Acest articol este luat din cartea Crucea
lui Hristos, de Stott, W. John, p. 335-348. Prima parte a articolului este
publicat de revista: „Forum Apologetic Român” (FAR) vezi AICI și continuă cu
ajutorul Domnului pe blogul „Istorie Baptistă”. Se apropie zilele de sărbătoare
când vom medita mai mult și profund la ce a făcut Dumnezeu pentru noi, prin
Isus Cristos Domnul. Profetul Isaia ne spune că Domnul Isus a luat asupra Lui
povara păcatelor noastre și prin rănile Lui suntem tămăduiți. Isaia 53. Iar
apostolul Petru spune: „12. În nimeni
altul nu este mântuire, căci nu este sub cer niciun alt Nume dat oamenilor în
care trebuie să fim mântuiți.” (Faptele apostolilor 4:12).
Vă doresc lecturare plăcută!
Șapte afirmații din Epistola către Galateni
În concluzie, pentru a sublinia
influența atotpătrunzătoare a crucii și anume faptul că nu o putem elimina din
niciun domeniu al gândirii și al trăirii noastre, va trebui să cercetăm
Epistola lui Pavel către Galateni. Avem două motive importante pentru a alege
tocmai această epistolă. În primul rând, se susține că este prima lui epistolă.
Acesta nu este locul potrivit în care să evaluăm argumentele pro și contra a teoriilor
care vorbesc despre bisericile din Galatia de Sud și din Galatia de Nord.
Similaritățile dintre această epistolă și Epistola către Romani pot sugera că a
fost scrisă mai târziu, dar situația reflectată în Galateni se potrivește mai
bine cronologiei Faptelor și favorizează puternic o dată mai timpurie. În cazul
acesta, epistola a fost scrisă aproximativ în anul 48 d. Cr., la 15 ani după moartea
și învierea lui Isus. În cel de-al doilea rând, Evanghelia după Pavel pe care o
găsim în Galateni (și pe care el o apără împreună cu autoritatea de apostol pe
care susține că o are de la Dumnezeu, nu de la oameni) își concentrează asupra
crucii. Într-adevăr, epistola conține câteva afirmații despre moartea lui Isus
care ne uimesc, fiecare din ele aruncând lumină asupra unui anumit aspect al
ei. Când le punem împreună, căpătăm o înțelegere deosebit de amănunțită cu
privire la influența atotpătrunzătoare a crucii.
1.Crucea și mântuirea (1: 3-5)
,,Har și pace vouă de la Dumnezeu Tatăl și de
la Domnul nostru Isus Cristos! El S-a dat pe Sine Însuși pentru păcatele noastre, ca să ne
smulgă din acest veac rău, după voia Dumnezeului nostru și Tatăl. A Lui să fie
slava în vecii vecilor! Amin.”
Aceste cuvinte fac parte din formula de
salut cu care Pavel își începe epistola. În mod normal, un asemenea salut ar
trebui să fie degajat sau convențional. Dar Pavel se folosește de el pentru a
face o afirmație teologică deosebit de echilibrată despre cruce, lucru ce
indică în avans care va fi tema de care se va ocupa el în această epistolă.
În primul rând, moartea lui Isus a
fost atât voluntară cât și hotărâtă. Pe de-o parte, El ,,S-a dat pe Sine
Însuși pentru păcatele noastre”, de bună voie și nesilit de nimeni. Pe de altă
parte, atitudinea Lui de a Se da pe Sine a fost ,,după voia Dumnezeului și
Tatălui nostru”. Dumnezeu Tatăl a pus la cale și a voit moartea Fiului Său și a
prezis-o în Scripturile Vechiului Testament. Cu toate acestea, Isus a acceptat
acest plan de bună voie. El și-a supus voința voii Tatălui Său.
În al doilea rând, moartea lui Isus a
fost pentru păcatele noastre. Peste tot în Scripturi, păcatul și moartea
sunt două noțiuni integral legate una de cealaltă ca și cauză și efect, așa cum
am văzut. De obicei, cel care păcătuiește și cel care moare sunt una și aceeași
persoană. Aici însă, cu toate că păcatele sunt ale noastre, moartea este a lui
Cristos. El a murit pentru păcatele noastre, purtând pedeapsa lor în locul
nostru.
În al treilea rând, scopul morții lui
Isus a fost acela de a ne salva pe noi. Mântuirea este o operație de
salvare, în beneficiul celor a căror stare este atât de jalnică încât ei nu se
mai pot salva pe ei înșiși. În cazul nostru, El a murit ca să ne scape ,,din
acest veac rău”. Întrucât Cristos a inaugurat veacul cel nou, în prezent cele
două veacuri se suprapun. Dar El a murit să ne scape din veacul cel vechi și să
ne asigure transferul în veacul cel nou, așa încât să trăim de pe acum viața
veacului viitor.
În al patrulea rând, rezultatul
prezent al morții lui Isus este har și pace. ,,Harul” este favoarea lui
gratuită și nemeritată, iar ,,pacea” este reconcilierea cu El și cu ceilalți
oameni pe care a realizat-o harul. Viața veacului viitor este viața harului și
a păcii. Pavel continuă să se refere la această viață în versetele următoare,
în care își exprimă uimirea că galatenii s-au lepădat atât de repede de Cel
care i-a chemat ,,prin harul lui Cristos” (v.6). Căci chemarea lui Dumnezeu
este o chemare a harului și Evanghelia lui Dumnezeu este Evanghelia harului.
În al cincilea rând, rezultatul
veșnic al morții lui Isus este că Dumnezeu va fi proslăvit în veci. Faptul
că în versetele 3-5 harul este asociat cu slava, ca parte a aceleiași fraze (în
original avem ,,... după voia Dumnezeului nostru și Tatăl a căruia să-I fie
slava...”, (v. 4-5), n.tr.), este uimitor. Harul vine de la Dumnezeu; slava I
se cuvine lui Dumnezeu. Întreaga teologie creștină este încapsulată în acest
verset.
Aici se află deci, într-o singură
propoziție sugestivă, prima afirmație a lui Pavel din Galateni cu privire la
cruce. Cu toate că a fost hotărât din veșnicie de Tatăl, Isus S-a dat de bună
voie pentru noi. Moartea Lui a fost o pedeapsă pentru păcatele noastre, iar
scopul ei a fost acela de a ne scăpa de sub puterea veacului cel vechi și a ne
transfera în veacul cel nou, în care primim harul și pacea acum, iar Dumnezeu
primește slava în veci.
2. Crucea și experiența (2:19-21)
,,Căci eu prin Lege am murit față de Lege,
ca să trăiesc pentru Dumnezeu. Am fost răstignit împreună cu Cristos și
trăiesc... dar nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăiește în mine. Și viața pe care
o trăiesc acum în trup, o trăiesc în credința în Fiul lui Dumnezeu, care m-a
iubit și S-a dat pe Sine Însuși pentru mine. Nu vreau să fac zadarnic harul lui
Dumnezeu; căci dacă îndreptățirea se capătă prin Lege, degeaba a murit
Cristos.”
Dacă nu am fi deja familiarizați cu
versetul 20, am fi șocați destul de puternic. Faptul că Isus Cristos a fost
răstignit sub Pilat din Pont este dovedit din punct de vedere istoric; dar oare
ce a vrut să spună Pavel atunci când a scris că el a fost răstignit împreună cu
Cristos? Din punct de vedere fizic el nu a fost răstignit, iar ca fapt spiritual
era greu de înțeles.
Trebuie să analizăm contextul. În
general, versetele 15-21 se ocupă de îndreptățire, despre felul în care un
Dumnezeu poate să-l declare îndreptățit pe un om nelegiuit. Dar într-un înțeles
mai restrâns, ele afirmă că păcătoșii sunt îndreptățiți nu de către Lege
(amintită de 7 ori), ci de către harul lui Dumnezeu, prin credință. Apostolul
insistă de trei ori în versetul 16 că nimeni nu poate fi îndreptățit de către
Lege. Cu greu ar fi putut cineva să afirme cu și mai multă fermitate
imposibilitatea îndreptățirii de sine, adică, de a câștiga favoarea lui
Dumnezeu respectând Legea. De ce acest lucru? Datorită faptului că Legea
condamnă păcatul și stabilește pedepsirea lui cu moartea. Așadar, menirea Legii
este aceea de a condamna, nu de a îndreptăți.
Dacă Legea strigă să fiu condamnat la
moarte ca un călcător al Legii, cum pot fi eu îndreptățit? Numai prin
satisfacerea cerințelor Legii și murind așa cum pretinde ea. Dacă ar fi însă ca
eu însumi să fac lucrul acesta, acesta ar fi sfârșitul meu. Așadar, Dumnezeu
mi-a pus la dispoziție o altă cale. Cristos a purtat pedeapsa pentru încălcarea
Legii de către mine, și binecuvântarea care a rezultat din ceea ce a făcut El a
devenit a mea, întrucât eu sunt unit cu El. Fiind una cu Cristos, eu pot să
spun: ,,Am murit față de Lege” (v.19), satisfăcând cerințele ei, întrucât ,,am
fost răstignit împreună cu Cristos și... Cristos trăiește în mine” (v.20).
Ca și în Romani 6, și în Galateni 2,
afirmarea morții și a învierii noastre împreună cu Cristos constituie răspunsul
pe care-l dă Pavel acuzațiilor adus de antinomianism. Deci, nimeni nu poate fi
îndreptățit prin respectarea Legii. Dar lucrul acesta nu înseamnă că eu sunt
liber să calc Legea. Dimpotrivă, este de neconceput ca eu să continui să
trăiesc în păcat. De ce? Fiindcă am murit; am fost răstignit împreună cu Cristos;
vechea mea viață de păcat a primit condamnarea pe care a meritat-o. În
consecință, eu (eu cel vechi, păcătos și vinovat) numai trăiesc. Dar Cristos
trăiește în mine. Sau, întrucât în adevăratul sens al cuvântului, eu încă
trăiesc, pot spune că viața pe care o trăiesc acum este cu totul diferită. Cel
care nu mai trăiește sunt ,,eu” cel vechi (păcătos, răzvrătit, vinovat). ,,Eu”
cel nou (îndreptățit și ieșit de sub condamnare) sunt cel care trăiește prin
credința în Fiul lui Dumnezeu care m-a iubit și S-a dat pe Sine pentru mine.
Este important să înțelegem că Pavel se
referă la moartea și învierea lui Cristos, și la moartea și învierea
noastră, uniți fiind cu El. El exprimă același adevăr în două feluri. Cu
privire la moartea vieții noastre celei vechi, el poate spune atât că ,,m-a
iubit și S-a dat pe Sine Însuși pentru mine” cât și ,,Eu am murit... Am fost
răstignit împreună cu Cristos”. Cu privire la învierea la o nouă viață,
el poate spune atât că ,,Cristos trăiește în mine” cât și ,,Trăiesc pentru
Dumnezeu” (v.19) sau ,,trăiesc în credința în Fiul lui Dumnezeu” (v.20).
Ca să recapitulăm, Cristos a murit
pentru mine și eu am murit cu El, satisfăcând cerințele Legii și plătind
pedeapsa binemeritată a păcatului. Apoi Cristos înviază din nou și trăiește,
iar eu trăiesc prin El, făcându-mă părtaș al învierii Sale. Deci îndreptățirea
prin credință atunci, nu pune deoparte harul lui Dumnezeu (v.21). Dar nici nu
trage o concluzie greșită cu privire la înmulțirea lui (după cum se arată în
Romani 6), spunând că ,,unde s-a înmulțit păcatul, acolo harul s-a înmulțit și
mai mult”. Nu, îndreptățirea prin credință subliniază importanța harului lui
Dumnezeu, spunând că ea se face numai prin har. Noțiunea de îndreptățire prin
Lege este cea care nu ține cont de harul lui Dumnezeu, căci dacă prin
respectarea Legii ar putea fi atinsă o stare după voia lui Dumnezeu, atunci
moartea lui Cristos a fost zadarnică.
3. Crucea și propovăduirea (3:1-3)
,, O, galateni
nechibzuiți! Cine v-a fermecat pe voi înaintea ochilor cărora a fost zugrăvit
Isus Cristos ca răstignit? Iată numai ce voiesc să știu de la voi: Prin faptele
Legii ați primit voi Duhul, ori prin auzirea credinței? Sunteți așa de
nechibzuiți? După ce ați început prin Duhul, vreți acum să sfârșiți prin firea
pământească?”
Pavel tocmai a descris (în 2:11-14)
disputa publică pe care a avut-o cu Petru în Antiohia, căci Petru s-a retras de
la masa părtășiei cu creștini neevrei, contrazicând în felul acesta faptul că
Dumnezeu i-a primit și pe aceștia prin harul Său. El a recapitulat în
continuare argumentele pe care le-a folosit ca să-l îndrepte pe Petru, pentru a
dovedi doctrina îndreptățirii prin credință. Acum, el izbucnește ca o expresie
a profundei indignări. Îi acuză pe galateni de nesăbuință. De două ori folosește
cuvântul ,,nechibzuiți” (anoetos, care înseamnă a duce lipsă de nous,
adică de inteligență. Nesăbuința lor era un lucru atât de străin lor și atât de
inacceptabil, încât el îi întreabă cine i-a ,,vrăjit”. El deduce că ei trebuie
să fi fost vrăjiți, probabil ce Șarpele cel vechi, deși negreșit aceasta s-a
întâmplat prin învățătorii mincinoși. Căci felul în care ei au denaturat
Evanghelia este complet incompatibil cu ceea ce au auzit ei de la Pavel și
Barnaba. De aceea, el le aduce aminte de felul în care le-a predicat el când a
fost între ei. El le-a ,,zugrăvit” pe Isus Cristos înaintea ochilor lor, așa
cum era răstignit pentru ei. Atunci cum puteau ei să-și imagineze că după ce au
început viața de creștini prin credința în Cristos cel răstignit, mai era
necesar să continue să trăiască prin faptele lor?
Există multe lucruri care pot fi
învățate din textul acesta cu privire la propovăduirea Evangheliei.
În primul rând, propovăduirea
Evangheliei este propovăduirea crucii. Este adevărat, mai trebuie adăugată
învierea (1:1; 2:19; 20). Tot la fel trebuie propovăduită și nașterea lui Isus
din femeie și nașterea Lui sub Lege (4:4). Dar, în esența ei, Evanghelia este
Vestea Bună despre Cristos cel răstignit.
În al doilea rând, propovăduirea
Evangheliei este propovăduirea vizuală a crucii. Pavel a folosit un verb
deosebit, prographo. De obicei înțelesul lui este ,,a scrie la o dată
anterioară” cum ar fi în ,,despre care vă scrisesem...” (Efeseni 3 –3). Dar
grapho poate însemna uneori a desena sau a picta, și nu a scrie, iar pro poate
avea înțelesul de ,,înainte” în spațiu (înaintea ochilor noștri), nu numai în
timp (la o dată anterioară). Așadar, Pavel aseamănă aici propovăduirea
Evangheliei ori cu o picătură uriașă pe o canava (pânză) ori cu o placardă care
afișează în mod public un anunț sau un avertisment. Subiectul picturii sale sau
a placardei a fost Isus Cristos pe cruce. Desigur, n-a fost un tablou adevărat;
tabloul a fost creat prin cuvinte. Și totuși a fost atât de vizual, atât de
viu, în influența pe care a avut-o asupra imaginației lor, încât placarda a
fost prezentată ,,înaintea ochilor” lor. Una dintre cele mai mari arte sau
talente în propovăduirea Evangheliei este acela de a schimba urechile oamenilor
în ochi, și de a-i face să vadă lucrurile despre care vorbim.
În al treilea rând, predicarea
Evangheliei proclamă crucea vizual ca o realitate prezentă. Isus Cristos a
fost răstignit cu cel puțin 15 ani înainte de a scrie Pavel, iar, în cazul
nostru, în urmă cu aproximativ două milenii. Ceea ce a făcut Pavel prin
propovăduirea lui (și trebuie să facem și noi prin a noastră) a fost să aducă
acel eveniment din trecut în prezent. Atât propovăduirea Cuvântului cât și
administrarea sacramentelor pot face lucrul acesta. Ele pot să treacă peste
bariera timpului și să facă din evenimentele trecute realități prezente în așa
fel încât oamenii să reacționeze pozitiv la ele. Putem spune aproape sigur că
niciunul din cititorii lui Pavel nu a fost prezent la răstignirea lui Isus; și totuși
propovăduirea lui Pavel aduce această scenă a răstignirii înaintea ochilor lor
așa încât ei o pot vedea, și în experiența lor de zi cu zi, așa încât ei
trebuie ori s-o accepte ori s-o respingă.
În al patrulea rând, predicarea
Evangheliei proclamă crucea ca o realitate vizuală, prezentă și permanentă.
Căci ceea ce trebuie să prezentăm ca o placardă înaintea ochilor oamenilor ( ca
și Pavel) nu este numai un Cristos staurõtheis (la perfect compus) ci un
Cristos estauromenos (perfect). Timpul verbului nu subliniază atât de mult
faptul că crucea a fost un eveniment istoric al trecutului cât faptul că
valabilitatea, puterea și beneficiile lui sunt permanente. Crucea nu va înceta
niciodată să fie puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea celor care cred.
În al cincilea rând, predicarea
Evangheliei proclamă de asemenea crucea ca obiectul credinței personale.
Pavel nu L-a zugrăvit pe Cristos înaintea ochilor lor numai pentru ca ei să
rămână plini de uimire. Scopul lui a fost acela de a-i convinge să vină la El
și să-și pună încrederea în El, ca în Mântuitorul lor cel răstignit. Și ei au
făcut tocmai lucrul acesta. Motivul pentru care Pavel a fost uluit a fost acela
că, după ce primiseră prin credință îndreptățirea și Duhul, ei și-au mai
imaginat că își pot continua viața de creștini bazându-se pe propriile lor
fapte. Acest fel de a gândi era contrar tabloului pe care Pavel îl prezentase
înaintea ochilor lor.
4. Crucea și substituția (3:10-14)
,,Căci toți cei ce se bizuiesc pe faptele
Legii sunt sub blestem; pentru că este scris: ,,Blestemat este oricine nu
stăruie în toate lucrurile scrise în cartea Legii, ca să le facă”. Și că nimeni
nu este socotit îndreptățit înaintea lui Dumnezeu prin Lege este învederat,
căci ,,cel îndreptățit prin credință va trăi”. Însă Legea nu se întemeiază pe
credință, ci ea zice: ,,Cine va face aceste lucruri va trăi prin ele”. Cristos
ne-a răscumpărat din blestemul Legii, făcându-Se blestem pentru noi, - fiindcă
este scris: ,,Blestemat e oricine este atârnat pe lemn” - pentru ca
binecuvântarea vestită lui Avraam să vină peste Neamuri, în Cristos Isus, așa
ca prin credință, noi să primim Duhul făgăduit.”
Aceste versete constituie una dintre
cele mai clare expuneri ale necesității, a semnificației și a consecințelor
crucii. Pavel se exprimă în termeni atât de rigizi încât unii comentatori nu au
reușit să accepte ceea ce scrie el despre ,,blestem”, mai precis că Cristos
,,S-a făcut” blestem pentru noi. A. W. F. Blunt, de exemplu, a scris în
comentariul său: ,,Limbajul folosit aici este surprinzător, aproape șocant. Noi
nu ne-am fi încumetat să-l folosim”[1] De asemenea, Jeremias l-a
numit o ,,expresie șocantă” și a vorbit despre ,,caracterul ofensator caracteristic”
al acestui cuvânt.[2]
Cu toate acestea, apostolul a folosit acest limbaj, și Blunt a avut dreptate
când a spus că ,,Pavel a acordat importanță fiecărui cuvânt din această
afirmație”. Așa că va trebui ca și noi să ne împăcăm cu acest limbaj.
Au fost făcute mai multe încercări de
a-l îndulci. În primul rând, s-a sugerat că Pavel a depersonalizat în mod voit
,,blestemul” numindu-l ,,blestemul Legii”. Dar în Deuteronom 21:23, expresia
este ,,blestemul lui Dumnezeu” (versiunea Cornilescu redă ,,blestemat înaintea
lui Dumnezeu”, n.tr); nimeni nu poate afirma cu seriozitate că Pavel contrazice
Scriptura. În al doilea rând, s-a spus că prin faptul că a ,,devenit” blestem,
Cristos Și-a exprimat de fapt simpatia pentru călcătorii de Lege, nu acceptarea
obiectivă a judecării lor. Iată interpretarea lui Blunt: ,,Cristos nu a purtat
păcatele noastre printr-o ficțiune juridică, ci printr-un act de adevărată
simpatie față de semeni, așa cum se întâmplă cu o mamă care are un fiu ce face
rele și care ,,simte că vinovăția lui este și a ei”.[3] Dar aceasta este o
evaziune; aceasta nu este o interpretare corectă a cuvintelor lui Pavel. Așa
cum se exprimă Jeremias, ,,a devenit” este ,,o perifrază pentru acțiunea lui
Dumnezeu”.
În al treilea rând, se spune că
afirmația lui Pavel despre Cristos că S-a făcut ,,blestem” nu e departe de a
spune că El a fost într-adevăr ,,blestemat”. Dar după cum spune Jeremias,
cuvântul ,,blestem” este un metonim pentru ,,cel blestemat” și ar trebui să
traducem expresia ,,Dumnezeu L-a făcut pe Cristos un blestemat pentru noi”.
Este paralelă atunci cu ,,El L-a făcut păcat pentru noi” (2 Corinteni 5:21). Și
vom fi în stare să acceptăm cele două expresii, și mai mult, ne vom închina lui
Dumnezeu pentru adevărul cuprins în ele, deoarece ,,Dumnezeu era în Cristos împăcând”
(2 Corinteni 5:19) chiar și atunci când L=a făcut pe Cristos păcat și blestem.
Luther a înțeles foarte bine ceea ce a
vrut să spună Pavel și a exprimat implicațiile acestor cuvinte în stilul lui
direct care-l caracterizează:
,,Văzându-ne că
suntem asupriți și copleșiți de blestemul Legii și că suntem ținuți sub acest
blestem astfel încât nu putem fi niciodată izbăviți de el prin puterea noastră
proprie, Tatăl nostru Preîndurat L-a trimis pe Fiul Său în lume și a făcut să
cadă asupra Lui toate păcatele oamenilor, spunând ,,Fii tu Petru acel care s-a
lepădat, Pavel prigonitorul, hulitorul și cumplitul asupritor; David cel care a
comis adulter; păcătosul care a mâncat fructul oprit în Grădina Edenului; hoțul
care a atârnat pe cruce; și pe scurt, fii tu cel care a comis toate păcatele
lumii; de aceea, ai grijă, plătește și dă satisfacție pentru ele.”[4]
Trebuie să înțelegem logica învățăturii
lui Pavel. În primul rând, toți cei care se bizuiesc pe faptele Legii sunt
sub blestem. La începutul versetului 10. Pavel folosește din nou expresia
pe care a folosit-o de trei ori în 2:16, adică ,,cei care sunt ai faptelor
Legii” (literal), dar care în versiunea NIV este tradus ,,cei care se bizuiesc
pe respectarea Legii”. Motivul pentru care Pavel declară că aceștia sunt ,,sub
blestem” este că însăși Scriptura spune că sunt: ,,Blestemat să fie cine nu va
împlini cuvintele Legii acesteia și cine nu le va face” (Deuteronom 27:26).
Nicio ființă umană nu a ,,împlinit” toate cerințele Legii. Nimeni nu a dat
dovadă de o ascultare permanentă și în toate lucrurile decât Isus. Este atât de
,,învederat” (v. 11) faptul că nimeni ,,nu este îndreptățit înaintea lui
Dumnezeu prin Lege”, pentru că nimeni nu a respectat-o întru totul. Pe lângă aceasta,
Scriptura mai spune că ,,cel neprihănit va trăi prin credința lui” (Habacuc
2:4), iar trăirea ,,prin credință” și trăirea ,,prin Lege” sunt două stări
complet diferite (v. 12). Concluzia este inevitabilă. Cu toate că din punct de vedere
teoretic cei care respectă Legea vor trăi, în practică niciunul din noi nu va
trăi, pentru că niciunul nu a respectat-o. De aceea, nu putem obține mântuirea
în felul acesta. Dimpotrivă, departe de a fi mântuiți prin Lege, noi suntem blestemați
prin ea. Blestemul sau judecata lui Dumnezeu, pe care Legea o pronunță asupra
celor care calcă Legea, este peste noi. Aceasta este situația înfricoșătoare a
lumii pierdute.
În al doilea rând, Cristos ne-a
răscumpărat de sub blestemul Legii, făcându-Se blestem pentru noi. Poate că
aceasta este cea mai directă afirmație cu privire la substituție pe care o
găsim în Noul Testament. Blestemul Legii pe care am căcat-o era peste noi;
Cristos ne-a răscumpărat de sub acest blestem, devenind blestem în locul nostru. Blestemul care era
peste noi I-a fost transferat Lui. El Și l-a însușit ca noi să scăpăm de el. Și
dovada că El a purtat blestemul nostru este că El a atârnat pe lemn, căci
Deuteronom 21:23 declară că cine atârnă pe lemn este blestemat (v.13).
În al treilea rând, Cristos a făcut
lucrul acesta pentru ca binecuvântarea vestită lui Avraam să vină peste
Neamuri... prin credință (v. 14). Apostolul trece în mod voit de la
discuția despre blestem la discuția despre binecuvântare. Cristos a murit
pentru noi nu numai ca să ne răscumpere de sub blestemul lui Dumnezeu, ci și să
ne asigure binecuvântarea lui Dumnezeu. Cu multe secole în urmă El a promis
că-l va binecuvânta pe Avraam și că prin urmașii acestuia va binecuvânta
națiunile pământului. Această binecuvântare promisă este interpretată aici de
Pavel ca fiind ,,îndreptățirea” (v. 8) și ,,Duhul” (v. 14); astfel, toți cei ce
sunt în Cristos sunt binecuvântați din abundență.
Ca să recapitulăm, datorită neascultării
noastre noi am fost sub blestemul Legii. Cristos ne-a răscumpărat din el,
purtându-l în locul nostru. Ca rezultat, noi primim prin credința în Cristos
binecuvântarea promisă a mântuirii. Ceea ce urmează este irezistibil. Ea ne
îndeamnă să ne închinăm înaintea lui Dumnezeu, căci în Cristos, în dragostea
Lui sfântă pe care a avut-o pentru noi, El a acceptat să facă atât de mult
pentru noi, iar binecuvântările de care beneficiem astăzi se datorează
blestemului pe care l-a purtat El pentru noi pe cruce.
5. Crucea și persecuția (5:11; 6:12)
,,Cât despre mine, fraților,
dacă mai propovăduiesc tăierea împrejur, de ce mai sunt prigonit? Atunci
pricina de poticnire a crucii s-a dus.”
,, Toți cei ce umblă după
plăcerea oamenilor, vă silesc să primiți tăierea împrejur, numai ca să nu
sufere ei prigonire pentru crucea lui Cristos.”
Crucea lui Cristos este menționată în
ambele versete, și în 5:11 ea este numită ,,pricină de poticnire” (scandalon).
La fel, în ambele versete se vorbește despre persecuție. Din versetul 5:11 reiese
că Pavel este persecutat pentru faptul că predică crucea; versetul 6:12 ne
spune că pentru a evita persecuția, învățătorii mincinoși predică în locul
crucii, tăierea împrejur.
A predica tăierea împrejur înseamnă a
predica mântuirea prin faptele Legii, adică, mântuirea prin eforturile omului.
Un mesaj de felul acesta îndepărtează piatra de poticnire a crucii, ceea ce
înseamnă că noi nu ne putem câștiga mântuirea; de aceea el ne scutește de
persecuție.
A predica crucea (ca și în 3:1) înseamnă
a predica mântuirea numai prin harul lui Dumnezeu. Un mesaj de felul acesta
este o piatră de poticnire (1 Corinteni 1:23), deoarece el este foarte jignitor
la adresa mântuirii umane; de aceea, el ne expune la persecuție.
Desigur, astăzi nu mai sunt iudaizatori
în lume care să predice necesitatea tăierii împrejur. Dar sunt foarte mulți
învățători mincinoși, atât în afar Bisericii cât și în Biserică, care predică
evanghelia falsă (care de fapt nu este o evanghelie, 1:7) a mântuirii prin
fapte bune. A predica mântuirea prin faptele bune înseamnă a-i flata pe oameni
și a evita astfel împotrivirea din partea lor. A predica mântuirea prin har
înseamnă a-i ofensa pe oameni și a-i invita să ți se împotrivească. Poate că
unora li se pare că cele două alternative sunt prezentate prea rigid. Eu însă
nu cred că sunt. Toți predicatorii creștini vor avea de a face cu această
problemă. Vom avea două alternative; (1) să predicăm că ființele umane sunt
răzvrătite împotriva lui Dumnezeu, că sunt sub judecata Lui și (dacă ar fi
lăsate singure) că sunt pierdute și că Cristos cel răstignit care a purtat păcatul
și blestemul lor este singurul Mântuitor la îndemâna omului; (2) să scoatem în
evidență potențialul uman și capacitatea omului, prezentându-l pe Cristos numai
ca pe Unul care sporește aceste calități, fără a fi nevoie de cruce pentru
vreun alt motiv decât pentru rolul ei de a afișa dragostea lui Dumnezeu și de a
ne inspira în felul acesta să depunem eforturi și mai mari.
Prima este modalitatea prin care devenim
credincioși, iar cea de-a doua este modalitatea prin care devenim populari. Nu
este posibil să fim și credincioși și să ne bucurăm de popularitate în același
timp. Este nevoie să auzim din nou avertismentul lui Isus: ,,Vai de voi, când
toți oamenii vă vor grăi de bine!” (Luca 6:26). Prin contrast, dacă predicăm
crucea, s-ar putea întâmpla să aflăm că noi înșine suntem goniți spre cruce.
După cum a scris Erasm în lucrarea sa On Preaching (Despre Predicare):
,, Să nu uite (predicatorul) că crucea nu va fi niciodată lipsită de cei care
predică Evanghelia cu sinceritate. Vor fi întotdeauna irozi, mari preoți ca Ana
și Caiafa, cărturari și farisei”.[5]
6. Crucea și sfințenia (5:24)
,, Cei ce sunt ai lui Cristos Isus și-au
răstignit firea pământească împreună cu patimile și poftele ei”.
Este sențial să vedem acest text ) și nu numai
pe acesta) în contextul lui. În Galateni 5, Pavel se ocupă de semnificația
libertății morale. El declară că această libertate nu înseamnă autoindulgență
ci stăpânire de sine, nu a ne sluji nouă înșine ci a ne sluji unul celuilalt în
dragoste (v. 13). În spatele acestei alternative se află conflictul lăuntric de
care cei credincioși sunt conștienți. Apostolul îi numește pe protagoniștii
acestui conflict ,,firea pământească” (natura noastră căzută cu care ne-am
născut) și ,,Duhul” (Duhul Sfânt care se sălășluiește în noi când suntem
născuți din nou). În versetele 16-18 el descrie întrecerea dintre cei doi, căci
dorințele firii pământești și cele ale Duhului sunt contrare unele celorlalte.
Faptele firii pământești (v. 19-21)
includ imoralitatea sexuală, apostazia religioasă (idolatria și vrăjitoria),
prăbușirea socială (ura, discordia, gelozia, mânia, dezbinările, certurile de
partide) și poftele fizice necontrolate (bețiile și îmbuibările). Roada Duhului
însă (v. 22-23), darurile pe care El le face să ajungă la coacere în cei pe
care îi umple El, includ dragostea, bucuria și pacea (în special în raporturile
noastre cu Dumnezeu), îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine (în
raporturile noastre unii cu alții) și credincioșia, blândețea, înfrânarea
poftelor (fiecare în raport cu el însuși).
Atunci cum putem să ne asigurăm că
dorințele Duhului predomină deasupra dorințelor firii pământești? Pavel
răspunde că acest lucru depinde de atitudinea pe care o manifestăm față de
fiecare din aceste două categorii de dorințe. Conform celor scrise în versetul
24, noi trebuie să ne ,,răstignim” firea pământească cu patimile și poftele ei
rele. Conform celor scrise în versetul 25, noi trebuie să ,,trăim prin” Duhul
și să ,,umblăm prin” Duhul.
În acest capitol versetul 24 este cel de
care vreau să mă ocup, datorită afirmației pe care o găsim în el, și anume
referitoare la ... aceia care aparțin lui Cristos și care și-au ,,răstignit”
firea pământească sau natura lor păcătoasă. Este o metaforă uimitoare. Căci
răstignirea a fost o formă oribilă și brutală de execuție. Și totuși ea
zugrăvește care ar trebui să fie atitudinea noastră față de natura noastră
decăzută. Noi nu trebuie s-o cocoloșim sau s-o strângem în brațe, s-o răsfățăm
și nici s-o încurajăm sau s-o tolerăm. Dimpotrivă, trebuie să o respingem cu o
vehemență deosebită, împreună cu poftele ei. Pavel dezvoltă aici învățătura lui
Isus cu privire la ,,a-ți lua crucea” și a-L urma. El ne spune ce se întâmplă
când ajungem la locul execuției: are loc răstignirea reală. Luther scrie că
aceia care sunt ai lui Cristos își răstignesc firea pământească pe cruce, ,,așa
încât cu toate această carne rămâne vie, ea nu poate să înfăptuiască ceea ce ar
dori, căci este legată atât de mâini cât și de picioare, și pironită pe cruce”.[6] Și dacă nu suntem gata să
ne răstignim în felul acesta, vom afla în curând că în schimb, noi ,,răstignim
pe Fiul lui Dumnezeu pentru a doua oară”. Esența apostaziei constă în faptul de
,,a-L abandona pe Cel răstignit și a trece de partea răstignitorilor”.[7]
Răstignirile din Galateni 2:20 și 5:24
se referă la două lucruri destul de diferite, așa cum am menționat într-un
capitol anterior. Prima spune că noi am fost răstigniți împreună cu Cristos
(lucrul acesta a avut loc ca rezultat al comuniunii dintre noi și Cristos), iar
cea de-a doua spune că aceia care sunt ai lui Cristos au pornit ei înșiși la
acțiune ca să-și răstignească natura cea veche. Prima vorbește despre faptul că
am fost izbăviți de sub condamnarea Legii făcându-ne părtași răstignirii lui
Cristos, iar cea de-a doua despre faptul că am fost izbăviți de sub puterea
firii pământești, luând măsuri pentru răstignirea acesteia. Nu trebuie deci să
confundăm aceste două lucruri și anume, faptul că am fost răstigniți împreună
cu Cristos (pasiv) și faptul că ne-am răstignit firea pământească (activ).
7. Crucea și lauda de sine (6:14)
,, În ce mă privește, departe de mine
gândul să mă laud cu altceva decât cu crucea Domnului nostru Isus Cristos, prin
care lumea este răstignită față de mine și eu față de lume!”
Nu există niciun echivalent exact în
limba română pentru kauchaomai. Acest cuvânt înseamnă a te lăuda cu
ceva, a-ți găsi slava în ceva, a te încrede în ceva, a te bucura de ceva, a te
desfăta cu ceva, a trăi pentru ceva. Obiectul laudei sau al ,,slavei” noastre
umple orizontul nostru, ne captează atenția, ne absoarbe timpul și energia.
Într-un cuvânt, ,,slava” noastră este obsesia noastră.
Unii sunt obsedați de ei înșiși, de
banii, de renumele sau de puterea lor; învățătorii mincinoși din Galatia erau
triumfaliști, obsedați de numărul celor care s-au convertit prin ei (v. 13);
Pavel însă a fost obsedat de Cristos și de crucea Lui. Ceea ce era privit ca un
obiect al rușinii de către cetățeanul roman de rând, pentru Pavel era mândria,
lauda și slava lui. Mai mult decât atât, noi nu putem respinge această
atitudine a lui Pavel considerând-o ca fiind o deformație mintală a lui. Căci,
așa cum am văzut, crucea a ocupat un loc central în credința Bisericii.
În primul rând a-ți găsi slava în cruce
sau a te făli cu crucea înseamnă a vedea în ea modalitatea de a fi acceptat
de Dumnezeu. Cea mai importantă dintre toate întrebările este cum putem
noi, ca păcătoși pierduți și vinovați, să stăm înaintea unui Dumnezeu drept și
sfânt? Tocmai pentru a răspunde tare și răspicat acestei întrebări a scris
Pavel Epistola către galateni, pe fundalul unei controverse aprinse cu
iudaizatorii. Ca și aceștia, și astăzi sunt unii care se mai încred încă în
meritele lor proprii. Ferească Dumnezeu însă de a ne încrede în altceva decât
în crucea lui Cristos. Crucea exclude orice altă laudă (Romani 3:27).
În al doilea rând, a ne găsi slava în
cruce sau a ne făli cu crucea este modalitatea prin care ne lepădăm de noi
înșine. Cu toate că Pavel scrie despre o singură cruce (,,crucea Domnului
nostru Isus Cristos”), el se referă la două răstigniri, ba chiar la trei. Pe
aceeași cruce pe care a fost răstignit Însuși Domnul nostru Isus Cristos,
,,lumea este răstignită față de mine și eu față de lume”. Cuvântul ,,lumea”
despre care se spune că este răstignită în felul acesta (repudiată) nu se
referă desigur la oamenii din lume ( căci suntem chemați să-i iubim și să le
slujim), ci la valorile lumii, la materialismul ei păgân, la vanitate și la
ipocrizie (căci ni se spune să nu iubim aceste lucruri, ci să le respingem). ,,Firea
pământească” a fost deja răstignită (5:24); acum ,,lumea” i se alătură pe
cruce. Suntem obligați să păstrăm o legătură strânsă între cele două răstigniri
principale din Galateni 6:14 - răstignirea lui Cristos și răstignirea noastră.
Căci nu sunt două, ci numai una. Este destul să vedem crucea lui Cristos și vom
fi gata, chiar nerăbdători, să ne-o luăm și noi pe-a noastră. Numai atunci vom
fi în stare să repetăm cu integritate după Pavel că nu ne lăudăm cu nimic decât
cu crucea.
Am terminat de analizat cele șapte mari
afirmații ale lui Pavel despre cruce care se găsesc în Epistola către Galateni,
și le-am luat în ordinea în care apar în text. Ar fi util, în concluzie, să le
rearanjăm și să le grupăm mai degrabă într-o ordine teologică decât într-una
cronologică, ca să putem înțelege și mai bine locul central pe care-l ocupă
crucea și influența ei în orice domeniu al vieții creștine.
În primul rând, crucea este temeiul
îndreptățirii noastre. Cristos ne-a scăpat din acest veac rău (1:4) și ne-a
răscumpărat de sub blestemul Legii (3:13). Iar motivul pentru care El ne-a
izbăvit din această robie dublă este ca să putem sta cu îndrăzneală înaintea
lui Dumnezeu ca fii și fiice ale Lui, îndreptățiți și având în noi Duhul Sfânt.
În al doilea rând, crucea este modalitatea
prin care suntem sfințiți. Acesta este punctul în care intră în discuție
celelalte trei răstigniri. Noi am fost răstigniți împreună cu Cristos (2:20).
Noi ne-am răstignit natura noastră decăzută (5:24). Și lumea a fost răstignită
față de noi, așa cum și noi am fost răstigniți față de lume (6:14). Așadar,
crucea înseamnă mai mult decât răstignirea lui Isus; ea include răstignirea
noastră, răstignirea firii noastre pământești și răstignirea lumii.
În al treilea rând, crucea este
subiectul mărturisirii noastre. Noi trebuie să-L afișăm public pe Cristos
cel răstignit, înaintea ochilor oamenilor, așa încât aceștia să-L poată vedea
și să poată să creadă (3:1). Făcând lucrul acesta, noi nu trebuie să expurgăm
Evanghelia, extrăgând din ea ceea ce este ofensator și lezează mândria umană.
Nu, oricare ar fi prețul, noi predicăm crucea (meritul lui Cristos), nu tăierea
împrejur (meritul omului); aceasta este singura cale de mântuire (5:11; 6:12).
În al patrulea rând, crucea este
obiectul laudei noastre. Ferească Dumnezeu să ne lăudăm cu altceva (6:14).
Toată lumea lui Pavel se învârtea pe o orbită în jurul crucii. Ea i-a umplut
orizontul, i-a luminat viața, i-a încălzit duhul. El s-a ,,lăudat” cu ea. Ea a
însemnat pentru el mai mult decât orice. Perspectiva noastră trebuie să fie
aceeași.
Dacă crucea nu ocupă un loc central
pentru noi în aceste patru sfere de activitate, atunci merităm să ni se
atribuie cel mai teribil dintre toate epitetele, ,,vrăjmașii ai crucii lui
Cristos” (Filipeni 3:18). A fi un dușman al crucii înseamnă a te împotrivi
menirii ei. Îndreptățirea de sine (în loc a căuta îndreptățirea la cruce),
autoindulgența )în loc de a lua crucea și a-L urma pe Cristos), autoafișarea
(în loc de a-L predica pe Cristos cel răstignit) și lauda de sine (în loc de a
ne lăuda cu crucea) - acestea sunt denaturările care fac din noi ,,vrăjmași” ai
crucii lui Cristos.
Pe de altă parte, Pavel a fost un
prieten devotat al crucii. S-a identificat atât de mult cu ea, încât a fost
persecutat fizic pentru ea. ,,Port semnele Domnului Isus pe trupul meu”
(Galateni 6:17), a scris el, rănile și cicatricile pe care le-a primit în
activitatea de proclamare a lui Cristos cel răstignit, stigmatele cu care s-a
identificat ca un adevărat sclav al lui Cristos.
Stigmatele lui Isus, în duh și nu pe
trup, rămân un semn prin care se autentifică fiecare ucenic al Lui, și în
special fiecare martor creștin. Campbell Morgan exprimă foarte bine acest
lucru:
,,Numai omul răstignit poate
predica crucea. Toma a spus: ,,Dacă nu voi vedea în mâinile Lui semnul
cuielor... nu voi crede”. Dr. Parker din Londra afirmă că ceea ce a spus Toma
despre Cristos, lumea spune despre Biserică. Și lumea îi spune de asemenea
fiecărui propovăduitor: ,,Dacă nu văd în mâinile tale semnul cuielor, nu voi
crede. Este adevărat. Numai omul... care a murit împreună cu Cristos... poate
propovădui crucea lui Cristos”.[8]
[1] Blunt,
A. W. F., Galateni, p. 96.
[2]
Jeremias, Joachim, Central Message (Mesaj central), p. 35.
[3] A. W. F.
, Blunt, Galateni, p. 97.
[4] Martin
Luther, Epistola către Galateni, p. 272
[5] Citat de
Ronald H. Bainton, în Erasmus of Christendom (Erasmus al Creștinismului), p.
323
[6] Martin
Luther, Epistola către Galateni, p. 527.
[7] Evrei
6:4-6; 10:26-27; compară cu C. F. D. Moule, Sacrifice of Christ (Sacrificiul
lui Cristos), p. 30
[8] G.
Campbell, Morgan, Evangelism (Evanghelism), p. 59-60.