Dumnezeu
a îngăduit ca să găsesc predica păstorului și teologului baptist Strong
Augustus Hopkins, rostită la primul Congres al Alianței Mondiale Baptiste,
ținut la Londra în 1905. Pentru că nu avem traduse materiale de renumitul
teolog baptist Strong Augustus Hopkins, m-am gândit că ar fi de interes acest
mesaj. Predica nu este tradusă în întregime, dar cu ajutorul Domnului vreau să
fie tradusă și redată publicului.
O scurtă biografie a lui Strong Augustus Hopkins,
apoi predica
Strong Augustus Hopkins 1836 – 1921
Augustus Hopkins Strong s-a născut în ziua de 3
august 1836, în Rochester, New York. Este un teolog baptist, pastor, educator
și autor. A scris printre altele: Teologia Sistematică în 1886, Filozofie și
religie în 1888. Între anii 1916 – 1917 a pornit într-un turneu prin mai multe
țări din lume, în urma căruia a scris cartea: „Turneu de misiuni, observații și
concluzii.
În anul 1861 este ordinat ca pastor la prima
biserică baptistă din Haverhill, Massachusetts, pe care a slujit-o până în anul
1865, când pleacă la prima biserică baptistă din Cleveland, Ohio și slujește
aici până în 1872.
În anul 1872
Strong a fost ales rector al Seminarului Teologic Rochester și profesor
de teologie. A slujit timp de 40 de ani în această dublă calitate, retrăgându-se
la pensie în anul 1912 ca rector emerit.
A avut un mare dar de la Dumnezeu de a se
raporta și interacționa cu studenții în lumea academică și scrierile sale de o
înaltă ținută.
Surse:
Dicționar Evanghelic de teologie, editor general
Walter A Elwell
Congresul Baptist Mondial, Londra, 11-19 Iulie 1905
Măreția lui Cristos și cererile Lui.
Un cuvânt de
învățătură (predică) rostit Miercuri seara, 12 iulie, 1905, în Tabernacolul
Metropolitan din Londra, la Congresul Baptist Mondial, de către,
Rev. Augustus H. Strong, D. D., LL.D.,
Președinte al Seminarului Teologic Rochester, din Rochester, New York, S. U. A.
,,Cine ești,
Doamne? ......Ce să fac, Doamne?” - Fapte 22, 8,10.
Dumnezeu este în
evenimente și întreaga dumnezeire este prezentă în cel mai mic dintre ele.
Omniprezența lui Dumnezeu reduce complexitatea lor la ordine. Nu toate
evenimentele, întâmplările au aceeași importanță. Țesătura întunecată a
istoriei este trasată cu fire de aur,
câteva personaje (personalități) remarcabile dominând peisajul. Istoria nu este
doar o țesătură fără viață. Ea (istoria) este un organism viu. Dumnezeul cel
Viu se dezvăluie pe Sine în acest organism. El este prezent în toate aceste
evenimente, în unele într-un mod productiv, în altele mai permisiv. Unele
evenimente sunt manifestări unice ale puterii Sale, centre care pun bazele
întregului viitor. Astfel de evenimente au fost:
1. Învierea Domnului nostru Isus,
2. Pogorârea Duhului Sfânt, Rusaliile;
3. Convertirea lui Saul.
Aceste trei
întâmplări au o strânsă legătură între ele. Învierea lui Cristos a fost învierea
virtuală, atât spirituală, cât și fizică, a întregii Biserici a lui Dumnezeu
de-a lungul veacurilor. Rusaliile au fost deschiderea ferestrelor cerului
pentru a binecuvânta sau a înzestra Biserica cu putere de Sus; convertirea lui
Saul a fost echivalentul ruperii fântânilor din adâncul cel mare și revărsarea
lor într-un potop care a măturat granițele înguste ale iudaismului și a făcut
cunoscută lumii întregi Biserica prin evanghelizare.
Guizot a spus că
Providența se mișcă prin timp precum zeii lui Homer o făceau prin spațiu; e
nevoie doar de un pas, și deja au trecut
veacuri. Cu Dumnezeu o mie de ani sunt ca și o zi. Dar este, de asemenea,
adevărat că alături de Domnul o singură zi este ca o mie de ani. Acele timpuri
ale dușmăniei și prejudecății au dispărut, odată ce Providența prin convertirea
lui Saul, a făcut acel pas înainte atât de necesar. Cele două întrebări din
textul meu marchează punctul de cotitură din viața lui Saul, și anume, momentul
în care Saul a fost transformat în Pavel. Mai mult decât atât, acest punct
marchează și un moment de referință din viața Bisericii; căci, odată cu
transformarea lui Saul în Pavel, Biserica însăși a fost transformată dintr-o
simplă instituție națională într-una care include întreaga omenire.
Tema discursului meu
de azi este sugerată cu ocazia acestei întâlniri grandioase, care ne-a adus în
această mare capitală ai cărei locuitori sunt vorbitori de limbă engleză. Venim
din India și din China, din Germania sau Marea Britanie, din America, din
Insulele oceanice, pentru a ne sfătui unii pe alții cu privire la activitatea,
munca noastră comună. Suntem uniți prin loialitatea noastră față de un
Mântuitor, de credința noastră în Cuvântul Său autoritar și de simțământul
nostru care ne spune că avem datoria de a predica Evanghelia Sa. În ce privește
chestiuni minore, de credință sau practică putem să fim diferiți; dar toți avem
un singur Domn, o singură credință, un singur botez. Ceea ce trebuie să ne atragă în mod corespunzător
atenția sunt lucrurile care ne unesc, și nu cele care ne dezbină. Pentru a
converti lumea avem mare nevoie de un
nou entuziasm, un nou zel, asemeni celui care a pus stăpânire pe Saul în drum
spre Damasc; și, singurul mijloc prin care putem ,,trezi” această fervoare,
este o nouă revelație a Fiului lui Dumnezeu, în mijlocul ființei noastre,
asemeni celei oferite de Dumnezeu lui Saul. Poate că nu avem viziunea unei
glorii aparente, dar poate că avem revelația lăuntrică fără de care viziunea
din afară (din exterior) ar fi de neînțeles pentru noi, precum a fost pentru
însoțitorii lui Saul. Aceasta stă doar în nădejdea că Dumnezeu ne va ridica din
propria izolare și limitare, urmând a ne arăta măreția și universalitatea
misiunii noastre ca Baptiști, prin urmare îndrăznesc să vă interpretez viziunea
lui Saul. Numai o realizare interioară, lăuntrică a ceea ce a văzut Saul în
acea zi, îi poate uni pe Baptiștii din întreaga lume, în demersul lor de a
cuceri lumea pentru Învățătorul lor. Așadar, propun să punem aceleași întrebări
pe care Saul le-a pus: ,,Cine ești, Doamne?” și ,,Ce să fac, Doamne?”.
Doresc să vorbesc
mai întâi despre măreția lui Hristos, așa cum i-a fost revelată în acea zi lui
Saul. Dar, ca nu cumva cineva să spună că nu era nevoie de nicio viziune despre
Hristos în cazul lui Saul și, prin urmare, că nu este nevoie de o astfel de
viziune interioară sau exterioară, nici
în cazul nostru, trebuie să încep prezentarea mea cu privire la ceea ce a văzut
Saul, uitându-mă la modul în care a ajuns să o vadă. Sunt convins că nu putem
înțelege niciodată evoluția istorică a creștinismului fără a ține cont aici și
de o involuție divină. Saul era evreul tipic, ba chiar, apogeul exclusivismului
evreiesc și al mândriei patriotice. Ideea universalității în religie i s-a
părut una respingătoare. Cartea apocrifă a lui Esdra declarase că
Atotputernicul a creat lumea doar pentru iudei și că alte popoare, deși descind
tot din Adam, sunt ca nimicul pentru
Etern, asemeni unui scuipat sau ca o picătură care se prelinge dintr-un butoi.
Iar Saul era nespus de zelos în legătură cu aceste tradiții ale strămoșilor.
Niciun alt lucru nu l-ar fi putut determina să renunțe la toate privilegiile
iudaice și să susțină egalitatea absolută a tuturor oamenilor în fața lui
Dumnezeu. Aceasta ar însemna să disprețuiască dreptul său din naștere și să-L
insulte pe Dumnezeu care I-a dat acest drept.
Ar fi putut Saul
să creadă că Isus cel răstignit a fost Regele lui Israel? El s-a gândit la Isus
ca fiind cel mai mare dintre profeții mincinoși, pironit pe bună dreptate pe
crucea Sa, dovedit a fi un impostor prin suferințele și moartea Sa. Iehova a
distrus pe schismaticul îndrăzneț, iar corpul inert I-a fost înghițit de un mormânt ascuns. Pentru Saul
doctrina Sa avea, într-adevăr, un dinamism ciudat. Părea să se răspândească în
ciuda morții Fondatorului ei. Cu atât mai mult datoria lui Saul era să pună
capăt acestui crez. El (Saul/Pavel) a ars asemeni zelosului Phineas din vechime. El s-a gândit să facă
slujirea lui Dumnezeu trăgând la lumină și călcând în picioare până la moarte
această erezie asemănătoare șarpelui, care își îndrepta colții spre forța
adevăratei religii. Deși era Fariseu, a cerut scrisori de la saduchei, de la
Caiafa, ca să se poată apropia de Damasc, așteptând să ducă pe deplin la îndeplinire scopul
Sinedriului și să zdrobească creștinismul, așa cum Sinedriul îl zdrobise pe
Hristos. Este foarte clar că numai o revelație lăuntrică a lui Hristos ar fi
putut schimba lupul într-un miel!
O astfel de
revelație a existat, după cum bine știm - o teofanie care l-a lovit pe Saul și suita
sa pe pământ, o lumină care a surclasat splendoarea soarelui de la amiază, o
viziune a Unuia îmbrăcat cu măreție cerească, un glas atât de înspăimântător
încât a oprit întreaga circulație a sângelui lui Saul, dar în același timp
dojenindu-l blând încât inima lui Saul a fost străpunsă ca niciodată până
atunci. A fost o revelație exterioară. Dar asta nu a fost de ajuns." A
fost plăcerea bună a lui Dumnezeu", spune Pavel după aceea, "să-L
descopere pe Fiul Său în mine". În fiecare convertire, lucrează Hristosul
imanent, precum și Cristosul transcendent. Omul este pregătit, precum și mediul
său. Și nu putem înțelege revoluția religioasă care s-a produs în acea zi fără
să observăm și pregătirea lăuntrică datorată harului lui Dumnezeu.
Dumnezeu l-a ales
pe Saul, chiar din pântecele mamei sale, pentru a fi instrumentul Său. Sufletul
lui Saul, ca și cel al lui Luther, fusese teatrul unui conflict aprig. În fața
lui se prefigura un ideal al dreptății pe care se străduise zadarnic să-l
realizeze. Cu puterea tot mai slăbită, el se avânta spre un țel strălucitor, al
unei perfecțiuni morale, doar pentru a constata că lucrurile îi scăpau de sub
control și, cu toate eforturile, conștient fiind, aluneca într-o adâncime tot
mai profundă a păcatului. Ceremonialul și asceza evreiască au fost pentru el ca
apa sărată pentru un marinar naufragiat care moare de sete - nu au făcut decât
să-i alimenteze febra și să-i intensifice disperarea.
Și totuși, acești
creștini pe care Saul îi persecuta aveau ceea ce lui îi lipsea - prezența și
puterea lui Dumnezeu. Ei au fost bucuroși, chiar și în moarte. Fața palidă a
lui Ștefan, reflectând o slavă cerească, deși blestemată, disprețuită și
zdrobită de pietre, trebuie să-l fi bântuit pe Saul zi și noapte. Cu tot zelul
său fanatic, Saul era un om cu inima bună. Persecuția sa împotriva creștinilor,
lupta împotriva naturii sale mai bune poate fi comparată cu lovirea unui ac
ascuțit de către un taur, ac care se adâncește tot mai mult în piele, cu toate
eforturile fiarei de a se împotrivi. Hristos lucrând înlăuntrul său îl
pregătise astfel pe Saul pentru revelația din afară. Și punctul culminant al
lucrului lui Hristos în interior a fost o revelație lăuntrică care a
explicat revelația din afară. Saul L-a văzut pe Hristos printr-o viziune
spirituală. Acea viziune spirituală a fost cea care l-a transformat pe Saul
dintr-un persecutor furios într-un susținător înflăcărat al noii religii,
dintr-un sectar îngust într-un apostol pentru neamuri. Dacă nu întoarcem
spatele psihologiei, precum și al
istoriei, trebuie să ne referim la convertirea lui Saul și la impactul energiei
și al iubirii care au fost supraumane și divine.
Am indicat
procesul prin care Pavel a ajuns la viziunea sa. Permiteți-mi să descriu acum
ceea ce este mai important, și anume, ceea ce a văzut Pavel. Am spus deja că
întreaga Dumnezeire este în fiecare eveniment al istoriei umane, și că spunând
acest lucru, este doar pentru că luăm în serios omniprezența lui Dumnezeu. Dar
este, de asemenea, adevărat că întregul creștinism este în fiecare revelație a
lui Hristos. Nu explicit, ci implicit. Hristos este Adevărul și Întregul
Adevăr, iar când I S-a arătat lui Pavel și a fost descoperit în Pavel,
apostolul a primit germenii întregii sale doctrine ulterioare. Andrew Fuller a
spus odată că adevărul creștin este ca o reacție în lanț - fiecare dintre
punctele sale poartă tot restul cu el. Este ca axioma matematică, care implică
în mod logic întregul calcul diferențial și integral, sau ca și conul tot mai
mare de iluminare al luminii de căutare a unui vas de război.
Când ne întrebăm ce l-a învățat pe apostolul
Pavel acea lumină mare din cer, nu trebuie să fim atenți să distingem ceea ce a
învățat atunci de ceea ce a învățat după aceea și nici nu trebuie să facem
distincția între cuvântările directe ale Domnului nostru și acele profeții
despre Hristos din Vechiul Testament, pe
care aceste cuvântări directe i-au permis acum lui Pavel să le interpreteze.
Acele trei zile petrecute la Damasc, în care a zăcut amețit și orbit de
fulgerul înfățișării lui Hristos și cei trei ani petrecuți în Arabia, în care
s-a gândit la sensul viziunii cerești, au fost perioade de dezvoltare, nu a adevărului
obiectiv revelat lui Pavel, ci a înțelegerii subiective a acelui adevăr
de către Pavel. Viziunea însăși avea în ea întregul creștinism pentru că-L
cuprindea în întregime pe Hristos. Ea i-a dat lui Pavel toate lucrurile
esențiale ale învățăturii sale despre persoana lui Hristos și lucrarea lui
Hristos.
În ceea ce
privește persoana lui Hristos, primul lucru care a lovit în inima lui Pavel,
convingându-l, a fost descoperirea sa surprinzătoare a unui Isus viu. Înainte
de aceasta, el ar fi putut spune, dimpreună cu Matthew Arnold - "Acum, El
este mort. Departe de aceea, El zace, În orașul sirian părăsit; Și pe mormântul
Lui, cu ochi strălucitori, Stelele siriene privesc în jos."
Dar acum Pavel a
aflat despre adevărata înviere a lui Isus. De unde a primit Pavel doctrina sa
despre înviere? Nu de la învățătorii săi farisei, căci atunci nu ar fi avut
impactul acesta asupra lui. Era o credință vagă chiar și printre farisei, în
timp ce saducheii o negaseră. Pavel și-a luat doctrina la vederea Domnului
înviat. A încetat să mai fie un simplu punct al dogmei tradiționale. Credința a
devenit vedere, doctrina a devenit demonstrație; viața și nemurirea au fost
scoase din obscuritate la lumină. Nu era o imaginație, o închipuire. Pavel L-a
văzut pe Isus în trup, așa cum Petru, Iacov și Ioan L-au văzut după învierea
Sa. În Isus Cel Înviat și Cel Înălțat, Pavel
a văzut în acea zi un Columb care a
traversat marea morții și s-a întors cu vestea numeroaselor locașuri de dincolo
de valurile oceanului. De acum înainte, Pavel va primi prima calificare în
calitate de apostol; el a putut depune mărturie că L-a văzut pe Isus în viață
după ce Acesta a înviat din morți.
Un Isus viu -
aceasta a fost prima lecție a lui Saul. A doua lecție a fost cea a umanității
exaltate. Viziunea lui Pavel a fost viziunea umanității perfecționată și
glorificată. De unde a primit Pavel doctrina sa despre corpul spiritual?
Văzându-L cu proprii ochi pe Isus înviat. Trupul Domnului, care nu văzuse nici
o stricăciune, a fost promisiunea aprobării lui Dumnezeu și dovada că trupurile
noastre muritoare pot fi curățate de dezonorările mormântului și pot avea viață
pentru totdeauna. Isus este socotit neprihănit în Duhul. El este adevăratul Fiu
al Omului proclamat a fi, chiar de către Dumnezeu. Ceea ce înseamnă că El este
reprezentantul întregii omeniri. Gândiți-vă pentru o clipă la ceea ce implică
ființa voastră, ca și oameni. Câți părinți ați avut? Răspunsul vostru, doi.
Câți bunici ați avut? Răspunsul dumneavoastră este patru. Câți străbunici? Opt.
Câți stră-străbunici? Șaisprezece. Deci, numărul strămoșilor tăi crește pe
măsură ce mergi înapoi cât mai departe, iar dacă socotești doar douăzeci de
generații, tot va trebui să te socotești rezultatul a peste un milion de
descendenți. Numele Smith sau Jones, pe care îl purtați, reprezintă doar o
tulpină din toate aceste milioane; s-ar putea la fel de bine să porți orice alt
nume; existența ta este mai mult o expresie a rasei în general decât a oricărei
anumite familii sau linii. Ceea ce este adevărat despre voi a fost adevărat, pe
partea umană, a Domnului Isus. În El, toate liniile umanității noastre comune convergeau. El a fost Fiul Omului, mult mai
mult decât a fost Fiul Mariei.
Dacă Isus ar fi
fost doar un om reprezentativ, fiecare dintre noi ar putea fi numit Fiul
omului, la fel de mult ca El. Dar viziunea lui Pavel i-a revelat în Isus, nu
doar un om reprezentativ, ci și omul ideal, în care toate posibilitățile
umanității noastre sunt pe deplin realizate. "Oamenii mari", spune
Amiel, "sunt oamenii adevărați". Da, este adevărat, dar numai
Hristos, cel mai mare Om, arată ce este omul adevărat. A existat ceva în acea
perfecțiune cerească a lui Isus care i-a revelat lui Pavel măreția posibilă a
ființei sale și a furnizat standardul prin care să-și aprecieze starea lui
reală. El nu putea privi acea umanitate exaltată fără să simtă că ea nu este
doar tipul întregii perfecțiuni umane, ci și izvorul din care trebuie să
izvorască toată perfecțiunea umană.
De unde a primit
Pavel doctrina sa despre "Omul din cer", omul arhetipal, universal,
de la care trebuie să ne tragem puterea și în a cărui plenitudine trebuie să
creștem? A luat-o de la aceeași viziune. Acolo a văzut că Isus este sursa
întregii umanități adevărate. Din lumina Sa albă pură, membrii individuali ai
rasei sunt raze de culori diferite. Ei își găsesc unitatea numai în El. El este
Rădăcina, precum și urmașul lui David; Vița de vie, din care pornesc toți
oameni ca ramuri naturale, chiar dacă multe dintre aceste ramuri refuză să
rămână în viță și așa sunt aruncate, ofilite și arse. El este Viața, expresia
întregii rase umane și izvorul. Așa cum paternitatea lui Dumnezeu este paternitatea
după care se numește toată paternitatea umană, tot așa și filiația lui Hristos
este cea după care sunt numite toate filiațiile omenești. Toți oamenii sunt
copii ai lui Dumnezeu, chiar dacă sunt copii risipitori și apostați, prin
relația lor fizică cu Hristos oamenii trăiesc, se mișcă și există doar în El.
De unde a primit
Pavel doctrina conform căreia Hristos este "făcut păcat pentru noi"?
El a primit-o din viziunea sa despre Cel Răstignit. Pentru că Hristos este
umanitatea esențială, omul universal, pulsația vieții, toți nervii și
sensibilitățile aferente condiției umane se întâlnesc în El. El este creierul
central la care și prin care trebuie să treacă toate ideile. El este inima
centrală căreia i se comunică și prin care se comunică toate durerile. Nu poți
să suni la prietenul tău din oraș fără să suni mai întâi la biroul central. Nu
poți să-ți rănești aproapele fără să-L rănești mai întâi pe Hristos. Fiecare
dintre noi poate spune despre El: "Numai împotriva Ta, numai Tu, ai
păcătuit". Datorită umanității Sale centrale și atotcuprinzătoare, Hristos
poate simți toate chinurile rușinii și suferinței care aparțin de drept
păcătoșilor, dar pe care ei nu le pot simți, pentru că păcatul lor i-a
stupefiat și i-a făcut morți înăuntru. Mesia, dacă este cu adevărat om, trebuie
să fie un Mesia care suferă. Tocmai pentru motivul umanității Sale, El trebuie
să poarte în propria Sa persoană toate poverile umanității, și trebuie să fie
Mielul lui Dumnezeu, care ia asupra Lui, păcatul lumii.
De unde a primit
Pavel doctrina sa despre "neprihănire"? El a primit-o din
viziunea singurului Neprihănit. În fața
Celui Răstignit a văzut măreția blândeții. Dreptatea nu este o chestiune de
restricții și respectări exterioare, ci strălucirea unei purități lăuntrice și
dorința de a-i face pe alții curați. Când acest Isus înviat și înălțat i se
adresează lui Saul cu blândețe, se întristează că prin opoziția lui Saul ar
trebui să se rănească atât de tare, se smerește să ceară un motiv pentru
dușmănia lui Saul, există o revelație a dreptății pe care tunetele din Sinai,
nu ar putea niciodată să o egaleze. Saul L-a recunoscut pe Isus ca fiind Cel
suprem neprihănit, modelul și sursa neprihănirii pentru întreaga omenire. Dar,
în ceea ce privește el însuși, el simte contrastul îngrozitor dintre această
neprihănire și a lui. Întreaga țesătură a vieții sale trecute se prăbușește. El
nu numai că este condamnat pentru înaltă trădare în urmărirea urmașilor lui
Isus până la moartea lor, dar toate eforturile sale de auto-îndreptate par a fi
pline de mândrie disprețuind pe singurul Neprihănit.
Saul se vede acum
pe sine ca fiind cel mai mare dintre păcătoși. Și totuși, îngăduința din
vorbirea lui Isus sugerează altă neprihănire care poate fi a Lui prin credință.
Căci a existat o a treia lecție: acest Neprihănit nu a fost numai Isus cel viu
și Omul înălțat, el a fost, de asemenea, Dumnezeul manifestat. El a fost
investit cu slava lui Dumnezeu. Aceeași slavă care i s-a arătat lui Iacov la
Betel când cerurile s-au deschis ca răspuns al rugăciunii sale; aceeași slavă
care i s-a descoperit lui Moise la rugul aprins; slava Șekinei care sălășluia
în cel mai sfânt loc al Templului; slava Îngerului Legământului care i-a vorbit
lui Ghedeon; jalea în fața căreia Isaia s-a înălțat și a strigat "Necurat"
- această slavă aparținea acum lui Isus. De unde și-a primit Pavel doctrina
conform căreia Hristos este "Dumnezeu peste toți, binecuvântat în vecii
vecilor"? El a luat-o din splendoarea acestei viziuni, în care Isus a fost
identificat în mod evident cu Dumnezeu, îmbrăcat cu slava lui Dumnezeu, revelat
ca Conducător al universului și Domn al tuturor.
Nu este de mirare
că acest Soare al Dreptății a pus în umbră
astrul solar. O nouă lumină a luminat acea cruce a rușinii pe care a
murit Mântuitorul. Pavel poate vedea acum că suferința lui Isus nu a fost doar
suferința omului, ci a fost o revelație a inimii lui Dumnezeu și a suferinței
veșnice a lui Dumnezeu din cauza păcatului. Nu pentru Sine, ci pentru oameni, a
suferit Hristos acolo pe dealul Căpățânii. A fost ofranda pe care organizarea
mozaică a prefigurat-o. Din moment ce jertfa Sa a fost jertfa lui Dumnezeu
Însuși, ea trebuie să fie singurul sacrificiu. De unde și-a primit Pavel
doctrina conform căreia Hristos "a murit pentru toți!"? El a primit-o
din viziunea sa despre Mântuitorul Divin. Jertfa unui Dumnezeu nu putea fi o
jertfă și pentru neamuri. A urmat convingerea misiunii lui Pavel: toată
omenirea trebuie să fie făcută să cunoască jertfa lui Hristos. Pentru că
Hristos este Dumnezeu, creștinismul este o religie pentru toate națiunile, iar
această revelație este făcută lui Pavel pentru ca Pavel să vestească vestea
bună până la marginile pământului.
Văzând lumina lui
Hristos în acea zi însemna să fi înălțat deasupra timpului și a te simți într-o
lume spirituală nouă. Însemna să-L vezi pe Hristos ca Împărat al veacurilor și
să vezi toate celelalte în relație cu eternitatea, sau în lumina veșniciei lui
Hristos. De acum înainte Pavel nu-L cunoaște pe Hristos după trup, ci, după
spirit, Îl cunoaște ca fiind Cel atotputernic, omniscient și atotputernic. De
unde a primit Pavel doctrina sa despre preexistența lui Hristos? El a luat-o
din viziunea unuia care a fost mai presus de timp și spațiu. Un astfel de Unul
trebuie să fie înaintea tuturor și trebuie să fie Creatorul tuturor. De unde a
primit Pavel doctrina sa despre unirea credinciosului cu Hristos? El a primit-o
din propriile cuvinte ale lui Hristos: "Eu sunt Isus pe care îl
prigonești." Aceste cuvinte implicau imanența lui Hristos în Biserică,
precum și imanența Sa în natură și umanitate în general. Hristos este în toate
lucrurile, precum și mai presus de toate lucrurile. În toate suferințele
poporului Său, Isus a fost în suferință și, rănindu-i, Saul a lovit inima lui
Hristos. Hristos nu este numai Domnul universului, El este, de asemenea, viața
Bisericii.
Această
recunoaștere a lui Hristos cel interior a fost sursa curajului și bucuriei lui
Pavel. Așa cum o garnizoană asediată a cărei alimentare cu apă a fost tăiată,
se bucură de descoperirea unei fântâni adânci în interiorul cetății, tot așa
Pavel s-a bucurat când a găsit apa pe care i-a dat-o Hristos, o fântână cu apă în sufletul
său, izvorâtă spre viața veșnică; Hristos devine stânca vie care îl însoțește
în călătoria sa pământească. Pavel L-a văzut pe Hristos umplând totul, umplând
universul cu tot ceea ce conține viață și frumusețe, dar mai ales umplând
Biserica și pe fiecare credincios pentru toată plinătatea lui Dumnezeu.
De unde a primit
Pavel doctrina sa despre triumful cauzei lui Hristos și despre slava cerească a
celor răscumpărați? El a luat-o din viziunea orbitoare a Domnului său
triumfător, o rază a cărei măreție ar putea lovi pe dușmanii săi, o privire a
cărei dragoste ar putea transforma acei dușmani în prieteni devotați. El a
știut din acel moment că victoria pentru cauza lui Hristos era sigură. El a
știut din acel moment că ochiul nu a văzut și nici urechea nu a auzit, nici nu
au intrat în inima omului lucrurile pe care Dumnezeu le-a pregătit pentru cei
care-L iubesc. Și din acel moment și-a îndreptat viața pentru a-i câștiga pe
oameni pentru Hristos, pentru a câștiga
întreaga lume pentru Hristos, știind că era un imperativ ca Hristos să
împărățească până când Va pune pe fiecare vrăjmaș sub picioarele Sale și va fi
înălțat pe sfinții Săi să împărățească cu El.
Răspunsul la
întrebarea: "Cine ești Tu, Doamne?" se găsește parțial, după cum am
văzut, în persoana lui Hristos, Domnul care împărățește și locuiește. Dar se
găsește și în lucrarea lui Hristos, ca mântuitor, ispășitor și curățitor.
Creștinismul, într-adevăr, este rezumat în cele două fapte: Hristos pentru
noi și Hristos în noi - Hristos pentru noi pe cruce,
descoperind opoziția veșnică a sfințeniei față de păcat și totuși, prin
suferința veșnică a lui Dumnezeu pentru păcat, făcând ispășire obiectivă pentru
noi; și Hristos în noi prin Duhul Său, reînnoind chipul pierdut al lui Dumnezeu
și rămânând în noi ca sursă autosuficientă de curăție și putere. Iată cele două
focare ale creștinătății; având în vedere oricare dintre ele, puteți descrie
întreaga schemă a doctrinei. Ambele adevăruri centrale au fost implicate în
viziunea lui Pavel de la porțile Damascului, și anume, Hristos pentru noi,
Care ne-a răscumpărat din blestemul legii, fiind făcut blestem pentru noi, și Hristos
în noi, nădejdea slavei, pe care apostolul o numește taina Evangheliei.
Înclin să
ilustrez aceste două adevăruri folosindu-mă de geografia noastră americană.
Avem două lacuri mari, numite Erie și Ontario, iar acestea sunt conectate prin
râul Niagara, prin care Erie își varsă apele în Ontario. Întreaga Biserică
creștină de-a lungul veacurilor a fost numită revărsarea lui Isus Hristos, care
este infinit mai mare decât ea. Lacul Erie să fie simbolul lui Hristos, Logosul
preexistent, Cuvântul etern, Dumnezeu revelat în univers. Râul Niagara să fie o
imagine a aceluiași Hristos limitat acum la manifestările Sale în trup, dar în
acele limite care arată aceeași gravitație curentă și descendentă spre est pe
care oamenii o percepeau atât de imperfect înainte. Cascada extraordinară, cu
apele ei cufundându-se în prăpastie și scuturând până și pământul, este
suferința și moartea Fiului lui Dumnezeu, care pentru prima dată face cunoscut
inimilor umane forțele dreptății și iubirii care acționează în natura Divină de
la început. Legea vieții universale a fost manifestată; acum se vede că
dreptatea și judecata sunt temelia tronului lui Dumnezeu; că neprihănirea lui
Dumnezeu este pretutindeni și întotdeauna răsplata păcatului este urmată de
pedeapsă; dragostea care creează și susține păcătoșii trebuie să fie ea însăși
numărată de cei care încalcă legea și trebuie să poarte nedreptățile lor. Din
Niagara se extinde un alt lac liniștit. Ontario este vlăstarul și asemănarea
lacului Erie. Deci umanitatea răscumpărată este revărsarea lui Isus Hristos,
dar numai a lui Isus Hristos după ce a trecut prin abandonarea de sine fără
măsură a vieții Sale pământești și moartea Sa tragică de pe Golgota. Așa cum
apele lacului Ontario sunt hrănite de Niagara, tot așa Biserica își extrage
viața de pe cruce. Iar scopul lui Hristos nu este să repetăm Golgota, pentru că
nu putem niciodată, ci să reflectăm în noi înșine aceeași înclinație spre
sacrificiul de sine pe care El L-a revelat ca fiind caracteristic și propriu
lui Dumnezeu.
Deci Hristos ne dăruiește nădejde. Dar avem nevoie de ceva
mai mult pentru a ne face creștini pe de-a întregul, și anume, Hristos în noi.
Cum să găsesc eu, cum să găsească societatea în care trăim vindecarea și
purificarea în interior? Permiteți-mi să vă răspund amintindu-vă de ceea ce au
făcut în Chicago. În lumea întreagă nu a existat niciun râu stătător atât de
urât mirositor decât a fost râul Chicago. Șuvoiul său lent a primit resturile
ambarcațiunilor și leșurile orașului, și a existat nici un curent pentru a
transporta aceste deșeuri departe. Astfel s-a dezvoltat și a persistat miasma.
În cele din urmă, s-a sugerat că, prin tăierea crestei de jos dintre oraș și
râul Des Plaines, curentul apei ar putea fi stabilit în direcția opusă, iar
drenajul ar putea fi securizat în râul Illinois și în marele Mississippi.
Pentru cincisprezece milioane de dolari lucrarea a fost făcută, iar acum toată
apa lacului Michigan poate fi folosită pentru a curăța acel pârâu tulbure. Ceea
ce râul Chicago nu a putut face pentru sine, acum face pentru el marele lac.
Așadar, nici un suflet omenesc nu se poate curăți de păcatul său; și ceea ce
individul nu poate face, umanitatea în general este neputincioasă să realizeze.
Păcatul are stăpânire asupra noastră, iar noi suntem prostiți, amăgiți până în
adâncul ființei noastre, până când, cu ajutorul lui Dumnezeu, trecem peste
bariera voinței noastre de sine și lăsăm curgerea vieții purificatoare a lui
Hristos să curgă în noi. Ca prin minune, într-o oră ni se întâmplă mai multe
lucruri bune, menite pentru a ne reînnoi decât toate eforturile noastre de ani
de zile. Astfel, omenirea este salvată, persoană cu persoană, nu prin
filozofie, filantropie, autodezvoltare sau auto-reformă, ci pur și simplu prin
unirea sa cu Isus Hristos și prin umplerea cu toată plinătatea lui Dumnezeu.
Ca răspuns, la
întrebarea lui Saul: "Cine ești Tu, Doamne?" aud glasul ceresc
răspunzând: "Eu sunt Isus, pe care Îl prigonești". Dar pot, de
asemenea, să intuiesc implicațiile viziunii lui Saul, care i-au apărut chiar de
la început, dar care au prins contur și mai bine în timpul lungilor sale
călătorii misionare și în timpul întemnițărilor sale la Cezareea și Roma; încât
îl pot auzi pe Hristos spunând: "Eu sunt Cuvântul veșnic al lui Dumnezeu,
singurul Revelator al Tatălui, prin care
s-au făcut lumile și prin care ele sunt susținute și guvernate. Eu sunt
Cuvântul preexistent, care s-a întrupat, a suferit și a murit și a înviat. Eu
sunt Isus din Nazaret, Fiul înălțat al lui Dumnezeu, omniprezent și omnipotent
pentru a-i proteja, alina și insufla vigoare urmașilor Mei, în aceștia
stabilindu-se Împărăția lui Dumnezeu pe pământ. Eu sunt Dreptate infinită și
Iubire infinită". Un astfel de Hristos are pretenții supreme asupra
noastră. Să ne întoarcem, deci, la a doua întrebare a lui Saul și să ne
întrebăm împreună cu el: "Ce să fac, Doamne?" Iar răspunsul poate fi
rezumat în următoarele: Cunoaște-Mă și fă-Mă cunoscut.
Primul lucru pe
care Hristos ni-l cere este recunoașterea. Saul a devenit acum Pavel.
Întrebarea sa, "Ce să fac, Doamne?" implică o nouă atitudine, o nouă
speranță, o nouă slujire. Dar implică, de asemenea, un sentiment profund al
ignoranței sale. Este interesant de văzut că, de-a lungul vieții lui Pavel,
prima sa ambiție este: "ca să-L cunosc". Această cunoaștere nu este o
simplă chestiune intelectuală. Este nevoie ca întregul om - mintea, inima și
voința - să-L cunoască pe Hristos. Ochii inimii trebuie luminați, precum și
ochii înțelegerii; și trebuie să facem voia lui Hristos ca să știm de
învățătura Lui, că este de la Dumnezeu. Și aici găsesc prima și cea mai
fundamentală nevoie a timpului nostru - o nouă recunoaștere a lui Hristos, o
astfel de descoperire a slavei Fiului lui Dumnezeu, așa cum a făcut Pavel în
drumul spre Damasc. Marea eroare a zilelor noastre nu este idealismul
filosofic, doctrina evoluției sau critica superioară. Nu mă tem de acestea. Nu
mă tem de idealismul filosofic, ci mai degrabă îl salut pentru ca atunci când
este înțeles în mod corect este doar o recunoaștere a metodei lui Hristos. Nu
mă tem de doctrina evoluției, ci mai degrabă o salut, pentru că atunci când
este înțeleasă corect, ea ne dezvăluie doar metoda lui Hristos în creație. Nu
mă tem de o critică superioară, pentru că atunci când este înțeleasă corect,
aceasta este doar modul lui Hristos de a explica revelația Sa. De ceea ce mă
tem cel mai tare este lepădarea de Însuși Hristos, reducerea Lui la termeni
simpli umani, renunțarea la preexistența Sa, ispășirea Sa, judecata Sa și
omniprezența Sa față de poporul Său. Când aud de mântuire prin educație, prin
caracter, prin idealuri, prin efort și găsesc neprihănirea lui Dumnezeu în
întregime contopită în dragostea Sa, o lege făcută să fie singurul dispozitiv
pentru asigurarea fericirii, păcătuiesc greșeala involuntară a ignoranței și a
dezvoltării imperfecte; crucea lui Hristos ignorată sau făcută doar un exemplu
de martiriu eroic, Hristos Însuși
exercitând influență asupra noastră în același mod în care o exercită de
exemplu, Socrate, doar prin amintirea vieții Sale. În toate cele de mai sus par
mi se pare că recunosc o evanghelie diferită, care nu este deloc o Evanghelie,
ci doar o doctrină precum cea pe care și-a bazat Pavel formula sa de Anatema
.