Redau mai jos acest articol, scris de fratele
Ioan Dan, președintele Uniunii Tineretului Baptist Român, și publicat în
revista Farul Mântuirii în anul 1929, an jubiliar.
Mi se pare un articol interesant și, de aceea,
doresc să-l împărtășesc cu iubitorii de istorie baptistă.
Lectură plăcută!
„Duceți-vă
și faceți ucenici din toate neamurile, botezându-i în Numele Tatălui și al
Fiului și al Sfântului Duh; și învățați-i să păzească tot ce le-am poruncit; și
iată că Eu voi fi cu voi în toate zilele până la sfârșitul veacului acestuia”.
În ascultare
de această poruncă, adică experimentând adevărul acestei promisiuni, primii
creștini au propovăduit Evanghelia, au înființat biserici și au învățat
ascultare de Christos, ca principiu fundamental al bisericii creștine.
Forma
distinctivă a învățăturii lui Christos este stabilirea Împărăției lui Dumnezeu
între oameni, Împărăție spirituală. Fiindcă este invizibilă, însă are o
manifestare externă trupească; această manifestare este biserica.
Ziua
Rusaliilor înseamnă începutul vieții organizate a urmașilor lui Christos. Chiar
pe sfinții din Ierusalim, autoritățile iudaice nu i-au socotit ca aderenți ai
unei religii deosebite, ci mai curând o sectă. Nu erau aprobați de preoți și
sinedriu, și persecuțiunea lor a început imediat.
Prima dintre
cele mai înverșunate prigoniri este uciderea cu pietre a lui Ștefan, căci
scopul prigonitorilor era să stârpească această nouă erezie; însă, prin aceste
persecuții, a aderatului ei asigurat vecinicie religiunii lui Christos.
Scurt după
aceasta s-a întâmplat întoarcerea lui Saul la Christos. În acest timp se începe
predicarea Evangheliei la Neamuri și prima dovadă despre aceasta este aceea a
sutașului Corneliu, din Cezaria.
Religiunea
lui Christos nu era să fie un simplu cult iudaic, ci una dintre marile
religiuni misionare din lume. Creștinismul nu este nimic, dacă nu-i misionar.
Învățătorul lui a zis: „Duceți-vă și faceți ucenici” și deci pentru scopul
acesta el există încă. Din ziua Rusaliilor până în ziua venirii Domnului,
istoria creștinătății a fost și va fi o istorie misionară. Această
caracteristică deosebește creștinătatea de iudaism, din care a izvorât însuși
Sf. Ap. Pavel, care a lămurit că creștinătatea era o religiune din duh, nu din
carne.
În vremea
apostolilor bisericile erau constituite în mod foarte simplu. Încă în prima
biserică creștină, numai două taine se practicau: botezul și Cina Domnului. La
început apostolii conduceau și supravegheau pe creștini. Apoi, înmulțindu-se
numărul credincioșilor, iar apostolii neputând singuri să mai supravegheze
bunul mers al lucrurilor, s-a făcut denumirea de diaconi, apoi de pastori cari
ajutau pe apostoli la împărțirea milei etc. În afacerile lor interne,
bisericile nou-testamentale erau independente una de alta, însă erau îndatorate
să dea sfat și ajutor bisericilor surori cari aveau lipsă de acestea.
Slujirea
primilor creștini era simplă și spirituală; slujbele publice erau alcătuite din
rugăciuni, laudă și propovăduirea Cuvântului. Aceasta era în epoca apostolică;
creștinii au suferit prigoniri aspre din partea împăraților romani. Prima
prigonire este aceea a împăratului Nerone. De la Traian însă, prigonirea este
adoptată ca o politică fixă imperială. La început creștinismul era tolerat, din
care cauză a progresat foarte repede. Însă mai pe urmă, creștinii erau priviți
ca suspecți prin faptul că refuzau de a oferi onoruri divine împăratului. Din
această cauză ei țineau adunări secrete. În decursul acestui period, istoria ne
amintește 10 prigoniri mai dureroase.
În veacul al
II-lea biserica lui Christos începe să fie expusă la diferite erezii și
învățături false. Ideile au luat o formă cu totul deosebită de aceea a Noului
Testament. Bisericile au fost concepute ca și cum ele ar forma laolaltă o
biserică nu simplu spirituală, ci vizibilă, lățindu-se peste lume; aceasta era
biserica catolică (universală). De acum începe ca supremația papilor să se
întindă veacuri de-a rândul, surghiunind și prigonind cu înverșunare pe toți
acei cari erau încioși ai altei biserici, de cea catolică. Totuși sămânța
învățăturii evanghelice s-a păstrat curată și nepătată și după secole de-a
rândul a răsărit din nou și aduce rod, până în zilele noastre.
După secolul
al XVI-lea avem o neîntreruptă succesiune a bisericilor baptiste, stabilită
prin documente. Istoria baptiștilor englezi în Olanda. Englezul Smyth este
numit „primul baptist”. El a susținut că adevărata succesiune apostolică este o
succesiune nu din taine externe și organizațiuni vizibile, ci din credință
adevărată și practică. Mai târziu numărul bisericilor baptiste s-a înmulțit și
în Anglia, unde în 1644 este de 7.
În anii
timpurii ai domniei lui Carol I, misiunea evanghelică a fost mult împiedicată,
până la o ședință a parlamentului în care s-a dat libertate religioasă și
civilă, numărul baptiștilor s-a înmulțit foarte tare.
Dar, nu mult
timp după aceasta, în urma unor tulburări din țară, baptiștii au început să fie
din nou prigoniți. Odată cu acestea, mor ca martiri ai credinței Thomas
Harrison și John James. În timpul lui Carol al II-lea prigonirile iau o
intensitate tot mai mare. O serie de legi a fost făcută contra acelora cari nu
se supuneau bisericii recunoscute (catolice) și riturilor sale. La 1663,
printr-un act s-au interzis toate adunările religioase în casă privată. Totuși,
cu cât mai mult erau opriți să se adune, cu atât mai mult poporul alerga la
adunările lor și astfel baptiștii au crescut în număr cu repeziciune.
În epoca în
care John Bunyan vestea cuvântul Evangheliei, el a fost de multe ori întrerupt
de la lucrul evanghelic activ, prin mai multe întemnițări de ani de zile.
Totuși, acolo unde se afla, departe de lumina zilei, el a scris cea mai
frumoasă carte „Călătoria creștinului”, care, din cauza publicării, a luat un
avânt foarte mare între clasicii limbii engleze, iar în zilele noastre, tradusă
fiind în toate limbile, este, după Biblie, cea mai răspândită în întreaga lume.
În istoria
creștinătății s-a întâmplat adesea că poporul lui Dumnezeu a crescut în chip
minunat în ciuda prigonirii și împotrivirii. După 1689, bisericilor baptiste li
s-au dat drept prin lege măsuri de toleranță; astfel că în scurt timp s-au
format mai multe asociațiuni cari încă există și acum. În acest timp un nou
entuziasm moral s-a ridicat în Anglia. La 1772 s-au format două asociațiuni ale
bisericilor baptiste: una de Nord și alta de Sud. Cea de Nord era compusă din 7
biserici, iar cea de Sud din 4.
În acest
timp este ca predicator William Carey, în vremea căruia s-a organizat „Soc.
Misionară Baptistă Engleză”, care a lucrat mult pentru cauza Evangheliei. Carey
și încă doi tovarăși ai săi au fost trimiși ca misionari în India. Aici s-au
ocupat traducând și tipărind Sfânta Scriptură și alte cărți cu caracter
creștin. Carey a făcut ediții din Scriptură în 40 de limbi și dialecte
deosebite, vorbite de o treime din populația globului pământesc. Astfel, el a
devenit în scurt timp unul dintre cei mai învățați orientali ai lumii. A fost
recunoscut de societățile învățate din Europa ca unul dintre cei mai mari
savanți ai veacului său. Însă el a fost până la urmă un misionar umilit al
religiunii lui Christos.
În prima
jumătate a secolului al XIX-lea numărul bisericilor baptiste a crescut mult,
iar în a doua jumătate a crescut cu 961 biserici. Tot în acest secol apar pe
orizontul bisericii baptiste unii dintre cei mai mari predicatori: R. Hall și
C. H. Spurgeon. Acest din urmă a fost pastorul unei biserici care în scurt timp
a crescut la 5000 membri, formând astfel cea mai mare biserică din lume, în
acel timp.
C. H.
Spurgeon a fost totodată și un mare scriitor. El a scris volume întregi de
predici și învățături creștine, cari încă până astăzi sunt adevărate
capo-d’opere ale bisericilor creștine și sunt traduse în mai multe limbi
moderne.
Între
predicatorii cari au întemeiat primele biserici în Anglia au fost o mare parte
educați la Oxford și Cambridge. Mai târziu ei au întemeiat școli de teologie.
Cea mai veche din aceste școli este Colegiul Bristol, fondat în 1770 și care
dăinuiește și astăzi.
Prin secolul
al XVIII-lea încep a lua o desvoltare mai mare bisericile baptiste din Canada.
Origina acestora se datorește coloniilor din America de Nord, sau la lucrul
misionarilor din Anglia. În 1845 s-a format o „Soc. misionară”, iar în 1863
„Asociațiunea Baptistă insulară”. În Ontario, la Toronto, s-a fondat „Colegiul
Baptist” în 1880 și un alt colegiu pentru femei, iar rezultatul acestor
instituțiuni a fost o mare îmboldire de interes în educație pentru baptiștii
canadieni.
Pe la
jumătatea a doua a secolului al XVII-lea, Cuvântul Evangheliei începe a se
extinde în așa-zisele colonii, apoi în diferitele stătulețe ale Americii de
Nord. Întemeietorul celei mai vechi biserici baptiste în America este John
Clarke.
Din cauza
multor zdruncinări și multor principii cari apar mai târziu, lucrul Evangheliei
n-a înaintat cu pași repezi. Unul dintre cei mai vrednici predicatori a fost
Morgan Edwards, în timpul căruia bisericile au început să ia o desvoltare
îmbucurătoare. În 1754 un mic grup de coloniști din Noua Anglie s-au așezat în
Virginia. În mai 1814, în urma unei adunări ținute la Philadelphia, s-a format
„Convenția generală a Confesiunei Baptiste în Statele Unite ale Americei pentru
Misiunea Streină”, având ca scop principal răspândirea cuvântului Evangheliei
la păgâni și la națiunile lipsite de lumina adevărului.
Prima
misiune întemeiată de Convenția generală a fost în Burma (India). În 1828 s-a
întemeiat o altă misiune în părțile de nord, apoi în anii următori s-au
întemeiat succesiv mai multe misiuni. Aceste începuturi de lucru misionar
pentru străinătate de baptiștii americani au progresat în mare parte între
păgâni; niciodată n-a fost Scriptura mai bine ilustrată decât în istoria
baptiștilor din Statele Unite. În acest timp s-a format Societatea Biblică
Americană cu scopul de a tipări Scripturile în edițiile primitive, unde există
și unde sunt cerute.
O formă
deosebită a istoriei baptiste americane este însemnata desvoltare a lucrului
educativ. Pentru acest scop s-au format mai multe instituțiuni ca de exemplu
„Școala Duminicală Baptistă Americană”. Scopul ei era înaintarea religiunei
evanghelice prin mijloacele tiparului, colportajului și școlii duminicale.
În 1832 s-a
întemeiat o misiune în Franța, care în anul 1838 număra 7 biserici cu 142
membri. Nu mult după aceasta, lucrul Evangheliei a fost împiedicat de mari
obstacole prin efectul revoluției, când baptiștii au fost greu prigoniți. După
revoluție, noua constituție a declarat libertate religioasă și de atunci șirul
prigonirilor a încetat. În 1879 se întemeiază la Paris o școală teologică, unde
un mare număr de predicatori baptiști se pregătesc pentru munca ce o vor depune
pe terenul Evangheliei.
Lucrul
Domnului se extinde apoi în Germania, unde în decursul veacului trecut a făcut
cea mai repede și sănătoasă înaintare. Primul predicator a fost Johan Gerhardt
Onken. Prima biserică baptistă a fost la Hamburg, iar în 1837 s-a format a
doua, la Berlin. Progresul neîncetat și repede al Evangheliei a stârnit mânia
clerului luteran și, plângându-se la senatul din Hamburg, acesta a dat ordin să
se suprime toate bisericile baptiste. Pentru un timp baptiștii germani au
suferit prigoniri aspre. De la 1848, când se stabilește constituția țării,
aceasta prevede și garantează libertatea religioasă a diferitelor confesiuni,
biserica baptistă progresează foarte mult.
De acum
începând, baptiștii germani încep să trimită misionari în Suedia, Danemarca,
Rusia, Finlanda, Polonia, Ungaria, România și Bulgaria. Mai târziu apoi
misiunea evanghelică se extinde în Italia și Grecia. Aproape în toate aceste
țări lucrul Evangheliei a mers la început cam încet, dar mai urmă a luat un
avânt îmbucurător. Cele mai multe centre s-au înființat seminare teologice, iar
bisericile baptiste s-au organizat în asociațiuni, luptând astfel pentru cauza
Evangheliei. Dintre toate aceste țări, Grecia a fost aceea în care lucrul
Evangheliei a înaintat foarte greu și deci având rezultate foarte mici.
La sfârșitul
secolului al XIX-lea numărul baptiștilor a ajuns peste 5 milioane, dar noi nu
vom insista prea mult asupra numărului, ci asupra vredniciei care poate fi în
mod cuvenit valorizată de Domnul și de lume. Pentru aceasta ne vom pune
întrebarea: cu ce au contribuit baptiștii la cugetarea și viața lumii și care
este valoarea acelei contribuții?
1. Aproape
toate principiile pentru cari baptiștii s-au luptat sunt acum proprietatea
comună a creștinismului. Baptiștii au susținut întotdeauna că biserica nu este
un corp lumesc, ci spiritual. Biserica trebuie să fie alcătuită numai din
„născuți din nou”, adică din persoane cari au dat o evidență încrezătoare la
lume că ele au fost născute din nou, din Duhul lui Dumnezeu. Veacuri de-a
rândul acest principiu a fost luat în râs, însă acum a fost primit de aproape
toate confesiunile protestante.
2. A doua
contribuție a baptiștilor la cugetarea creștină este referitoare la botezul
prin afundare. Nici un istoric bisericesc n-a tăgăduit că în timpurile
apostolice botezul a fost totdeauna afundarea unui credincios.
Doctrina
baptistă cu privire la Cina Domnului n-a fost niciodată schimbată de felul cum
se practică în timpul apostolilor sau primilor creștini. Nici când împărtășirea
Cinei n-a fost administrată de cei nebotezați.
Ceea ce
veacuri de-a rândul a ținut pe baptiști uniți este credincioșia la principiul
fundamental: Cuvântul lui Dumnezeu, singura regulă de credință și practică.
Credincioșia la acest principiu a fost puterea baptiștilor din trecut și, după
cum ei vor fi credincioși acestuia și în viitor, ei pot fi așteptați să crească
în număr, în putere și în unitate.
IOAN DAN
Președ. Uniunii T. B. R. din
România

Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu