Descopăr în cercetările mele săpând după literatura
noastră baptistă veche, sentimente închise, pasiuni la care aproape li se
termină speranța, dragoste nespusă pentru niște valori moștenite de la părinți,
dorințe ce ar putea fi exprimate public pentru că sunt bunuri născute în
suferință, dar unde? Blogul „Istorie Baptistă” caută și vrea să dea viață unor
astfel de sentimente, care sunt învelite în dragoste, și păstrate într-o inimă plină
de speranță.
După ce am publicat pe blog biografia fratelui Amfilofie
Liubimirescu 1946-1987, sora Dana Sisoeva, fiica regretatului fratelui, aflând
de acest articol a fost cuprinsă de nostalgie, pentru că tatăl ei a plecat la
veșnicie, atunci când avea cea mai mare nevoie de el. Și-a adus aminte că în
podul casei stă o comoară care a fost pusă la păstrare acolo, după ce fratele
Amfilofie Liubimirescu a plecat dintre noi. Când familia a renovat casa, multele cărți și amintiri
vechi au fost adunate și duse la mansardă, dar mai târziu sora Dana a scos
această comoară la lumina zilei. După o vreme, adică în 2 septembrie 2018 la Oradea am avut
ocazia să ne întâlnim. A avut la dumneaei o această comoară inestimabilă, ce
consta din cărți vechi și reviste baptiste, pe care o parte le-a păstrat, având
pentru dânsa o mare valoare
sentimentală, iar cealaltă parte a pus-o cu generozitate la dispoziția
cercetării noastre istorice.
În afara faptului că este fiica unui păstor cu mare dragoste și pasiune
pentru literatură, sora Dana
Sisoeva este căsătorită și locuiește în Barcelona împreună cu soțul și cei doi
copii ai săi. Face traduceri din limba engleză, se implică în diferite campanii
de strângere de fonduri, scrie pe blog, organizează tabere de copii și coordonează
tabere pentru persoane cu dizabilități.
Mai jos
redau așa cum am primit mesajul de suflet legat de tatăl dumneaiei și
biblioteca sa bogată.
Lectură
plăcută!
Biblioteca tatălui meu
Multă vreme
după plecarea tatălui meu la Domnul, la numai 41 de ani, nu am realizat
valoarea bibliotecii pe care o lăsase în urmă. Fusese adunată într-o perioadă
în care, nu doar publicațiile religioase, ci orice carte care spunea o altă
poveste decât cea a realizărilor regimului care inaugurase „epoca de aur” era
greu de procurat. Din vitrinele librăriilor ne zâmbea „iubitul conducător”
aproape de pe fiecare copertă și din lista cu lecturile obligatorii pentru
vacanța de vară rareori găseam ceva. Biblioteca noastră conținea, în general,
cinci categorii de cărți: publicații vechi, reviste sau broșuri, legate
împreună între coperți tari; cărți religioase, în general publicate în
străinătate și introduse prin contrabandă în țara noastră; cărți
dactilografiate pe foi subțiri și cu ajutorul indigoului; opere ale literaturii
universale și ale unor scriitori români, cărți de călătorii și de îndeletniciri
practice (despre stupărit, horticultură și alte asemenea); cărți dintre cele
agreate de regim și care dădeau bine atunci când reprezentanții acestuia îți
inventariau avutul. Dintre toate, cu cele aparținând primei categorii tatăl
părea a fi avut o relație aparte. Dintre publicațiile vechi făceau parte atât
unele cărți publicate înainte de instaurarea regimului comunist (cum ar fi Ben
Hur, de Lewis Wallace), cât și reviste religioase de tot felul, unele foarte
vechi și cu foi lipsă. Multe dintre acestea le adunase de pe la bătrâni
predicatori decedați, ai căror copii le depozitaseră în podul casei sau îl
anunțaseră că vor să i le doneze. Mama mea își amintește cum venise de la
cineva cu mașina încărcată de cărți și reviste vechi, cu foile îngălbenite și
coperțile uzate. Dar nimic de felul acesta nu putea fi găsit în biblioteca
noastră. Pentru că, după ce le curăța de praf, tatăl meu le așeza într-una
dintre cele două prese – pe care le păstrăm și azi, mărturii ale dragostei lui
față de cărți – și apoi le vopsea marginile cu cerneală roșie. După aceea, le
sorta pe categorii, după conținut, mărime sau anul apariției, și așa mergea cu
ele la un prieten care alegea un forzaț alb sau cu imprimeuri și apoi le lega
între coperți tari, negre sau albastre. Foarte puține dintre ele aveau scris
ceva pe cotor sau coperta exterioară, și cred că pentru a nu fi remarcate la o
eventuală percheziție. Copil fiind, întotdeauna am fost atrasă de aceste cărți,
mărturii ale unor vremuri apuse. Cea mai veche carte găsită în biblioteca
noastră fusese publicată în anul 1866 la Blasiu (Blaj) și conține trei tipuri
de ștampile ale aceluiași posesor din Iam, județul Caraș-Severin. Dar pe toate
cărțile tatăl meu își imprima și ștampila proprie și, de fiecare dată când mă
uitam la ea, eram mândră la gândul că mă cuprindea și pe mine (Liubimirescu A.
putea însemna și Adriana, primul meu nume din buletin). Spre deosebire de mine
și de fiica mea, care nu ne putem abține să nu ne mâzgălim cărțile prin
sublinieri grăbite și multe notițe indescifrabile pe margine, tatăl meu avea un
scris îngrijit și sublinia cu pix roșu și liniarul. Cartea era menită nu doar
pentru uzanță proprie, ci pentru a trece mai departe, și orice deținător al ei
nu trebuia decât să o înfrumusețeze sau să-i scoată în relief bogăția. Când a
venit timpul să adunăm cărțile din bibliotecă și să părăsim casa pastorală din
Oravița, mama mea le-a numerotat pe fiecare, pentru a fi așezate în casa de la
Anina exact în aceeași ordine. Cele mai multe încă au numele scrise de ea
atunci cu creionul. A venit apoi revoluția și am scos toate mizeriile de
propagandă ale vechiului regim, pentru că își pierduseră rolul lor de paravan.
Pe cele rămase le-am aranjat și rearanjat în multe feluri și în multe locuri.
Pentru că pe majoritatea nu le-am putut adăuga la biblioteca mea – locuind în
chirie, în mai multe locuri și chiar mai multe țări – mereu am căutat să le
găsesc un loc potrivit, în grija cuiva care le apreciază adevărata valoare. Am
mai și dăruit câteva dintre ele, pentru că cele mai multe au ajuns să fie
depozitate în podul casei noastre, alături de multe alte cărți de-ale mele.
Căci tatăl meu mă învățase să-mi fac o biblioteca proprie și îmi dăruia cărți
potrivite cu vârsta mea, pe care îmi scriam cu mândrie numele. Când, în cele
din urmă, domnul Vasile Bel s-a arătat interesat de aceste publicații vechi și
mi-a vorbit de o bibliotecă în care, depozitate, le-aș putea revedea și studia
oricând, am simțit că actul de donație din partea mea e cea mai înțeleaptă
decizie și cea mai bună răsplată pentru munca tatălui meu de a îngriji câteva
exemplare care altfel ar fi avut o viață scurtă și nu și-ar fi purtat povestea
atât de departe. Poate că și cea mai bună răsplată pentru munca celor care au
continuat să păstreze lumina Evangheliei – prin scris, predicare și răspândirea
literaturii creștine – într-o lume amenințată de umbre întunecate.
de jos în bibliotecă
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu