„Tată, dacă voiești, depărtează paharul acesta de la
Mine! Totuși, facă-se nu voia mea, ci a Ta!
- Luca 22:42
Eul
nostru, instinctul de conservare, cultura, mass media și mulți alți factori de
formare socio-politică sau religioasă ne induc tot mai mult, într-o atmosferă
îmbibată de spaima de boală, frica
de durere, frica de suferință, frica de constrângeri, frica de zdrobire. Suntem
“freak control” și trăim constant cu senzația că frângerea ne face vulnerabili,
slabi, neputincioși. Mai mult, cultura în care trăim ne presează cu slogane
care ne dau peste cap: tu ești bun, trebuie să ai încredere în tine, meriți mai
mult, nu e drept să ți se întâmple asta, etc... Aceeași cultură respinge orice
este aparent stricat sau zdrobit: obiecte, relații, persoane. Expresiile
consacrate social și cultural precum: “gâtul frânt”, “aripile frânte”, “inima
frântă”, etc au preponderent conotații negative și nedorite.
În
acest context, ne-am obișnuit prea ușor să apelăm la anestezice, să căutăm
antidepresive, să probăm tot felul de scurtături spre o stare mai bună, să fim
iubitori de plăceri și aprigi dușmani ai durerii.
Și
totuși, cele mai profunde și mai semnificative momente din viață le trăim atunci
când suntem zdrobiți, nu când suntem “întregi”. Avraam devine patriarh la
aproape 100 de ani, când neputința îl face să își piardă nădejdea că va mai
avea un moștenitor, Moise devine robul lui Dumnezeu abia când realizează că este
„străin” în Madian – de acolo începe reconstrucția vieții lui, Ghedeon este
numai bun de slujire când recunoaște că este tânăr și fără importanță, David
scrie cei mai frumoși psalmi când trece prin suferință, profeții mari sau mici
sunt exemple de dependență față de Dumnezeu în vremurile de persecuție etc.
Exemplul desăvârșit de zdrobire este chiar Hristos, zdrobit pentru păcatele
noastre…devine un model de urmat pentru apostoli, pentru Biserica primară și
pentru creștinii din generațiile care au urmat.
Solemnitatea
și profunzimea suferinței lui Hristos ne provoacă la contemplarea propriei noastre
suferințe. De-a lungul vieții
Dumnezeu ne trece adesea prin ”valea umbrei morții”: fie în mod intenționat,
fie la modul permisiv, pentru a ne aduce cu picioarele pe pământ și a ne face
să realizăm cât de trecători și de fragili suntem. O constatare tristă este că
în astfel de situații suferința ne ocupă atât de mult loc în minte și în inimă încât
aproape că nu mai putem să ne concentrăm pe nimic altceva...iar cu cât ne
afundăm mai adânc în plasa descurajării, cu atât mai greu ne este să fim atenți
la lucrurile importante pentru care merită să trăim. Experimentăm atunci ”sindromul
omului bolnav” care se manifestă prin faptul că toată lumea trebuie să ne
plângă de milă, să ne stea în preajmă, să ne împlinească nevoile...totul să se
învârtă în jurul nostru.
Datorită acestor situații inevitabile pentru oricare
dintre noi m-am gândit să sistematizez atât câteva pericole care
ne pasc în momentele de suferință (pericole care devin adevărate obstacole pe
drumul vieții), cât și anumite oportunități care se dezvoltă în asemenea contexte.
Pericole
în momentele de suferință
Printre cele mai diabolice și ucigătoare pericole, la
mare distanță de următoarele, este izolarea
și sentimentul de singurătate. Atât Domnul Isus, pe cruce, când afirmă
”Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?” (Matei 27:46), cât și
alți mari oameni ai credinței, au experimentat sentimentul de singurătate:
Moise, când fuge în Madian și spune ”sunt străin într-o țară străină”; Ilie,
când trage să moară în pustie după biruința de pe Muntele Carmel; David, când
părăsește palatul și fuge de Absalom; Pavel, în temniță, când relatează că toți
l-au părăsit atunci când și-a început apărarea... Sentimentul izolării nu poate
fi oprit să intervină, dar nu trebuie neapărat să se și instaleze sau să se
permanentizeze. Atunci când se întrerupe comunicarea relațională, atât social,
cât și spiritual, pasul imediat următor este deznădejdea.
Un alt pericol este sentimentul
paralizant de neputință asociat cu fatalismul. Este dezarmant atunci când
specialiști sau mai puțin specialiști dau din umeri și spun: ”asta-i tot ce se
mai poate face!”, când înțelegi că nu mai există nici o soluție din perspectivă
umană. Cu toate astea, nu oamenii au ultimul cuvânt. Multitudinea și
diversitatea minunilor pe care le-a făcut Dumnezeu în situații limită sunt o
dovadă incontestabilă că la Dumnezeu toate lucrurile sunt cu putință!
Sentimentul
de non-valoare, că nu insemni
nimic pentru tine sau pentru alții, este un alt pericol substanțial în
suferință. Provocator este sentimentul pe care l-a trăit bolnavul de la
scăldătoarea Betezda din Ierusalim, exprimat într-o expresie simplă, dar
deosebit de profundă:”n-am pe nimeni să mă bage în apă!” Uneori nu ne punem
problema că ne-ar înțelege ceilalți, sau că ar schimba cu ceva contextul, dar
simpla compasiune și relaționare ar putea atenua din greutatea poverii. Cu
toate acestea, prezența lui Dumnezeu este întotdeauna acolo, prin Duhul Sfânt,
gata să ofere sprijin și încurajare, gata să intervină și să dea sens vieții în
ciuda circumstanțelor dificile.
Neîncrederea
în Dumnezeu și în ceilalți, asociată cu cârtirea și judecata subiectivă,
este unul din cele mai mari pericole. Ironic, dar în felul acesta ne întoarcem
tocmai împotriva Celui care mai poate schimba ceva, care poate influența cursul
evenimentelor. În plus, suferința nu ne dă dreptul să îl judecăm pe Dumnezeu
sau să ne comparăm cu ceilalți pentru că nu suntem cu nimic mai buni ca alții
ca să merităm o soartă mai favorabilă.
Consumerismul este un alt pericol: în loc să mai producem ceva pentru
ceilalți sau pentru Dumnezeu, devenim o ”gaură neagră” care absoarbe și înghite
tot doar pentru a uita de adevărata problemă sau pentru a evita confruntarea cu
realitatea. Consumerismul are de a face cu nevoia de uitare, evadare din
realitate, dar efectul lui trece repede și realitatea ne ajunge din urmă din
nou.
Disperarea este pericolul reprezentat de modul în care nu mai
filtrăm din punct de vedere rațional sfaturile și soluțiile pe care Dumnezeu,
prin Scriptură, prin Duhul sau prin oameni, ni le oferă și ajungem să ne
comportăm haotic, contrar statutului pe care îl avem și în antiteză clară cu
mărturisirea credinței noastre. Realitatea este că, până când nu înțelegem că
suferința este un simptom, și nu o cauză, vom fi tentați mai mult să scăpăm de
ea decât să îi înțelegem cauzele și lecțiile. Tendința orbească de a scăpa de
durere cu orice preț, mai ales apelând la soluții aleatorii și nechibzuite,
face ca disperarea să crească cu fiecare eșec al acelor soluții. Schimbarea de
paradigmă vine din schimbarea modului de abordare a suferinței: în loc să
căutăm soluții pentru a scăpa de ea, să căutăm să înțelegem scopul ei, lecțiile
pe care le include și impactul asupra prezentului și viitorului nostru.
Oportunități în momentele de suferință
Din perspectiva oportunităților pe care le oferă
suferința, de departe cea mai mare oportunitate o reprezintă cea de cunoaștere mai profundă a lui Dumnezeu.
Este trist că ne apropiem de Dumnezeu în cel mai profund mod doar atunci când
ne ajunge cuțitul la os, dar este o lege a firii care spune că cele mai
deosebite esențe și arome se obțin prin zdrobire...în mijlocul teascului
descoperi dulceața părtășiei cu Cel care s-a apropiat de noi prin zdrobire.
Rugăciunea, postul, Scriptura au o cu totul altă valență în interiorul teascului
și ar trebui să profităm la maximum de această oportunitate.
O altă oportunitate este legată de cunoaștere mai profundă a capacităților și limitelor personale. De
atâtea ori ne plângem de tot felul de mărunțișuri, ne speriem de orice umbră,
credem că vom claca dacă ni se întâmplă ceva rău și chiar ne rugăm să ne
ferească Dumnezeu de rău, dar în suferință descoperim că putem purta mult mai
mult decât am crezut. Este adevărat că nu prin noi înșine, ci prin Acela care poartă
toate poverile și îngrijorările noastre împreună cu noi, dar nu am fi
descoperit asta fără circumstanțele suferinței. În utimă instanță suferința
crește reziliența: cu fiecare durere, cu fiecare necaz, cu fiecare dificultate,
putem fi tot mai întăriți și mai maturi din punct de vedere spirituali.
Dezvoltarea
empatiei față de ceilalți
este o oportunitate ce nu trebuie ratată atunci când este vorba de suferință.
Numai așa înțelegem ce simt alții, ce trăiesc cei care au probleme cu mult mai împovărătoare
decât noi, și putem să ne deschidem inima mai mult pentru cei din jur.
Empatizarea are și rolul de a minimaliza durerea personală și de a înțelege că
se putea și mai rău, că viața altora este nespus mai grea și mai dificilă.
Evaluarea
valorilor, principiilor și priorităților este o altă oportunitate pe care nu putem să o încadrăm
corect decât în suferință. Un medic de pe o secție de terapie intensivă spunea
odată că atunci când vezi un bolnav în fază terminală, sau când îți dai seama
că viața cuiva atârnă de un fir de păr, nu prea mai contează ce culoare are
canapeaua din living, sau că trebuie să îți iei altă mașină, sau că ți-ai
pierdut slujba și trebuie să îți găsești alta... În suferință înțelegem că sunt
lucruri mai importante decât lucrurile materiale, că ceea ce suntem este mai
important decât ceea ce avem, mai ales în plan spiritual.
În ultimă instanță, suferința aduce cu sine oportunitatea unei reevaluări a identității
și a semnificației existențiale. Cine suntem cu adevărat? Pentru ce trăim?
Ce urmează? Ce lăsăm după noi? Încotro ne îndreptăm? Toate aceste întrebări
sunt măcinate ca într-o moară în mintea omului care suferă și aduc cu ele
provocarea căutărilor profunde după răspunsuri. Deși Scriptura nu ne dă de
înțeles că Solomon ar fi suferit fizic, se pare că a fost unul dintre cei mai
chinuiți oameni din punct de vedere lăuntric: o dovedește căutarea lui continuă
după fericire, după împlinire și, totodată, concluzia amară pe care o trage
după fiecare soluție nefolositoare: totul este deșertăciune și goană după vânt.
Spre sfârșitul vieții acesta declară: ”să ascultăm, dar, încheierea tuturor
învățăturilor. Teme-te de Dumnezeu și păzește poruncile Lui. Aceasta este
datoria oricărui om.” (Eclesiast 12:13)
Concluzii
Marii oameni ai lui Dumnezeu au fost oameni ai
suferinței: au fost trecuți prin cuptorul ei, au fost zdrobiți în teascul ei,
au fost frământați în malaxorul ei, dar niciodată nu au văzut suferința ca un
obstacol, ci întotdeauna au privit la ea ca la o ocazie prin care să
demonstreze cine sunt, cui îi aparțin și care este menirea vieții lor. Uneori
suntem invidioși pe măreția lor, ne dorim să fim ca și ei, dar nu suntem în
stare să plătim prețul sacrificiului pe care l-au plătit ei!
Adesea, după matrița folosită cu Hristos, Tatăl găsește
cu cale să ne zdobească și pe noi prin suferință...convinși de faptul că
Dumnezeu nu face niciodată greșeli, că este suveran și nimic nu-L poate lua
prin surprindere, acceptând că planul Lui pentru noi este desăvârșit, în atmosfera
propriului nostru Ghetsimani, rostim cu emoție și cu încredere: ”Tată, facă-se
voia Ta!”
Pastor,
Florin Iosub
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu