„ Har fie vouă şi pace de la
Dumnezeu Părintele nostru, şi de la Domnul Isus Christos”. Efes. 1.c. 2. v.
Asta a fost salutarea cu care apostolii totdeauna păşeau înaintea
adunărilor, ei se arătau cu aceasta ca adevăraţii „Vestitori ai păcii”, după
cum şi trebuiau să fie. Cât de frumoasă este creştinătatea asta, care încă
totdeaua e necunoscută şi nesocotită: Ea vine cu har, cu pace şi cu bucurie;
„Iată eu vă vestesc vouă mare bucurie etc.”, au zis întâii vestitori ai ei. După
cum Maria, am putea şi noi zice: „ Ce fel de salutare este aceasta!” (Luc. 1,
29). Mai de mare însemnătate şi mai scumpă, ne-ar părea, dacă am observa, de la
cine vine, către cine este îndreptată, şi ce ne dăruieşte astă salutare.
I. De la cine vine salutarea.
Mai înainte de la apostolul – dară pentru că el numai scriitorul epistolei
era, şi Duhul Sfânt a fost, cel ce a dictat cuvintele, aşadar apostolul numai
solul era, iar salutarea vine de la Duhul Sfânt. Cum că doar Duhul Sfânt este
cel ce vorbeşte şi salută, de acolo vine, că El nu pe sine însuşi, decât pe
Părintele şi pe Fiul aminteşte în salutarea sa, dar şi El ia parte la poftirea
arătată în salutare. Aşadar asta e o salutare: De la Dumnezeu Părintele; acela
care e un „Dumnezeu al Harului” – care El singur este milostiv şi poate dărui
milă. O salutare de la Părintele tău, care este „Părinte adevărat etc.”. De la
Dumnezeu, Fiul; acela, care e „Domnul păcii” – care „a făcut pace prin sângele
Său pe cruce pentru sineşi”. (Col. 1,20.) O salutare de la amicul şi fratele
tău cel mai bătrân, de la Dumnezeu Duhul Sfânt; acela care e un Duh al iubirii
şi al păcii, care singur poate să aducă milă şi pace în inimă. O salutare de la
mângâietorul tău.
II. Către cine este îndreptată.
„Sfinţilor din Efes şi credincioşilor în Isus Cristos” (V.1.). „Sfinţilor”
ei sunt aceia, care s-au deosebit de lume. „Sfinţii” se deosebesc, care sunt în
Isus Cristos, şi aşa sunt sfinţi. Care umblă în sfinţenie, „Celor credincioşi
în Isus Cristos”. Numai celor credincioşi – tuturor credincioşilor. O
însemnătate mai de aproape se află la I
Cor. 1,2.
III. Ce cuprinde dară salutarea.
Salutarea între oameni de multe ori e numai o formă goală, şi toată
poftirea lor e numai o poftire deşartă – iar când Dumnezeu ne pofteşte ceva, atunci
El ne şi îmbie cu aceea ce ne pofteşte şi încă fără de întârziere minton.
„Milă” sub vorba „milă” se află două înţelesuri. 1. Bunăvoirea lui Dumnezeu, şi
2. Puterea Dumnezeiască care ne lipeşte în viaţa noastră creştinească. 1. Bunăvoinţa
sau iubirea nemărginită a lui Dumnezeu. Asta Bunăvoinţă a lui Dumnezeu este:
Cea dintâi şi mai mare lipsă a noastră, - pentru că suntem păcătoşi –
rugăciunea cea dintâi a fiecărui păcătos este; „Dumnezeule fii milos mie
păcătosului!” O mare onoare, Mângâierea cea mai bună în necaz şi în moarte. Ce
l-ar putea mângâia pe un păcătos în căinţa sa? Ce, pe unul care se află pe
patul morţii? Nimic decât mila lui Dumnezeu. Bunul cel mai mare. Cu mult e mai
preţioasă decât bogăţia, onoarea lumească etc. 2. Puterea lui Dumnezeu. Precum
e de lipsă puterea lui Dumnezeu, a ne face fiii Lui; Aşa este ea de lipsă, ca
să trăim şi să murim ca fiii lui Dumnezeu. Noi avem lipsă de puterea sau mila
lui Dumnezeu ca să putem urma lui Isus şi să-i putem Lui servi – ca să ne putem
opune ispitelor păcatului – ca să putem purta bucuros toate durerile – ca să
putem trăi în sfinţenie şi a muri fericiţi.
„Pace”, ea stă în fericita ştiinţă, a fi împăcat cu Dumnezeu, sau a se afla
în mila lui Dumnezeu. E aşa ceva ce omului firesc îi lipseşte: „Nelegiuiţii nu
au pace”. Asta pace este : O pace Dumnezeiască; o pace de la Dumnezeu şi cu
Dumnezeu. O pace adevărată; de totului deosebită de către pacea cea falsă a
celor nepocăiţi. O pace dulce: „mai înaltă, decât toată înţelepciunea!”. O pace
veşnică; că ea este pacea Aceluia „care este, care a fost, şi va fi”. Apoc.
1,4.
Vezi dar, că mila mai înainte ni se îmbie, şi pacea îi urmează. Numai
atunci te vei bucura de pacea lui Dumnezeu, dacă ai aflat milă la El. – Tu poţi
şi trebuie să o afli, dacă o vei căuta. Cei credincioşi amândouă le-au aflat –
dar ei trebuie ca tot mai mult să caute după ele, pentru că lor încă totdeauna
le lipseşte – şi trebuie să le ia din mâna aceluia, care le dă acuma.
Oh, dacă salutarea Dumnezeiască ar afla un răsunet în inimile noastre şi la
citirea tuturor acelora care se citesc din asta foiţă. Că de cel ce suntem
salutaţi, pe acela iarăşi să-L salutăm cu toată inima, iubirea, credinţa şi
umblarea noastră. La asta să ne ajute bunul nostru Dumnezeu.
Vasile Berbecar.
Surse:
Adevărul
Daniel Stoica
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu