După ce am
publicat AICI viața pastorului baptist Samuel Sharpe, fratele Sorin Sabou îmi
trimite informația că a mai scris cineva pe această speță. Prin fratele Marius
Silveșan iau legătura cu fratele Drd. Mihail CIOPAȘIU,
pentru că despre dumnealui este vorba, și îmi spune că are 2 articole pe
această temă. Le-am cerut pentru a le publica și pe blogul „Istorie Baptistă”
și cu mare drag mi le-a pus la dispoziție pentru a vi le da și eu vouă.
Mulțumesc tuturor pentru interes și bună
înțelegere.
RĂZBOIUL BAPTIST DIN JAMAICA
-
Rolul
Valorilor Creștine în Mișcarea de Emancipare a Sclavilor Conduse de
Predicatorul Rebelilor, Samuel Sharpe.
THE BAPTIST WAR OF
JAMAICA
-
The Role of the Christian Values in the Emancipation
Movement of the Slaves led by the Rebels Preacher, Samuel Sharpe.
[Articol publicat în Jurnalul Teologic, Vol. 19, Nr. 1
(2020): 167-189]:
Drd. Mihail CIOPAȘIU,
Universitatea din București, Facultatea de Teologie Baptistă,
Director Executiv, Fundația Providența (Proiectul Rut).
mihail.ciopasiu@gmail.com
Abstract
Samuel Sharpe is the leader of the slave revolt
in Jamaica. A poor black slave, but well educated and with a strong spirit of
justice, Sharpe red in the newspapers about the abolition process of slavery
that started in the British Empire. He was convinced that the Abolition of
Slavery was voted in the Parliament. Led by his faith and by Bible teachings as
justice, the doctrine of creation of men in God’s Image and liberty, Sharpe
proposed a non-violent protest of sitting and not working on the sugar
plantation without being paid as regular workers. What he intended was quick
replaced with the anger of the slaves who started to burn plantations and
houses. The army responded quickly, and bout 800 people got killed in the
insurrection or after trials. Samuel Sharpe is one of the last so called ‘rebels’
who was hanged in the open market.
His legacy remained in Jamaica as one of the
national heroes, through his courage in his fight for freedom, but also through
the witnesses who wrote about his strong faith and Christian values that
convinced him to engage in the quest for liberty and human dignity.
Key Words: Baptist War, Jamaica, Slavery, Abolition,
Faith, Bible, Image of God, Justice, Liberty.
Introducere
Samuel Sharpe s-a născut în sclavie în anul 1801 în insula Jamaica.
Numele de Samuel Sharpe i-a fost dat
după numele stăpânului său, Samuel Sharpe Esquire, un avocat și proprietar al plantației
Cooper Hill, din Montego Bay, Saint James, Jamaica.
Sharpe a fost liderul revoltei organizate în Jamaica, iar mai apoi a fost
recunoscut ca unul dintre cei șapte eroi naționali ai mișcării de emancipare.
El a mai primit și numele de ‘Daddy Sharpe’, ‘Ruler Sharpe’ sau ‘Predicatorul
Rebelilor’.
Revolta pornită de Samuel Sharpe a
început pe fondul suferințelor și atrocităților cu care se confruntau sclavii
din Indiile de Vest, în coloniile unde negrii erau exploatați pe plantațiile de
zahăr. Pe lângă revolta organizată de Sharpe în Jamaica în anul 1831, au mai
fost și alte revolte organizate și pe alte insule din Indiile de Vest. Autoarea
Gelien Matthews menționează și celelalte revolte care au precedat-o pe cea din
Jamaica și anume cea din Barbados din anul 1816 și cea din Demerara din 1823.
Proprietarii plantațiilor de zahăr au identificat în doctrinele
Scripturii și în practicile credincioșilor un potențial pericol pentru sistemul
sclaviei pe care își bazau tot sistemul financiar. Fiindu-le teamă de modul în
care Scriptura sau imnurile creștine putea influența modul de gândire al
sclavilor și chiar o posibilă mișcare de emancipare, aceștia, „găseau trădarea
în Biblie și în imnurile lui Watts și Wesley și erau foarte atenți la modul în
care acestea se foloseau în mod special în conceptul de libertate”.
‘Revolta
Baptiștilor’
Una
dintre cele mai valoroase resurse de informații cu privire la viața și
implicarea lui Sharpe în demersul eliberării sclavilor din Indiile de Vest,
este lucrarea Death Struggles of Slavery scrisă
de către Henry Bleby, un pastor metodist care a fost contemporan cu Sharpe și
care a interacționat cu el în repetate rânduri, dar mai ales l-a vizitat pe
Sharpe când acesta era închis în închisoare, fiind judecat pentru inițierea
revoltei. O altă lucrare scrisă de către acesta este discursul pe care l-a ținut la sărbătoarea de 24 de ani a
emancipării sclavilor. În cadrul acestei cuvântări, misionarul Bleby, care a
fost martor evenimentelor din Jamaica îl descrie pe Sharpe ca fiind inițiatorul
revoltei, un baptist cu abilități oratorice:
„ Sharpe a fost inițiatorul revoltei – un
sclav și membru al bisericii baptiste din Motengo Bay. El a învățat să citească
și avea puteri oratorice ieșite din comun. Am fost uimit când l-am auzit
adresându-se unei mari mulțimi de oameni și să văd puterea cu care atingea
sentimentele, inimile și mințile auditoriului”.
Samuel
Sharpe fusese convins că regele Imperiului Britanic dăduse decizia eliberării
sclavilor și susținea că văzuse acest lucru în ziarele din localitatea Montego
Bay, unde locuia. Ziarele conțineau rapoarte despre mișcările de eliberare a
sclavilor din Parlamentul Angliei. Informația aceasta este prezentată de către
William Knibb, care a descris revolta din Montego Bay la un an de la începerea
acesteia, în lucrarea Facts and Documents
Connected with the Late Insurrection in Jamaica, and the Violations of Civil
and Religious Liberty Arising out of It, scrisă în anul 1832:
După programul de rugăciune de dimineața al
Capelei Baptiste din Montego Bay, ne-am dus în josul străzii unde l-au întâlnit
pe Guthrie, Sharpe, George Taylor și pe alți membrii ai bisericii care vorbeau
despre libertatea sclavilor. Taylor încerca să îl convingă pe Sharpe să nu
refuze să muncească după Crăciun, deoarece ar aduce rușine Evangheliei. Acest
lucru a fost menționat și de către diaconul Thomas Williams care a spus că dacă
libertatea va veni, va fi în liniște iar dacă se va face ce este rău, se va
aduce o pată religiei [baptiste]. Sharpe a răspuns „Eu știu că suntem liberi. Am citit despre aceasta în
ziarele Englezești – eu m-am legat cu jurământ să nu mai lucrez după Crăciun
dacă nu se schimbă situația noastră și nu
voi mai lucra!”. Apoi a plecat.
Autorul Bleby Henry menționează că planul
inițial al lui Sharpe nu a fost unul al violenței, ci dimpotrivă a fost planificat
un protest pașnic. Bleby susține că Sharpe a menționat faptul că inițial
sclavii nu și-au propus să reacționeze cu violență. Dimpotrivă, planul propus
de către Sharpe a fost cel al rezistenței
pasive și că se va folosi violență doar dacă „buckras” (paznicii albi de pe plantație) vor folosi forța pentru a-i forța să
muncească în continuare ca sclavi. Sharpe propusese un protest în care toți
sclavii să stea jos și după Crăciun să nu se mai ridice niciunul
pentru a munci. Prin protestul ‘statului jos”, sclavii trebuiau să se abțină de
la orice formă de violență, deoarece simpla inacțiune si protestul pasiv prin
care toți sclavii nu vor mai muncii, ar fi urmat să îi pună în mare dificultate
pe stăpânii plantaților care nu puteau să reacționeze în fața unui protest
realizat de un număr atât de mare de sclavi. Organizatorii protestelor au
contat pe faptul că reacția stăpânilor de plantație va fi să pedepsească, în
cel mai rău caz pe câțiva dintre protestatari sau poate câțiva dintre ei vor fi
pedepsiți chiar cu moartea. Sharpe a spus că și el însuși „este gata să moară
dacă este nevoie, pentru a câștiga libertatea celorlalți sclavi”.
Henry
Bleby amintește faptul că Sharpe și-a propus atunci să transmită mesajul
eliberării de către rege către plantațiile de sclavi și punându-se în fruntea
lor, intenționând astfel să genereze un val de entuziasm
care să îi motiveze pe ceilalți sclavi să ia parte la protestul său.
Pentru a îndeplini aceasta misiune, Sharpe l-a trimis pe Edward Ramsay
pe toate proprietățile să le spună oamenilor că se aprobase eliberarea lor.
Sharpe se baza pe faptul că trupele engleze nu se vor implica în stoparea unui
protest pașnic care striga după eliberarea pe care mulți cetățeni englezi o
așteptau.
Bleby descrie amploarea pe care au luat-o protestele inițiate de către Sharpe
amintind că în Jamaica au participat în revoltă 50.000 de sclavi.
Cu toate acestea, planul lui Sharpe nu a durat mult, întrucât unii
sclavi au început să ardă plantațiile și au început să fie violenți față de
albi. Bleby menționează dezamăgirea lui Sharpe care și-a văzut planul spulberat
și a înțeles gravitatea situației: “când Sharpe a văzut primul incendiu, apoi
al doilea, apoi pe al treilea, și-a dat seama că planul său a fost în zadar:
acum buckras vor împușca și ucide
sclavi fără milă și se vor putea scuza pentru acțiunile lor. În acel moment,
Sharpe a rămas fără speranța că vor putea obține eliberarea”
Motivația teologică a lui Samuel Sharpe
Bleby
menționează că una din întâlnirile importante care au avut loc pentru
organizarea revoltei în anul 1831 s-a ținut pe proprietatea Retrieve, în Saint
James.
Edward Hylton, unul dintre conspiratorii revoltei, a primit de la Sharpe o
invitație pe când se afla la Mountain Spring pentru întâlnirea aceasta. Printre
cei care au participat la aceasta întâlnire, se regăsea și Colonelul Johnson,
care a coordonat o serie din atacuri și care a ajuns să fie ucis la Montpelier.
După ce s-au rugat, Samuel Sharpe a ținut un discurs în care a abordat problema
sclaviei.
Bleby Henry menționează că unul din argumentele principale pe care le-a folosit
Samuel Sharpe în acest discurs, a fost autoritatea Sfintelor Scripturi:
“Sharpe s-a referit la o mulțime de rele
sociale și la nedreptatea sclaviei; el a susținut egalitatea naturală a omului
în ceea ce privește libertatea și s-a referit la Sfintele Scripturi ca fiind
autoritatea sa, respingând în acest fel
ideea că oamenii albi ar avea mai multe drepturi ca să țină negrii în sclavie decât ar avea negrii să îi țină în
sclavie pe cei albi. El le-a spus că a citit atât în ziarele coloniale cât
și în cele din Anglia că regale și englezii doreau emanciparea negrilor iar el
speră că decizia de eliberare a fost deja dată, iar singurele obstacole care
mai trebuiau înlăturate pentru asigurarea libertății era egoismul stăpânilor de
plantații care nu doreau eliberarea sclavilor”
În
urma acestei întâlniri, cei prezenți au luat decizia că după trecerea
sărbătorii Crăciunului, nu vor mai lucra pe plantații fără a fi plătiți. Dacă
însă nu vor fi plătiți pentru munca lor și vor fi în continuare forțați să ei
vor fi gata să lupte pentru eliberarea lor.
Autorul Henry Bleby descrie rolul
hotărâtor al credincioșilor baptiști în această conspirație. El susține că
discuțiile pentru planificarea răscoalei se purtau în secret în cadrul
întâlnirilor de rugăciune ale grupurilor de baptiști. Aceste întâlniri erau
deopotrivă folosite pentru a câștiga noi adepți în această mișcare. În felul
acesta, concluzionează Bleby, “s-au regăsit foarte mulți baptiști implicați în
această mișcare nefericită și dezastroasă”.
Bleby menționează de asemenea faptul că Samuel Sharpe a recunoscut că el este
inițiatorul insurecției și că el este cel ce a întocmit întregul plan de
acțiune.
Aceeași perspectivă, atât asupra rolului de lider al lui Sharpe, cât și
legată de implicarea baptiștilor în aceste proteste se poate regăsi la autorul
Sheshalatha Redy, în lucrarea sa British
Empire and the Literature of Rebellion. Sheshalatha îl identifică pe Sharpe ca fiind liderul Revoltei de Crăciun sau al Războiului Baptist din 1831. Este
interesant de remarcat că Sheshalatha intitulează revolta sclavilor din Jamaica
sub titlul de „Războiul Baptist”. Acesta se bazează pe faptul că liderii
insurgenței au fost de fapt liderii baptiști din Jamaica. Pe Sharpe, el îl descrie ca fiind “un predicator
Baptist care și-a folosit poziția pe care o avea nu numai pentru a crea
conexiuni care să îl ajute să organizeze pe rebeli, ci a fost condus de credința că Biblia interzice sclavia.” În opinia lui Sheshalatha, Biblia a fost
factorul determinant în decizia lui Sharpe de a se implica în demersul revoltei
sclavilor. Sharpe ar fi înțeles din Scripturi că sclavia nu este permisă.
Henry Bleby, autorul lucrării Death
Struggles of Slavery, a discutat în repetate rânduri cu Sharpe în perioada
în care era închis și judecat. Bleby a vrut să afle dacă Sharpe a fost tratat
rău de către stăpânii săi și daca tratamentele rele au foste cele care l-au
determinat să înceapă protestele. Răspunsul lui Sharpe a fost că “din punct de
vedere personal nu a găsit niciun motiv pentru care să reproșeze stăpânilor săi
tratamentul avut față de el. Dar, el a învățat
din Biblie faptul că albii nu au niciun drept ca să țină sclavii în robie și
cât ține de el, mai bine ar muri decât să rămână viu în sclavie”. Importanța Scripturii în înțelegerea lui
Sharpe că sclavia nu este după voi a lui Dumnezeu, este amintită de Henry Bleby
și în discursul pe care acesta îl adresează societății Massachusetts, în anul 1858.
El menționează că Sharpe citea Noul Testament și ziarele iar motivația
demersului său a izvorât de pe paginile Scripturii. Bleby l-a întrebat chiar el
ce l-a determinat să se implice în această revoltă: „Domnule, citindu-mi Biblia, am găsit că albul nu este mai îndreptățit
să mă facă sclavul său decât am eu dreptul să-l fac pe el sclavul meu”
Se poate identifica așadar faptul că motivația ui Sharpe pentru
implicarea în organizarea protestelor, nu și-a avut originea în ura ca reacție
la tratamentele primite ca și sclav, ci a fost o anumită înțelegere a
Scripturii care l-a ajutat să înțeleagă valoarea demnității umane și a
libertății pe care o prezintă Cuvântul lui Dumnezeu.
Analizând aceeași afirmație a lui
Sharpe, autorul Delroy Reid Salmon argumentează în lucrarea sa, Burning for Freedom: A Theology for the
Black Atlantic Struggle for Freedom, că
afirmația “Sharpe a învățat din
Biblie faptul că albii nu au niciun drept ca să țină sclavii în robie”
demonstrează fără tăgadă că Samuel Sharpe a crezut în egalitatea tuturor oamenilor. În opinia sa, doctrina egalității
tuturor persoanelor este una dintre elementele fundamentale ale credinței lui
Sharpe care “și-a interpretat propria condiție existențială în lumina credinței
sale în Isus Hristos.” Reid Salmon identifică de asemenea faptul că
această doctrină fundamentală a credinței lui Sharpe s-a regăsit în cadrul
argumentelor aboliționiștilor, care s-au opus ideologiei lumii în care trăiau,
ideologie ce susținea supremația albilor și în același timp promovau ideea că
negrii sunt inferiori albilor mergând până acolo încât să susțină că negrii nu
sunt ființe umane. Prin revolta sclavilor, Reid Salmon susține că “Sharpe a
respins această perspectivă rea și distructivă. Ca un student al Scripturii,
Sharpe cunoștea învățătura Scripturii conform căreia toate persoanele sunt create după chipul lui Dumnezeu (Geneza 1:26-27)”.
Sharpe și-a bazat înțelegerea pe egalitatea oamenilor, indiferente de culoare,
rasă sau clasă socială și pe argumentul teologic că Dumnezeu i-a creat pe toți,
după chipul Său, fără să facă o distincție între ei, așadar toți sunt egali.
Contribuția lui Reid Solomon în identificarea acestei doctrine
fundamentale ale creării omului ca fiind o motivație a lui Sharpe în demararea
protestelor este foarte importantă. Dacă această doctrină a creării omului după
chipul lui Dumnezeu se găsește și la baza abolirii sclaviei începute de către
William Wilberforce,
sau la mișcarea de emancipare a negrilor condusă de Martin Luther King
în Statele Unite ale Americii, prezența ei ca și element motivațional în
protestul lui Sharpe este cel puțin surprinzătoare. Spre deosebire de ceilalți
doi reformatori sociali, în care primul era un membru al Parlamentului Britanic
iar al doilea un pastor baptist cu doctorat la Universitatea din Boston, Sharpe
era un simplu sclav negru care nu era teolog și a fost motivat de înțelegerea
sa biblică prin care a înțeles că fiecare om are o valoare intrinsecă fiind
creat după chipul lui Dumnezeu iar diferențele de culoare, etnie sau rasă nu îi
califică pe unii oameni să îi subjuge pe alții și să îi exploateze prin
sclavie.
Este foarte probabil ca unele din argumentele pe care le-a avut Sharpe
să fi fost influențate de scrierile care au abordat acest subiect și care au
fost mediatizate în acea perioade. Printre acestea se numără lucrarea scrisă de
John Wesley, Thoughts upon Slavery, scrisă în anul 1774, în care
Wesley prezintă doctrina creării omului după chipul lui Dumnezeu iar această învățătură
biblică ar trebui să ducă la înțelegerea demnității umane. Alte lucrări care scrise
în anii care au precedat mișcare de protest a lui Sharpe și care au dus și la
abolirea sclaviei în Imperiul Britanic ce au abordat această înțelegere
biblică, au fost scrise de William Wilberforce care a luptat timp de 46 de ani
pentru abolirea sclaviei până în anul 1833 când acest act a fost adoptat de
Parlament. Printre aceste lucrări ale lui Wilberforce se numără „A Practical
View of the Prevailing Religious System of Professed Christians in the Higher
and Middle Classes in this Country Contrassed with Real Christianity”(1797) și „A Letter on the Abolition of the Slave
Trade: Addressed to the Freeholders and Other Inhabitants of Yorkshire”(1807) sau „An appeal
to the Religion, Justice and Humanity of the Inhabitants of the British Empire
in behalf of the Negro Slaves in the West Indies” lucrare
scrisă în anul 1823.
Un al doilea argument teologic pe
care Reid Salmon îl identifică în motivația lui Sharpe pentru implicarea în
eliberarea sclavilor este libertatea.
În concepția lui Reid Salmon, “libertatea este un dar divin al lui Dumnezeu
pentru umanitate prin actul eliberator al lui Hristos. Sharpe nu a crezut doar
că Dumnezeu i-a creat pe oameni egali, ci i-a creat pentru a libertate
(Galateni 3:26-29)”
În sprijinul acestui argument, Reid Salmon aduce în discuție trei versete din
Sfânta Scriptură pe care Sharpe le-a afirmat și pe care și-a bazat înțelegerea
teologică asupra libertății umane: “Nimeni
nu poate sluji la doi stăpâni (Matei 6:24); Deci dacă Fiul vă face slobozi, veți fi cu adevărat slobozi (Ioan
8:36); Voi ați fost cumpărați cu un preț.
Nu vă faceți robi oamenilor (1 Corinteni 7:23)”
Al treilea argument teologic pe care
Reid Salmon îl identifică în motivația lui Sharpe pentru implicarea în
eliberarea sclavilor este justiția
(dreptatea), pe baza unei afirmații pe care o face Samuel Sharpe, afirmație
redată în cartea Daddy Sharpe, scrisă
de Fred Kenedy:
“Eu știu că Domnul va schimba condiția noastră
deoarece Dumnezeu este drept. Le-am spus celorlalți sclavi să fie plini de
curaj deoarece Dumnezeu le va întări inimile tuturor celor ce se încred în El.
I-am învățat din Psalmul 34 că binecuvântat
este omul [ființa umană] care se
încrede în Domnul și niciunul din cei ce se încred în El nu este osândit”
Samuel
Sharpe a învățat din Scriptură că toate ființele umane trebuie să fie libere și
că sclavia cât și alte opresiuni făcute asupra ființelor umane sunt împotriva
voinței lui Dumnezeu.
Se poate constata modul în care autorul Delroy Reid-Salmon atribuie
revoltei lui Sharpe o conotație teologică. În opinia sa, “revolta condusă de
Sharpe a fost o revelație a voii lui Dumnezeu pentru eliberarea celor
înlănțuiți și opresați, așa cum prezintă și povestirea biblică a Exodului,
eliberarea poporului evreu de sub robia Faraonului”.
Din afirmațiile lui Delroy se poate înțelege că acesta atribuie demersului lui
Sharpe o conotație a voii lui Dumnezeu asupra realității istorice a revoltei.
Mai mult decât atât, Delroy merge mai departe afirmând că “Revoluția lui Samuel
Sharpe poate fi înțeleasă ca și citirea unei interpretări a mesajului mărturiei Biblice pentru transformarea și
eliberarea ființei umane și a societății”
În concepția lui Delroy Reid-Solomon, credința lui Sharpe nu numai că a
stat la baza demersului său de eliberare, ci aceasta s-a exprimat în modul cel
mai clar prin căutarea eliberării pentru care el a luptat și pentru care a
plătit, la sfârșit și cu propria-i viață:
Sam Sharpe a dat voce credinței sale prin
cererea sa de eliberare. Credința lui Sharpe s-a născut din provocările,
problemele și suferințele vieții de negru. Ca orice credință născută din
experiență, credința lui Sharpe a fost produsul căutării sensului vieții.
Această credință l-a ajutat să identifice sensul vieții și l-a susținut în
lupta sa cu teroarea și cu ororile suferinței pe care le-a întâmpinat în
căutarea eliberării.
Un
alt lucru pe care îl scoate în evidență autorul Delroy Reid Solomon, este rolul
învățăturilor Domnului Isus Hristos în determinarea lui Sharpe de a acționa
pentru eliberarea sclavilor din Indiile de Vest. În opinia sa, credința în Isus
Hristos și mai ales învățăturile eliberatoare ale Mântuitorului l-au însuflețit
pe Sharpe și care i-au dat putere să înfrunte injustiția, nedreptatea, ura și
exploatarea.
Samuel
Sharpe a crezut și și-a bazat căutarea eliberării pe credința în scopul
emancipator al lui Isus Hristos pe care l-a folosit ca pe o sursă de putere și
în același timp ca pe un cadru teologic pentru interpretarea căutării
eliberării. De aceea, pentru Sam Sharpe, credința înrădăcinată în Isus Hristos
este acea putere a lui Dumnezeu dinamică, eliberatoare și transformatoare care
îi permite celui opresat să navigheze în viață prin apele disperării și ale
morții, să caute plinătatea umană și să afirme triumful scopului lui Dumnezeu
prin Isus Hristos.
Henry
Bleby menționează că în cadrul discuțiilor avute cu Sharpe, faptul că acesta
din urmă și-a exprimat părerea de rău pentru efectele distructive pe care le-a
adus revolta atât asupra proprietăților, cât și asupra vieților umane pierdute.
Sharpe a recunoscut că odată pornită revolta, el nu și-a imaginat că spiritul revoltei nu va putea fi controlat. Bleby menționează
de asemenea și ultima discuție avută cu Sharpe, când acesta se regăsea în
închisoare:
Ultima dată când am vorbit cu Sharpe el și-a
repetat exprimarea părerii de rău că a fost cauza atâtor suferințe. Cu toate
acestea el nu considera că a greșit în demersul său de a-și afirma și de a-și
obține libertatea. Când i-a fost amintit că Scripturile cer oamenilor să fie
mulțumiți cu starea în care au fost lăsați de Providență și că sclavilor le
este cerut să se supună cu răbdare stăpânilor lor până ce Dumnezeu, în
Providența Lui va găsi cu cale să le schimbe situația, el a răspuns “dacă am greșit în asta, cred că voi fi
iertat, deoarece fac apel la Ispășire”
Aceeași
discuție este relatată și de către Sharpe în jurnalul scris de către Fred
Kennedy în lucrarea sa, Daddy Sharpe.
Acesta relatează cum Bleby ținea Biblia pe genunchi și i-a citit lui Sharpe din
epistola către Corinteni 7:20-22, unde apostolul Pavel scrie corintenilor: “Fiecare
să rămână în chemarea pe care o avea când a fost chemat. Ai fost chemat
când erai rob? Să nu te neliniștești de lucrul acesta, dar, dacă poţi să ajungi
slobod, folosește-te. Căci robul chemat în Domnul este un slobozit al
Domnului. Tot așa, cel slobod care a fost chemat este un rob al lui
Hristos”. Intenția lui Bleby a
fost aceea de a-i atrage atenția lui Samuel Sharpe că și în vremea apostolului
Pavel erau sclavi. Răspunsul lui Sharpe, descris de el însuși, în jurnalul său,
aduce o componentă nouă față de relatarea lui Bleby și anume că el a răspuns „Am făcut totul în Numele lui Dumnezeu
pastore! Dacă am greșit în asta, sper că voi fi iertat deoarece fac apel la
ispășire” Se poate remarca faptul că lui Bleby i-a
scăpat menționarea afirmației lui Sharpe „am
făcut totul în Numele Domnului”. Din aceasta se poate deduce foarte clar
faptul că Sharpe a fost animat de credința sa pentru întreg demersul său. El a
fost atât de convins de faptul că învățăturile Sfintei Scripturi sunt împotriva
sclaviei încât a fost gata să plătească cu viața pentru principiul acesta. În
același timp, Sharpe a pus întreaga sa acțiune în contextul slujirii lui
Dumnezeu, afirmând că a făcut totul în Numele Lui.
Impactul revoltei începute de Samuel Sharpe
Henry
Bleby a fost martor la execuția publică a lui Sharpe și menționează modul demn
în care acesta s-a îndreptat spre locul execuției și de asemenea care sunt
ultimele cuvinte ale lui Sharpe, în care el admite că a păcătuit împotriva
legilor țării și ale lui Dumnezeu și “mântuirea
mea depinde doar de Răscumpărător, care și-a vărsat sângele pe Calvar pentru
păcătoși”
Sharpe a fost ultima victimă
condamnată la moarte pentru că a luat parte la insurgență, fiind ucis pe data
de 23 May 1832.
Redy Sheshalatha prezintă amploarea pe care a avut-o revoltele din Indiile de
Vest: în opinia sa, au fost angrenați în această mișcare aproximativ 60.000 de
sclavi dintre care, au fost uciși aproximativ 400 în timpul insurgenței și 376
ulterior, după ce au fost judecați de curtea marțială.
Sheshalatha consideră că, deși a fost înfrântă, revolta sclavilor din Indiile
de Vest “va precipita demersul de abolire al sclaviei care va culmina cu
decizia luată de Parlamentul Britanic în anul 1833”.
Autoarea Gelien Matthews are o
perspectivă similară cu cea a lui Sheshalatha, privitor la rolul pe care l-au
avut revoltele sclavilor asupra demersului de abolire al sclaviei. În opinia
ei, “revoltele sclavilor au atras atenția aboliționiștilor iar comportamentul
sclavilor, de la sfârșitul secolului XVIII au ajutat la formarea și
direcționarea dezbaterii legate de libertatea negrilor”.
Una dintre cele mai bogate mărturii ale victoriei
asupra sclaviei și a modului în care baptiștii din Jamaica au sărbătorit
eliberarea, este descrisă de către Henry Bleby în discursul pe care îl are, la
24 de ani de la emanciparea negrilor, în Insula Grove, Abington.
Domnule,
eu am fost acolo când când sclavia a fost abolită. Am văzut monstrul murind.
Acum 24 de ani, exact în această zi am stat târziu în noapte într-una din
bisericile pe care le păstoream – o biserică foarte mare – culoarele erau pline,
scările la fel, locul comuniunii, scările amvonului erau toate aglomerate și
erau mii de oameni în jurul clădirii iar la fiecare ușă sau fereastră
uitându-se înăuntru. Așa am considerat noi că este potrivit, ca toți
credincioșii să primească libertatea ca pe un dar din partea lui Dumnezeu în casa de rugăciune. Vă puteți imagina
ce sentimente am trăit când m-am văzut eliberat de sclavie și liber să proclam
libertatea celor captivi. Textul pe care l-am citit atunci a fost Levitic
25:10. Când mai erau trei minute
până la data de 1 August – ziua emancipării sclavilor – am cerut tuturor să
îngenuncheze și fiecare să se roage în liniște lui Dumnezeu. Când ceasul a
bătut, sclavia a fost îngenunchiată. La acel gong, 800.000 de oameni au fost
eliberați. Atunci am cerut să cântăm Imnul Jubileului.
Concluzii
Revolta sclavilor din Jamaica,
condusă de către Samuel Sharpe demonstrează importanța valorilor creștine în
implicarea socială a credincioșilor față sistemele caracterizate de nedreptate
și exploatare. Deși sclavia a fost o caracteristică a umanității pentru mii de
ani, istoria acestei mișcări de emancipare începută de credincioșii baptiști,
care erau sclavi pe plantațiile de zahăr, arată că valorile creștine izvorâte
din Scriptură pot duce la reforme sociale chiar și în contextele în care
acestea par că nu au nicio șansă în fața sistemelor nedreptății și a formelor
de exploatare a semenilor. Este important de subliniat faptul că inițiatorul
acestei reforme nu a fost politician, sau un mare teolog sau activist pentru
drepturile omului, ci un sclav care a înțeles, citind Scripturile, că Dumnezeu
a avut ca scop o altă societate decât cea în care se născuse și trăise el.
Autoritatea Sfintelor
Scripturi, de unde a învățat despre doctrina creării omului după chipul lui
Dumnezeu, despre dreptatea lui Dumnezeu, despre egalitatea tuturor oamenilor și
despre valoarea libertății, l-a determinat pe Samuel Sharpe să înceapă unul
dintre primele proteste pașnice din
istoria modernă, prin statul jos și abandonarea lucrului pe plantație. Cu
mult înainte de Mahatma Gandhi sau Martin Luther King Junior, care au fost
liderii unor alte proteste pașnice care au dus la reforme sociale, Sharpe a
inițiat o formă de protest nonviolent ca reacție la exploatarea negrilor.
Credința lui Sam Sharpe l-a determinat să își riște viața pentru a obține
libertatea pentru el și pentru semenii săi. El a fost convins că face voia lui
Dumnezeu prin acest demers și de aceea a el afirmat că tot ce a făcut a fost în
„Numele Domnului”.
Chiar dacă Sharpe nu a mai apucat să vadă cu ochii lui
rezultatele acestei mișcări de emancipare pentru care a plătit cu propria-i
viață, la scurt timp după moartea sa, peste 800.000 de sclavi au fost eliberați
iar momentul emancipării a fost
sărbătorit în biserici, pe genunchi cu convingerea că eliberarea este un dar
din partea lui Dumnezeu. Așa numitul Război
Baptist din Jamaica s-a încheiat cu o victorie pe genunchi în casele de
rugăciune, acolo unde libertatea și dreptatea au fost cerute lui Dumnezeu de
către credincioși cu credință și perseverență.
Bibliografie
Bleby,
Henry. Death Struggles of Slavery: A
Narrative of Facts and Incidents Which Occurred in a British Colony, During the
Two Years Immediately Preceding Negro Emancipation. London: Third Edition,
1868.
———. Speech of Rev. Henry Bleby, Missionary from
Barbados, on the Results of Emancipation in the British Colonies, Delivered at
the Celebration of the Massachusetts Anti-Slavery Society held at Island Grove,
Abington, July 31st, 1858. Boston: R. F. Wallcut, 1858.
https://nlj.gov.jm/riots-and-rebellions/.
Duperly,
Adolphe. Distrugerea proprietății
Roehamton. Ianuarie 1832. Digital Library of the Caribbean. https://www.dloc.com/ufdc/CA01099988/00001?n=ufdc&n=ufdc.
———. O vedere a Golfului Montego de pe Dealul
Reading - Rebelii distrug drumul. ianuarie 1833. Digital Library of the
Caribbean. https://www.dloc.com/ufdc/CA01099997/00001?n=ufdc&n=ufdc.
Kennedy,
Fred W. Daddy Sharpe: A Narrative of the
Life and Adventures of Samuel Sharpe, a West Indian Slave, Written by Himself,
1832. Jamaica: Ian Randle Publishers, 2008.
Knibb,
William. Facts and Documents Connected
with the Late Insurrection in Jamaica, and the Violations of Civil and
Religious Liberty Arising out of It. London: Teape and Son, 1832.
https://dloc.com/CA01099995/00001/10j.
Luther
King, Jr., Martin. Where do we go from
here. Boston: Beacon Press, 2010.
Matthews,
Gelien. Caribbean Slave Revolts and the
British Abolitionist Movement. Louisiana: Lousiana State University Press,
2006.
Metaxas,
Eric. Amazing Grace: William Wilberforce
and the Heroic Campaign to End Slavery. HarperCollins e-books, f.a.
Reid
Salmon, Delroy. Burning for Freedom: A
Theology for the Black Atlantic Struggle for Freedom. Kingston: Ian Randle
Publishers, 2012.
Sheshalatha,
Reddy. British Empire and the Literature
of Rebellion: Revolting Bodies, Laboring Subjects. Washington: Palgrave
Macmillan, 2017.
Wesley,
John. Thoughts upon Slavery. London:
Joseph Crukshank, 1774.
„Argumentele
teologice care au stat la baza demersului lui William Wilberforce de abolire a
sclaviei în Imperiul Britanic”
„The theological arguments that motivated William
Wilberforce in his attempt for the abolishment of slavery in the British Empire”
[Articol publicat in
Jurnalul Teologic, Vol
18, Nr 2 (2019): 83-105]:
Drd. Mihail Ciopașiu,
Universitatea din București, Facultatea de Teologie Baptistă,
Director Executiv, Fundația Providența (Proiectul Rut).
mihail.ciopasiu@gmail.com
Abstract
Born in an
age where slavery was a given fact as common as birth or death, and the
enslaved people were one of the engines of economy in the British Empire,
William Wilberforce, a member of the British Parliament decided to act against
this injustice. Even though it took twenty years for his first amendment to be
accepted in the Parliament, Wilberforce didn’t stop from his attempt to end the
slave trade and the slavery. Started with his brave fight against slavery many
other societies joined this movement in the coming years of his victory. Also,
the perspective on slavery shifted from being accepted and needed, to being
considered unhuman and unjust. Motivated by his faith, supported by Christian
friends and especially guided by his theological understanding of the creation
of men in God’s image, of the power of love and the value of human dignity,
Wilberforce managed to witness the victory on the slave issue after 46 years of
work and fight against injustice. Because of Wilberforce fight against
injustice, not only the British Empire changed its perspective on slavery, but
the whole World.
Key Words: Slavery,
Exploitation, Abolishment, Human Dignity,
Love, Image of God.
Introducere
William
Wilberforce s-a născut în familia lui Robert și Elizabeth Wilberforce în orașul
Hull din Marea Britanie, la 24 August 1759. Rămas orfan de tată la vârsta de 9
ani, William a fost încredințat de către mama lui pentru o perioadă „unchiului
William și mătușii Hannah” care vor avea o influență majoră asupra creșterii și
educației copilului pentru tot restul vieții sale. Acest lucru s-a datorat în
primul rând faptului că unchiul și mătușa lui Wilberforce erau „la epicentrul
renașterii spirituale din Anglia”. Fii lui Wilberforce, Robert și
Samuel, vor aminti în biografia tatălui lor despre impactul pe care l-a avut în
primii ani de viață, influența puternică pe care au manifestat-o
reprezentanți ai Metodiștilor precum George Withefield sau John Wesley care
erau admirați de familia în care creștea William. O altă persoană care l-a
influențat foarte mult pe Wilberforce și care va avea un rol foarte important
în abolirea sclaviei, a fost John Newton, un fost căpitan de vas destinat
comerțului cu sclavi, convertit, care a devenit mai apoi cler în Biserica
Angliei, autorul faimosului imn „Amazing Grace”. Mai mulți autori care au scris
biografii despre Wilberforce precum Eric Metaxas, John Piper sau John Pullock
admit că întâlnirea lui Wilberforce cu John Newton ar fi dus la prima sa
expunere a situației sclavilor și la ororile la care aceștia erau supuși.
Wilberforce va recunoaște mai
târziu în memoriile sale că dacă ar fi rămas în continuare împreună cu unchiul
William și mătușa Hannah, ar fi devenit cu siguranță un „metodist fanatic”. Observând influențele religioase
care se manifestau asupra lui William, mama sa l-a readus acasă, în Hull,
pentru „a-l scăpa de influențele periculoase”. Scăpat de sub aceste influențe
periculoase, Wilberforce va începe să parieze și să își cheltuie banii
proveniți din moștenire la partidele de poker.
La vârsta de 21 ani, Wilberforce
candidează pentru un loc în Parlamentul Britanic ca reprezentant al orașului
Hull și deși a fost creditat cu o șansă minimă, reușește să strângă exact
atâtea voturi cât ceilalți doi candidați la un loc. Este posibil ca și taurul gătit la
proțap pe care l-a pregătit Wilberforce pentru alegătorii săi, cu ocazia
sărbătorii Sfântului Bartolomeu, pentru gătirea căruia s-au folosit 10 tone de
lemn, să fi avut un cuvânt decisiv în
turnura alegerilor.
Ajuns în Parlament, Wilberforce va
avea parte, de-a lungul carierei sale politice, de mai mulți susținători, însă
poate niciunul atât de apropiat ca și fostul său coleg de la Cambridge, William
Pitt, care va ajunge cel mai tânăr Prim Ministru din istoria Angliei, numit la
vârsta de 24 de ani de către rege. Pentru al doilea
mandat ca membru în Parlament, Wilberforce va candida din partea comitatului
York, unde va reuși de asemenea o victorie de răsunet în alegeri.
Convertirea lui Wilberforce a avut
loc în anul 1784, timp ce se afla într-o
vizită în Franța, împreună cu fostul său profesor de școală generală, Isaac
Milner, un bun prieten al lui John Newton. Conversațiile dintre Wilberforce și
Milner despre credință și mântuire au avut la bază cartea „The Rise and Progress of Religion in the Soul” scrisă de Phillip Doddridge, pe care cei doi au
citit-o împreună la întoarcerea din Franța. Într-una din înscrierile jurnalului
lui Wilberforce se poate observa modul în care Vestea Bună a Evangheliei i-a
schimbat viața: „ 28 Mai 1785: Adevărate
Doamne. Sunt un păcătos, mizerabil, orb și gol. Ce dragoste infinită a arătat
Isus Hristos ca să moară pentru un păcătos ca mine și cât de necesar este ca El
să mântuiască pe toți, pentru ca noi să ne putem înfățișa în fața Lui fără
nimic al nostru”
După convertire, schimbarea din
viața lui Wilberforce este vizibilă. Acesta încetează să mai participe la
jocuri de noroc și la partide de poker. El va renunța și la cele cinci cluburi
selecte unde era membru și unde se întâlnea cu o mare parte din persoanele
politice importante ale vremii. Wilberforce a început să citească Biblia și s-o
studieze. Înțelegând adevărul Scripturii, Wilberforce s-a simțit vinovat pentru
faptul că „l-a negat pe Dumnezeu în tot acest timp ignorându-L atât pe El cât
și dragostea Lui și că și-a îndeplinit toate plăcerile ignorând pe săraci și pe
cei suferinzi din jurul său”. Deși era un om foarte bogat,
Wilberforce va fi văzut deseori folosind transportul public pentru a putea
strânge bani pe care să-i direcționeze mai apoi către cei săraci.
Schimbarea lui Wilberforce este
atât de profundă încât acesta se hotărăște să iasă din viața politică pe care
nu o vedea compatibilă cu viața de credință. Frământat de aceste gânduri,
Wilberforce se va întâlni cu John Newton, care, spre surprinderea lui, nu îi va
confirma acest gând, ci dimpotrivă, îl va îndemna să rămână în viața politică. Cuvintele adresate lui Wilberforce
de către Newton, vor avea o mare însemnătate asupra acestuia și vor răsuna ca o
voce profetică asupra impactului pe care Wilberforce îl va avea în demersul
abolirii sclaviei: „Sper și cred că
Dumnezeu te-a crescut pentru binele Bisericii Sale și pentru binele națiunii”
Lumea în care s-a născut
Wilberforce era cu mult diferită de cea de astăzi. Dacă pentru lumea
contemporană sclavia nu este acceptată, chiar dacă ea se practică în diverse
forme ilicite precum exploatarea în muncă, exploatarea sexuală sau traficul de
persoane, legile în vigoare condamnă aceste practici și le pedepsește. Totuși,
pentru contextul istoric în care a intervenit Wilberforce, în Imperiul
Britanic, unul dintre cele mai mari imperii de la acea vreme în care sclavia
era un dat așa cum este nașterea sau moartea iar sclavia era unul din motoarele
economiei, situația era cu totul diferită. În opinia lui Eric Metaxas, „pe tot
Globul domina de peste cinci mii de ani conceptul civilizației umane clădite pe
sclavie, ideea abolirii sclaviei era de neconceput, iar cei care o susțineau
neavând curajul s-o afirme public”.
Eric Metaxas descrie societatea
britanică din vremea lui Wilberforce ca fiind una extrem de violentă și
decăzută din punct de vedere moral. Pe lângă sclavie, dominau și alte rele
sociale precum: „alcoolismul, prostituția minorilor, exploatarea prin muncă a acestora,
execuțiile publice pentru încălcări minore ale legii, disecții publice,
incinerarea publică a cadavrelor celor executați și brutalitate excesivă față
de animale.” Sclavia era însă, de departe, cea mai prezentă
formă de exploatare, deși nu era totuși cea mai vizibilă pentru societatea de
atunci. Această percepție limitată asupra sclaviei își avea cauza în faptul că
aproape toți sclavii erau exploatați în „Indiile de Vest” (denumire a insulelor
Caraibe din Oceanul Nord Atlantic). Aici erau aduși cu vasele comerțului de
sclavi africanii răpiți și apoi vânduți comercianților. Aceștia erau
transportați până în Indiile de Vest unde erau mai apoi vânduți proprietarilor
de plantații care îi munceau până la moarte. O mare parte din economia
Imperiului Britanic se baza pe munca acestor oameni care erau exploatați, însă
despre care nu se știa foarte mult în Anglia.
Motivația teologică a lui
Wilberforce
Pentru
mulți oameni în vremea aceea, situația săracilor era percepută ca fiind voia lui Dumnezeu. Acest lucru este
observat de către Eric Metaxas care afirmă că „mulți credeau că Dumnezeu a
rânduit starea săracilor și că aceasta este parte din ordinea naturală, iar
săracii ar trebuie ținuți în starea în care se regăsesc. Ajutorarea lor ar fi
fost ca și cum cineva îi arată pumnul lui Dumnezeu”
Spre deosebire de această
perspectivă limitată, Wilberforce a văzut ceea ce multă vreme nu putea vedea în
acele timpuri, incluzând nedreptatea prin care „un om îl socotea pe celălalt ca
fiind proprietatea lui”. Wilberforce a observat faptul că societatea a decăzut moral în momentul
în care valorile creștine au fost disociate de doctrinele creștine iar efectul
a fost înlăturarea lor din sfera publică: “obiceiul fatal de a considera
valorile creștine morale ca fiind diferite de doctrinele creștine a câștigat
foarte mult teren. Astfel, doctrinele peculiare ale creștinătății au ieșit din spectrul
privirilor noastre iar sistemul moral a început să se vestejească.”
În
opinia lui Eric Metaxas, Dumnezeu a intervenit în viața lui Wilberforce într-un
mod cu totul special și i-a descoperit valorile Împărăției lui Dumnezeu. Aceste
valori au fost de fapt pilonii motivației pentru care Wilberforce s-a implicat
în demersul abolirii sclaviei:
„Dumnezeu i-a deschis
ochii lui William Wilberforce, aproape împotriva voinței sale, iar Wilberforce
a văzut realitatea lui Dumnezeu și anume ceea ce Dumnezeu a numit Împărăția lui
Dumnezeu. El a putut astfel să vadă lucruri pe care mai înainte nu le vedea,
lucruri pe care noi le considerăm ca fiind normale astăzi, însă erau atât de
străine lui precum este sclavia pentru vremurile noastre. El a văzut lucruri
care existau în realitatea lui Dumnezeu, despre care însă nu era nicio dovadă
în realitatea umană. El a văzut ideea că toți bărbații și femeile, toți oamenii
au fost creați în mod egal de Dumnezeu, după imaginea Sa și de aceea sunt
prețioși. El a văzut principiul potrivit căruia toți oamenii sunt frați și că
fiecare trebuie să se îngrijească de celălalt. El a văzut ideea prin care
fiecare trebuie să-l iubească pe aproapele său ca pe sine însuși și că noi
trebuie să le facem celorlalți ceea ce dorim să ni se facă nouă. Aceste
principii sunt la baza Evangheliei Creștine și au fost prezentate timp de peste
optsprezece secole până când Wilberforce le-a îmbrățișat. Călugări și misionari
au cunoscut aceste principii și le-au trăit în sferele lor limitate. Dar nicio
societate nu le-a îmbrățișat în întreg ansamblul ei așa cum a făcut Marea
Britanie. Acesta este lucrul pe care William Wilberforce l-a schimbat pentru
totdeauna.”
Așa
cum susține și Eric Metaxas, unul din argumentele teologice ale implicării lui
Wilberforce în abolirea sclaviei a fost doctrina creării omului după chipul și
asemănarea lui Dumnezeu. Fiind creați după chipul Creatorului, oamenii au
valoare indiferent de culoarea pielii lor, de rasă sau etnie, iar fiecare trebuie să privească la aproapele
său cu dragoste, să fie gata să se implice în a-l ajutora pe cel lipsit. Pe
lângă doctrina creării omului după chipul lui Dumnezeu, Wilberforce a
îmbrățișat și înțelegerea egalității dintre oameni. Acest lucru poate părea
lipsit de importanță în zilele noastre, însă pentru acele vremuri, când cei mai
mulți sclavi erau negri, înțelegerea era cu totul diferită. Negrii erau
percepuți de cele mai multe ori ca nefiind ființe umane pe de-a întregul, iar
cei mai mulți dintre albi nu ar fi acceptat ideea că negrii au aceeași valoare
ca și ei.
În opinia lui Eric Metaxas,
credința lui Wilberforce a avut un rol fundamental în demersul său, susținând
că William este politicianul care și-a folosit cel mai mult credința în
demersul său politic obținând în același timp o schimbare fundamentală pentru
umanitate.
Poate una din cele mai concludente
surse ale motivației lui Wilberforce în abolirea sclaviei se regăsește în
propriile sale scrieri, precum în cartea „A Practical View of the Prevailing Religious System of Professed
Christians in the Higher and Middle Classes in this Country Contrasted with
Real Christianity”. În această lucrare, Wilberforce arată în repetate
rânduri modul în care creștinismul a dat tonul valorilor morale: „creștinismul
a dat tonul general al valorilor morale îmbunătățind mereu caracterul și a
luptat pentru binele societății, în mod special pentru cei săraci și slabi, pe
care i-a luat încă de la început sub patronajul său”
Fiind ancorat atât de mult în
fundamentele creștine și pe valorile morale izvorâte din Cuvântului lui
Dumnezeu, Wilberforce a remarcat cu uimire că unii din oponenții săi foloseau chiar
argumente religioase pentru justificarea comerțului cu sclavi. Argumentul lor
principal era sclavia ce a fost permisă de Dumnezeu pe timpul poporului evreu. Wilberforce se opune acestei
înțelegeri, în lucrarea sa, A Letter on the Abolition of the Slave Trade:
Addressed to the
Freeholders and Other Inhabitants of Yorkshire. El susține
că situația sclavilor ținuți de evrei era cu mult diferită față de ce se
întâmpla în societatea Imperiului Britanic. Dumnezeu a cerut în mod clar
poporului Său, în Vechiul Testament, să se poarte cu bunătate față de cei ce
erau sub dominația evreilor, care trebuiau să își aducă aminte mereu de
perioada în care și ei au fost robi în Egipt. Mai mult decât atât, Wilberforce argumentează
că sclavii trebuiau eliberați în anul Jubileului, sau în fiecare al
cincizecilea an. În
același timp Dumnezeu ceruse poporului său ca niciun evreu să nu ia ca sclav pe
vreun alt evreu, ci doar în condițiile unei pedepse sau a consimțământului
celui ce devenea sclav. Iar sclavul trebuia eliberat în anul al șaptelea de
sclavie. Wilberforce continuă argumentul acesta arătând faptul că în Noul
Testament abordarea sclaviei este mult diferită de cea a Vechiului Testament: „Isus
Hristos a eliminat toate diferențele dintre națiuni și a făcut din toată omenirea
o mare familie; toate ființele umane ne sunt acum frați și de aceea chiar
principiile și spiritul legii iudaice interzic ținerea africanilor ca pe niște
obiecte personale, într-o stare de sclavie”
Demn de
remarcat în prezentarea motivației ce l-a determinat pe Wilberfoce să se
implice în demersul abolirii sclaviei este motto-ul scrisorii adresate către
locuitorii din Yorkshire. Acest motto se
bazează pe două versete din Noul Testament. Primul este din Coloseni 3:11-12, în care apostolul Pavel scrie: “Aici nu mai este nici grec, nici iudeu, nici
tăiere împrejur, nici netăiere împrejur, nici barbar, nici scit, nici rob, nici
slobod, ci Hristos este totul și în toţi. Îmbrăcaţi-vă cu o inimă plină de
îndurare, cu bunătate”. Al doilea verset citat este din Faptele Apostolilor
8:26, care oferă o înțelegere asupra creării omului; „El a făcut ca toţi
oamenii, ieșiţi dintr-unul singur, să locuiască pe toată faţa pământului”.
Folosirea acestor două texte biblice arată foarte clar că centrul argumentației
lui Wilberforce avea la bază demnitatea umană izvorâtă atât din doctrina
creării omului după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, cât și lucrarea de
ispășire a Domnului Isus Hristos care a eliminat diferențele dintre națiuni sau
dintre oameni.
Un alt
argument teologic pe care Wilberforce își fundamentează implicarea socială de
abolire a sclaviei este dragostea. Întrucât unii susținători ai sclaviei au
folosit și argumente bazate pe istoria poporului evreu, Wilberforce consideră
că,
“demersul
de a justifica sclavia pe argumentele religioase ar duce cu siguranță la un
eșec răsunător atâta timp cât frauda, violurile și cruzimea cu care sunt
tratați sclavii sunt cu totul contrare religiei care ne poruncește să
iubim pe aproapele nostru ca pe noi înșine și să facem celorlalți
ceea ce dorim ca ei să ne facă nouă.”
Wilberforce este atât de contrariat de folosirea
argumentelor religioase pentru susținerea sclaviei încât afirmă la un moment
dat „nu pot să cred că oponenții mei sunt serioși folosind acest argument așa
că voi opri aici această discuție”.
O altă
lucrare importantă scrisă de Wilberforce este: An appeal to the Religion, Justice and Humanity of the Inhabitants
of the British Empire in behalf of the Negro Slaves in the West Indies, lucrare
scrisă în anul 1823. Așa cum s-a putut remarca și la celelalte lucrări
prezentate anterior, se poate identifica și la această carte scrisă de
Wilberforce o motivație izvorâtă de pe paginile Scripturii. Primul verset biblic
folosit de Wilberforce face referire la exploatarea sclavilor și la cruzimea cu
care erau tratați și cum cei ce profitau de pe urma lor se îmbogățeau. Acest
verset este din cartea
prorocului Ieremia, care afirmă în capitolul 22 cu versetul 13: “Vai de cel ce își zidește casa cu
nedreptate și odăile cu nelegiuire; care pune pe aproapele său să lucreze
degeaba, fără să-i dea plata”. Al doilea verset folosit de Wilberforce ca și fundament
pentru argumentarea abolirii sclaviei în această lucrare, se regăsește în Mica
6:8 „Să faci dreptate, să iubești mila”. Prin aceste texte biblice, Wilberforce
exprimă nedreptatea cu care erau tratați negrii și lipsa de milă cu care cei
care îi exploatau se purtau cu ei, din momentul în care erau răpiți din Africa,
apoi transportați în condiții inumane în Indiile de Vest unde erau munciți până
la epuizare, ba chiar până la moarte. În această lucrare, Wilberforce arată
faptul că așa-numiții creștini și-au ratat menirea de a vesti Evanghelia
triburilor din Africa și în loc să propovăduiască Evanghelia eliberatoare a
Domnului Isus Hristos, ei au dus pe continentul african teroarea, crima și
dezolarea:
„Treizeci de vase,
aparținând unei țări civilizate au navigat în secolul al XIV lea, dintr-un
singur port al uneia dintre cele mai iluminate națiuni din lume, o națiune care
onorează literele, admiră știința și artele, care recunoaște și mărturisește
public religia în Hristos; iar vasele lor au navigat nu ca să comunice Africii
binecuvântările unei vieți civilizate, nu s-au dus călăuziți de Duhului lui
Isus Hristos, Duhul păcii și al milei ca să ducă locuitorilor Africii
binecuvântările mântuirii. Ci au dus teroarea și dezolarea pentru a instiga la
război și carnagiu, ca să îi polueze țărmurile cu cele mai atroce crime și să
condamne mii de victime nevinovate la ororile Pasajului de Mijloc, care este de neegalat în istoria suferinței
umanității.”
Prin Pasajul de Mijloc, expresie folosită de
Wilberforce în această lucrare se înțelege traseul pe care îl foloseau
corăbiile care făceau comerț cu sclavi în oceanul Atlantic. Traseul purta
numele de Pasajul de Mijloc, deoarece era partea centrală a triunghiului
comercial. Vasele implicate în acest comerț porneau din Europa, de unde transportau
produse în Africa. După descărcarea acestora, corăbiile se încărcau cu
africanii ce erau capturați și vânduți corăbierilor. Aceștia îi transportau
apoi pe africani în Indiile de Vest, unde erau vânduți stăpânilor de plantații.
Din Indiile de Vest, vasele încărcau trestie de zahăr și alte produse pe care
le duceau apoi în Europa.
Un alt
argument folosit de Wilberforce este cel teologic practic. Mai precis,
Wilberforce testează dacă practicile contemporanilor săi sunt în acord cu ceea
ce susțineau aceștia cu privire la valori morale, la creștinism sau la religie.
Astfel, Wilberforce este contrariat să observe cum o țară care se numea
creștină, iar mulți din cei implicați în comerțul cu sclavi sau în exploatarea
lor pe plantații, se numeau creștini, însă nu demonstrau în niciun fel că
împărtășesc valorile creștinismului precum dragostea, altruismul sau slujirea
aproapelui în mod practic:
În
țara aceasta, la momentul actual, nu avem doar un Guvern și un Parlament, ci o
întreagă comunitate (incluzându-i și pe proprietarii de plantații din Indiile
de Vest), care se cheamă creștină și care afirmă că sunt guvernați de
învățăturile Scripturii. Nu trebuie atunci să li se amintească lor de
responsabilitățile creștine? Nu trebuie să li se spună atunci că este obligația
lor de a acționa în spiritul principiilor religiei pe care o profețesc și care
nu este doar parte din legea țării în care trăiesc, ci care le-a fost dată și
lor în mod expres pentru a ghida comportamentul fiecărui individ, nu doar în
viața privată și domestică, ci și în cea socială și civilă? Nu este o abordare
dreaptă și legitimă să întrebi un individ: “Dacă tu ești creștin de ce îi
asuprești pe servitorii tăi? De ce te porți atât de rău cu soția și copiii tăi?
De ce vrei să îl deposedezi pe vecinul tău de veniturile lui?” Sau am putea
aborda în același fel și guvernele creștine și să le întrebăm: “De ce
permiteți cetățenilor voștri să comită jaful și crima așa cum se întâmplă în
cazul comerțului cu sclavi? Sau de ce permiteți asuprirea și degradarea
semenilor lor așa cum este în cazul sclaviei în care sclavii sunt munciți fără
să primească vreo plată?”
Așa
cum se poate observa în aceste cuvinte ale lui Wilberforce, el face o
radiografie foarte profundă a societății în care trăia și o analizează în
lumina Scripturii și a învățăturilor pe care aceasta le promova în mod verbal.
În mod clar era o discrepanță între creștinismul afirmat și marile probleme
sociale pe care atât guvernul cât și societatea, în ansamblul ei, le accepta.
Comerțul cu sclavi, exploatarea prin muncă a sclavilor, prostituția copiilor și
a adulților sau violența, erau toate dovezi clare ale unei societăți corupte
spiritual care se clădea pe exploatare și crimă. În această situație,
Wilberforce trece de la evaluarea societății în raport cu valorile morale, la
evaluarea ei în raport cu Creatorul:
Nu trebuie oare să li se
comunice stăpânilor de sclavi creștini și guvernelor creștine că ei trebuie să
le ofere sclavilor lor „ceea ce este drept și echitabil știind că și ei, la
rândul lor, au un Stăpân în ceruri?” Și nu trebuie să li se reamintească
acestora faptul că este datoria lor în fața lui Dumnezeu să „dezlege lanțurile
răutății, să deznoade legăturile robiei, să dea drumul celor asupriți și să
rupă orice fel de jug? (Isaia 58:6). Nu ar trebui ca întreaga populație a Regatului
Unit să fie avertizată că dacă refuză să își ridice vocile împotriva răul
flagrant al sclaviei, își încalcă
obligațiile clare pe care le au ca și creștini?”
Implicarea lui Wilberforce în
abolirea sclaviei
Pe
lângă propria preocupare pentru situația sclavilor și a modului în care erau
tratați, au fost mai mulți apropiați ai lui Wilberforce care și-au adus aportul
atât la conștientizarea publică a acestei probleme sociale cât și la pregătirea
rapoartelor care au fost înaintate Parlamentului Britanic. Printre aceștia se
numără John Newton, un fost comerciant de sclavi, sau John Wesley, care a scris un pamflet ce a
devenit foarte popular în acea vreme, intitulat „Thoughts upon Slavery”, scris în anul 1774. De remarcat este faptul
că John Wesley are ca argument principal același argument pe care îl
identificăm și la Wilberforce pentru abolirea sclaviei și anume faptul că
Dumnezeu este Creatorul tuturor oamenilor și al tuturor lucrurilor, principiu
ce duce la înțelegerea demnității umane. Motto-ul lucrării lui John Wesley
este versetul 10 din Geneza capitolul 4: „Și
Dumnezeu a zis: Ce ai făcut? Glasul fratelui tău strigă din pământ la Mine”. Folosirea acestui verset ca și
argument, arată foarte clar interpretarea pe care așa-numiții aboliționiști o
dădeau doctrinei despre om și anume că toți sunt frați și că așa cum Cain l-a
omorât pe fratele său Abel făcând o mare nedreptate, iar sângele lui Abel
stătea mărturie pentru lucrul acesta, tot așa și sângele sclavilor negri
stăteau ca mărturie în fața lui Dumnezeu față de crimele comise de către semeni
asupra lor. Wesley a prezentat în lucrarea sa și judecata lui Dumnezeu care va
veni asupra celor ce au exploatat pe semenii lor care au fost martori
suferinței fraților lor și de care nu le-a păsat. Verdictul lui Wesley este
tranșant: „În ziua aceea Dumnezeu se va purta cu voi așa cum v-ați purtat
și voi cu victimele voastre și vă va cere tot sângele lor din mâinile voastre.
În ziua aceea va fi mai ușor pentru Sodoma și Gomora decât pentru voi!”
O altă persoană care a avut o mare
influență în conștientizarea societății cu privire la situația sclavilor și mai
ales cu privire la suferințele îndurate de aceștia pe parcursul transportului
inuman
la care erau supuși dinspre Africa spre Indiile de Vest, a fost un sclav
negru ce a reușit să evadeze de pe un vas de transport, pe nume Olaudah Equiano
care a descris în lucrarea sa “The Interesting Narrative of
the Life of Olaudah Equiano, or Gustavus Vassa, the African” experiențele sale ca sclav. Unul din momentele cele
mai dureroase pe care Equiano le descrie, a fost atunci când a fost martor la
fost la vânzarea sclavilor, iar doi frați care fuseseră pe același vapor în
lanțuri au fost vânduți unor proprietari de plantație diferiți. Equiano a fost
marcat de strigătele lor de disperare și în acest context, el pune o întrebare
adânc înrădăcinată în valorile creștine la care el a aderat după evadarea din
sclavie:
„Vai de voi creștini cu
numele! Să vă întrebe un african dacă aceste lucruri le-ați învățat de la
Dumnezeul vostru care vă poruncește să faceți semenilor voștri ceea ce doriți
să vă facă și alții vouă? Nu este de ajuns că suntem smulși din țările noastre
și de lângă prietenii noștri ca să servim luxului și poftelor voastre? Chiar
trebuie ca fiecare sentiment să fie sacrificat pentru avariția voastră? Nu sunt
oare prietenii și frații mai întristați acum de separarea de cei dragi în loc
să ne fie permisă măcar această singură consolare a sclaviei și anume că suntem
împreună și ne putem mângâia în suferințele și întristările noastre? De ce
trebuie să-și piardă părinții copiii, frații surorile și soții soțiile? Cu
siguranță aceasta este o rafinare a cruzimii care agravează suferința și adaugă
orori proaspete mizeriei sclaviei.”
O
altă lucrare ce a avut un impact considerabil în conștientizarea situației
sclavilor, a fost publicată de către James Ramsay, care a stat timp de 20 de
ani în Indiile de Vest și care a realizat o descriere foarte exactă a situației
negrilor exploatați pe plantații. Ramsay prezintă în lucrarea sa aceeași
doctrină a chipului lui Dumnezeu ca și înțelegere a efectelor nefaste ale
sclaviei. Ramsay afirmă în An
Essay on the Treatment and Conversion of African Slaves in the British Sugar
Colonies: „nimic nu poate aduce mai multă demnitate
omului decât faptul că a fost selectat din toate părțile creației ca să poarte
chipul Creatorului”. Ramsay propune o reformă în
Indiile de Vest iar printre măsurile propuse se numără și implicarea
bisericilor în evanghelizarea negrilor. Privitor la serviciul de duminică,
Ramsay propunea următoarele:
„Dimineața să fie
organizat programul normal pentru membrii albi ai parohiei, iar seara programul
să fie adaptat negrilor. În loc de o predică obișnuită, ar fi bine ca preotul
să le explice negrilor un capitol din Noul Testament pentru ca ei să fie
familiarizați cu misiunea și cu istoria Mântuitorului și a relației noastre cu
El ca și Creator, Cap și Răscumpărător al omenirii. Preotul să prezinte în
câteva cuvinte crezul apostolic și cele zece porunci într-un mod adaptat
capacității lor de înțelegere”.
Deși
exista această preocupare pentru vestirea Evangheliei către negrii, ce reiese
clar din lucrarea lui Ramsay, se poate observa totuși faptul că aceasta a fost
publicată cu trei ani înainte ca William Wilberforce să depună primul
amendament care a încercat să reglementeze comerțul cu sclavi, susținut în
Parlament în anul 1787. Se poate identifica așadar un interes al misionarilor
pentru evanghelizarea sclavilor de pe plantații, însă nu și schimbarea
condiției lor sociale.
Deși nu a pierdut nicio campanie de
alegeri parlamentare de la vârsta de 21 până la vârsta de 74 de ani,
amendamentele depuse Wilberforce împotriva sclaviei au fost respinse de 11 ori. Cu toate acestea, Wilberforce nu
a cedat viziunii sale cu privire la o lume dreaptă care să nu fie construită pe
sclavie, exploatare și crimă. Implicarea lui Wilberforce în reforma morală a
societății sale, nu a atins doar problema sclaviei, ci și alte rele sociale
care demonstrau o corupție morală profundă în acele vremuri. Eric Metaxas
descrie cele două mari obiective pe care le-a avut Wilberforce de-a lungul
carierei sale politice:
Dacă primul mare obiectiv a lui Wilberforce a fost abolirea comerțului
de sclavi, cel de-al doilea mare obiectiv
a fost abolirea fiecărui rău social. Printre acestea se numără munca minorilor,
condițiile precare de muncă din fabrici, problemele orfanilor și ale văduvelor,
ale prizonierilor și ale celor bolnavi – toate acestea au început să aibă
reprezentanți interesați de a se implica în ajutorarea celor săraci sau în
suferință. Noi aproape am uitat faptul că în secolul optsprezece, înainte de
Wilberforce și Clapham, cei săraci și cei suferinzi nu aveau aproape pe nimeni
care să îi reprezinte în sfera publică sau privată. Noi cei care suntem de
multe ori obsedați cu privire la conștiința socială nu ne putem imagina o lume
fără aceasta sau o societate care privește la suferință sau la sărăcie ca fiind
voia lui Dumnezeu.
Primul amendament asupra comerțului cu sclavi
a fost depus de către William Wilberforce în anul 1787. Vor trece douăzeci de
ani de la acest eveniment, până când amendamentul acesta va fii acceptat, în
anul 1807. Wilberforce nu s-a oprit
însă aici, deoarece încetarea comerțului cu sclavi nu însemna și abolirea
sclaviei. Cu trei luni înainte să moară, în anul 1833, Wilberforce propune o
ultimă petiție împotriva sclaviei. Victoria cea mai răsunătoare avea să vină cu
trei zile înainte ca Wilberforce să moară, pe data de 26 iulie 1833, zi în care
sclavia avea să fie abolită în coloniile britanice.
Concluzii
Chiar
dacă în vremurile contemporane mai există diverse forme de sclavie care nu sunt
însă acceptate nici de lege, nici de societate, ce a reușit Wilberforce să
schimbe, este ceea ce Eric Metaxas consideră ca fiind mai rău chiar decât
sclavia însăși și anume „mentalitatea că sclavia este acceptabilă. Această
mentalitate a făcut ca sclavia să supraviețuiască și chiar să înflorească timp
de milenii întregi” Așa cum observă Metaxas, implicarea
lui Wilberforce nu numai că a schimbat situația negrilor contemporani cu el și
a celor ce aveau să urmeze, ci a schimbat și mentalitatea umanității din acele
vremuri și până astăzi:
Wilberforce a distrus un
sistem întreg de percepție al lumii, unul care a guvernat de la începutul
istoriei și l-a înlocuit cu un mod complet diferit de a vedea lumea. Inclusă în
sistemul vechi de a vedea lumea era ideea că răul sclaviei era un bun acceptat.
Wilberforce a omorât acest mod de a percepe lucrurile și o dată cu el și ideea
că sclavia este ceva bun.
Se poate afirma fără nicio urmă de
îndoială că Wilberforce a avut un fundament religios bazat pe o înțelegere a
Scripturii și pe niște convingeri teologice în întregul său demers de abolire a
sclaviei. Valențele credinței lui Wilberforce, au fost evidențiate chiar și de
către unul dintre cei mai mari oponenți ai lui Wilberforce, care a fost
indignat de faptul că Wilberforce a îndrăznit să-și impună valorile sale
creștine privitoare la sclavie și la egalitatea umană în societatea britanică.
În acest sens, Lordul Melbourne a afirmat că „lucrurile au ajuns la un moment
critic, din moment ce i se permite cuiva să invadeze spațiul public cu credința
sa”.
Wilberforce a lăsat
ca Scriptura, credința sa, valorile sale creștine și înțelegerea sa teologică
să îl călăuzească pe drumul anevoios al luptei împotriva nedreptăților și a
exploatării ființelor umane. În primul rând el a folosit ca punct de plecare și
fundament al valorilor morale, Scriptura. Din învățăturile acesteia, el a
înțeles valoarea ființei umane care este creată după chipul și asemănarea lui
Dumnezeu. În același timp, el a folosit argumentele biblice care prezintă
dragostea față de aproape, dreptatea sau justiția socială. Unul din cele mai
puternice argumente teologice ale sale în acest demers este eliberarea pe care
a adus-o Domnul Isus Hristos prin jertfa de la cruce și faptul că în Hristos nu
mai există nici sclav nici slobod, ci ei alcătuiesc împreună trupul lui
Hristos.
Cu aceste argumente,
Wilberfoce a provocat creștinismul dualist al societății sale contemporane, a
testat valorile moral-creștine care erau doar afirmate și nu trăite și a oferit
vremii sale perspectiva lui Dumnezeu asupra valorii umane, asupra dragostei
adevărate și asupra importanței conceptului creării omului după chipul lui
Dumnezeu.
Drumul lui
Wilberforce nu s-a încheiat o dată cu el, ci a continuat cu o reformare a
multor alte societăți care au renunțat într-un final la sclavie. Poate de
aceea, Wilberforce va rămâne cunoscut ca și „cel mai mare reformator social din
istoria lumii”.
Bibliografie
Equiano, Olaudah. The
Interesting Narrative of the Life of Olaudah Equiano, or Gustavus Vassa, the
African. London, 1789.
Metaxas, Eric. Amazing Grace: William Wilberforce
and the Heroic Campaign to End Slavery. HarperCollins e-books, f.a.
Piper, John. Amazing Grace in the Life of William
Wilberforce. Wheaton: Crossway Books, 2006.
———. The Roots of Endurance. Wheaton: Crossway
Books, 2002.
Ramsay, James. An Essay on the Treatment and
Conversion of African Slaves in the British Sugar Colonies. Dublin: T.
Walker, 1784.
Wesley, John. Thoughts upon Slavery. London:
Joseph Crukshank, 1774.
Wilberforce, Robert Isaac, și Samuel Wilberforce. The
Life of William Wilberforce. London: John Murray, 1839.
Wilberforce, William. A Letter on the Abolition of
the Slave Trade: Addressed to the Freeholders and Other Inhabitants of
Yorkshire. London: Luke Hansard & Sons, 1807.
———. A Practical View of the Prevailing Religious
System of Professed Christians in the Higher and Middle Classes in this Country
Contrassed with Real Christianity. Dublin: Robert Dapper, 1797.
———. An appeal to the Religion, Justice and
Humanity of the Inhabitants of the British Empire in behalf of the Negro Slaves
in the West Indies. London: J. Hatchard and Son, 1823.