baptiste a crescut mult, iar în a doua jumătate a crescut cu 961 biserici. Tot în acest secol apar pe orizontul bisericii baptiste unii dintre cei mai mari predicatori: R. Hall și C. H. Spurgeon. Acest din urmă a fost pastorul unei biserici care în scurt timp a crescut la 5000 membri, formând astfel cea mai mare biserică din lume, în acel timp.

C. H. Spurgeon a fost totodată și un mare scriitor. El a scris volume întregi de predici și învățături creștine, cari încă până astăzi sunt adevărate capo-d’opere ale bisericilor creștine și sunt traduse în mai multe limbi moderne.

Între predicatorii cari au întemeiat primele biserici în Anglia au fost o mare parte educați la Oxford și Cambridge. Mai târziu ei au întemeiat școli de teologie. Cea mai veche din aceste școli este Colegiul Bristol, fondat în 1770 și care dăinuiește și astăzi.

Prin secolul al XVIII-lea încep a lua o desvoltare mai mare bisericile baptiste din Canada. Origina acestora se datorește coloniilor din America de Nord, sau la lucrul misionarilor din Anglia. În 1845 s-a format o „Soc. misionară”, iar în 1863 „Asociațiunea Baptistă insulară”. În Ontario, la Toronto, s-a fondat „Colegiul Baptist” în 1880 și un alt colegiu pentru femei, iar rezultatul acestor instituțiuni a fost o mare îmboldire de interes în educație pentru baptiștii canadieni.

Pe la jumătatea a doua a secolului al XVII-lea, Cuvântul Evangheliei începe a se extinde în așa-zisele colonii, apoi în diferitele stătulețe ale Americii de Nord. Întemeietorul celei mai vechi biserici baptiste în America este John Clarke.

Din cauza multor zdruncinări și multor principii cari apar mai târziu, lucrul Evangheliei n-a înaintat cu pași repezi. Unul dintre cei mai vrednici predicatori a fost Morgan Edwards, în timpul căruia bisericile au început să ia o desvoltare îmbucurătoare. În 1754 un mic grup de coloniști din Noua Anglie s-au așezat în Virginia. În mai 1814, în urma unei adunări ținute la Philadelphia, s-a format „Convenția generală a Confesiunei Baptiste în Statele Unite ale Americei pentru Misiunea Streină”, având ca scop principal răspândirea cuvântului Evangheliei la păgâni și la națiunile lipsite de lumina adevărului.

Prima misiune întemeiată de Convenția generală a fost în Burma (India). În 1828 s-a întemeiat o altă misiune în părțile de nord, apoi în anii următori s-au întemeiat succesiv mai multe misiuni. Aceste începuturi de lucru misionar pentru străinătate de baptiștii americani au progresat în mare parte între păgâni; niciodată n-a fost Scriptura mai bine ilustrată decât în istoria baptiștilor din Statele Unite. În acest timp s-a format Societatea Biblică Americană cu scopul de a tipări Scripturile în edițiile primitive, unde există și unde sunt cerute.

O formă deosebită a istoriei baptiste americane este însemnata desvoltare a lucrului educativ. Pentru acest scop s-au format mai multe instituțiuni ca de exemplu „Școala Duminicală Baptistă Americană”. Scopul ei era înaintarea religiunei evanghelice prin mijloacele tiparului, colportajului și școlii duminicale.

În 1832 s-a întemeiat o misiune în Franța, care în anul 1838 număra 7 biserici cu 142 membri. Nu mult după aceasta, lucrul Evangheliei a fost împiedicat de mari obstacole prin efectul revoluției, când baptiștii au fost greu prigoniți. După revoluție, noua constituție a declarat libertate religioasă și de atunci șirul prigonirilor a încetat. În 1879 se întemeiază la Paris o școală teologică, unde un mare număr de predicatori baptiști se pregătesc pentru munca ce o vor depune pe terenul Evangheliei.

Lucrul Domnului se extinde apoi în Germania, unde în decursul veacului trecut a făcut cea mai repede și sănătoasă înaintare. Primul predicator a fost Johan Gerhardt Onken. Prima biserică baptistă a fost la Hamburg, iar în 1837 s-a format a doua, la Berlin. Progresul neîncetat și repede al Evangheliei a stârnit mânia clerului luteran și, plângându-se la senatul din Hamburg, acesta a dat ordin să se suprime toate bisericile baptiste. Pentru un timp baptiștii germani au suferit prigoniri aspre. De la 1848, când se stabilește constituția țării, aceasta prevede și garantează libertatea religioasă a diferitelor confesiuni, biserica baptistă progresează foarte mult.

De acum începând, baptiștii germani încep să trimită misionari în Suedia, Danemarca, Rusia, Finlanda, Polonia, Ungaria, România și Bulgaria. Mai târziu apoi misiunea evanghelică se extinde în Italia și Grecia. Aproape în toate aceste țări lucrul Evangheliei a mers la început cam încet, dar mai urmă a luat un avânt îmbucurător. Cele mai multe centre s-au înființat seminare teologice, iar bisericile baptiste s-au organizat în asociațiuni, luptând astfel pentru cauza Evangheliei. Dintre toate aceste țări, Grecia a fost aceea în care lucrul Evangheliei a înaintat foarte greu și deci având rezultate foarte mici.

La sfârșitul secolului al XIX-lea numărul baptiștilor a ajuns peste 5 milioane, dar noi nu vom insista prea mult asupra numărului, ci asupra vredniciei care poate fi în mod cuvenit valorizată de Domnul și de lume. Pentru aceasta ne vom pune întrebarea: cu ce au contribuit baptiștii la cugetarea și viața lumii și care este valoarea acelei contribuții?

1. Aproape toate principiile pentru cari baptiștii s-au luptat sunt acum proprietatea comună a creștinismului. Baptiștii au susținut întotdeauna că biserica nu este un corp lumesc, ci spiritual. Biserica trebuie să fie alcătuită numai din „născuți din nou”, adică din persoane cari au dat o evidență încrezătoare la lume că ele au fost născute din nou, din Duhul lui Dumnezeu. Veacuri de-a rândul acest principiu a fost luat în râs, însă acum a fost primit de aproape toate confesiunile protestante.

2. A doua contribuție a baptiștilor la cugetarea creștină este referitoare la botezul prin afundare. Nici un istoric bisericesc n-a tăgăduit că în timpurile apostolice botezul a fost totdeauna afundarea unui credincios.

Doctrina baptistă cu privire la Cina Domnului n-a fost niciodată schimbată de felul cum se practică în timpul apostolilor sau primilor creștini. Nici când împărtășirea Cinei n-a fost administrată de cei nebotezați.

Ceea ce veacuri de-a rândul a ținut pe baptiști uniți este credincioșia la principiul fundamental: Cuvântul lui Dumnezeu, singura regulă de credință și practică. Credincioșia la acest principiu a fost puterea baptiștilor din trecut și, după cum ei vor fi credincioși acestuia și în viitor, ei pot fi așteptați să crească în număr, în putere și în unitate.

IOAN DAN

Președ. Uniunii T. B. R. din România

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu