Radu Taşcă 1884 – 1962, din Felnac

Prezint azi, prin ajutorul Domnului, un frate baptist, foarte activ și binecuvântat de Domnul. L-a iubit pe Domnul și El  l-a ocrotit, ca să-i poată face lucrarea Lui. A avut un spirit misionar energic, un bun păstor, ce avea darul predicării, un poet și un povestitor de excepție.

Mama dumnealui, de asemenea a fost o misionară a Domnului.

Se poate citi despre dânsul în cartea: „Lumini peste veacuri”, de Petru Popovici, în cartea „Granițele timpului”, un istoric al Bisericii Creștine Baptiste din Curtici, de Jurcoi Emanuel.

Se poate citi AICI și AICI.

El s-a născut la 10 octombrie 1884, în comuna Felnac, lângă Arad, terito­riu ce pe acea vreme aparţinea Austro-Ungariei.

S-a convertit de tânăr la 15 ani şi la 15 octombrie 1899, a fost botezat la Pecica, judeţul Arad, de către George Crişan, predicator al Evangheliei în acele părţi.

După doi ani, deci la 17 ani, împins de sărăcie, şi-a făcut paşaport şi în 1901, împreună cu fratele său Nicolae, au trecut graniţa în România şi s-au dus la Bucureşti să caute un serviciu; şi au găsit. Duminica, mergeau să se închine Domnului, împreu­nă cu fraţii germani.

În anul 1902, au auzit că la Cernavodă, la lucrările podului peste Dunăre se plăteşte bine şi amândoi fraţii Taşcă s-au dus acolo. Radu s-a angajat la vopsirea podului. Avea ca tovarăş de lucru pe Vasile Chişa, care era din comuna Arabagii. Pe vremea aceea nu era nici o biserică baptistă română în Dobrogea. În timp ce vopsea sus pe înălţimea podului, fratele Radu îi spunea lui Chişa cum Dumnezeu i-a schimbat viaţa, cum el se bucură de mântui­rea sufletului. Vasile Chişa a văzut că Radu nu înjură, nu minte, nu umblă după plăceri, ci trăieşte o viaţă cu adevă­rat creştină, aşa cum îi citea lui din Noul Testament, atunci când aveau puţin timp liber pentru mâncare. Cuvântul citit şi Cuvântul trăit l-au convins pe Chişa că el, deşi se numeşte creştin, nu trăieşte viaţa de creştin. Într-o zi, acolo pe înălţimea podului de peste Dunăre, Vasile Chişa, trezit de Duhul Sfânt, s-a rugat Domnului; zdrobit sub povara păcatelor, plângea şi lacrimile îi curgeau de pe obraji în apele Dunării. Acolo sus, Chişa s-a predat Domnului. 

Cu soția 1925

Radu a scris acasă la Pecica despre posibilităţile de lucru la Cernavodă şi curând alţi cinci baptişti români au sosit la Cernavodă. Ei au fost: Vasile Brad, Ion Lăudan, Mita Chevereşan, Alexa Chevereşan, toţi din Pecica, şi Maxa Comloşan din Arad Micălaca. Vasile Brad şi Maxa Comloşan erau cumnaţi cu fratele Radu. Acum, au închi­riat o casă şi au început să aibă servicii de închinăciune la Cernavodă. Aceasta a fost prima biserică baptistă română pe pământul Dobrogei. Fratele Radu, deşi încă nu avea 20 de ani, a devenit predicatorul acelei biserici şi în fiecare duminică aveau un grup de săteni ce veneau să asculte Evanghelia. Toţi cântau cu multă înflăcărare şi se simţeau bine împreună. Câteva persoane s-au predat Domnului. Întrucât fratele Radu nu era ordinat, a scris fratelui Mihai Muntean, care era păstorul bisericii baptiste române din Ketegyhaza, Ungaria, să vină la Cernavodă pentru săvârşirea botezului nou-testamental. Acesta a venit şi în anul 1903, a săvârşit botezul în apele Dunării. Nu ştim precis câţi au fost botezaţi, dar avem unele nume înscrise pe răbojul istoriei: Vasile Chişa, soţia lui, Sofia Chişa, N. Teodorescu. Mihai Cenădan şi alţii. După botez, fratele Munteanu a mai rămas câteva zile la Cernavodă pentru servicii de evanghelizare.

În 1903, toată vara fraţii Taşcă şi Maxa au lucrat la Arabagii. Acolo s-au convertit cinci suflete. Fratele Radu istoriseşte că acolo a ajuns în pericol de moarte, dar a scăpat ca printr-o minune. Nu ne dă însă amănunte. Puţin mai târziu, în octombrie, au fost scoşi din sat şi purtaţi de jandarmi, din post în post, până la Enijes. La Arabagii au rămas vreo cinci suflete hotărâte să-L urmeze pe Domnul. Aceştia au fost chemaţi la primărie, au fost anchetaţi şi ameninţaţi că li se confiscă pământul, dacă continuă să fie pocăiţi. Credincioşia lor însă, a înfruntat toate ameninţările.

Prin anul 1904, au auzit că la Silistra, oraş ce aparţinea Bulgariei, ar exista o familie de credincioşi baptişti români. Deşi nu aveau numele, nici adresa acelei familii, Radu s-a hotărât să plece cu doi-trei fraţi să-i găsească. După ce au ajuns în oraş, au mers pe o stradă, pe alta şi au tot întrebat dacă ştiu unde stă o familie de pocăiţi. Nimeni nu ştia, căci acolo nici nu auziseră de pocăiţi. După multă căutare zadarnică, s-au gândit să plece în comuna vecină, la Corpunar, căci şi acolo erau mulţi români, şi să le vesteas­că acelora Evanghelia. După ce au ieşit din oraşul Silistra, fratele Radu a zis că e bine să îngenuncheze şi să se roage Domnului ca să-i îndrumeze. Curios, pe când erau pe genunchi, deci nu-şi terminaseră rugăciunea, pe şosea a venit o căruţă cu un cal. Omul din căruţă îi văzuse îngenuncheaţi şi când a ajuns în dreptul lor, a oprit calul şi a strigat: „O, fraţii mei! Şi eu sunt credincios, sunt fratele vostru în Cristos". Fraţii s-au ridicat de pe genunchi şi au venit la căruţă. Domnul le-a dat răspuns mult mai degrabă decât ei au bănuit. Omul s-a prezentat că îl cheamă Toni şi că e pocăit.

După cinci ani de lucru, misionar în România şi Bulgaria, în 1907, Radu Taşcă s-a întors acasă la Pecica, în Austro-Ungaria. El dorea să studieze teologia, ca să poată face mai bine lucrarea de salvare a păcătoşilor. Astfel, s-a înscris la Seminarul Teologic Baptist din Budapesta. După patru ani de studii, el a fost primul teolog baptist român.

În anul 1911, a fost ales ca păstor al Bisericii Baptiste din Pecica. Dar în vara acelui an a simţit din nou imboldul să meargă în misiune, de data aceasta însă la românii din Macedonia.

Sub păstoria fratelui Radu Taşcă, biserica din Pecica a fost înfloritoare.

La terminarea primului război mondial, în 1919, fratele Radu a fost chemat ca păstor al Bisericii Baptiste din Curtici, care pe acea vreme era cea mai mare biserică baptistă din România.

În anul 1920, a mai făcut o călătorie misionară prin Dobrogea, pe la bisericile înfiinţa­te de el. În august 1925, fratele Radu Taşcă a fost chemat ca păstor la a treia biserică baptistă din Detroit, Statele Unite. Aici a activat până la sfârşitul vieţii sale.

La primul Congres al baptiştilor români, ţinut după Unire, la Buteni, judeţul Arad, fratele Radu a prezentat congresului un raport misionar intitulat „Dobrogea şi Cristos". El a căutat să trezească în toţi spiritul misionar faţă de lucrarea din Dobrogea. Radu Taşcă a fost şi un bun poet. Pentru fiecare ocazie, scotea câte ceva, aşa cum spunea el „din taşca lui Radu".

Pe lângă lucrarea din biserica sa din Detroit, el a căutat să ajute şi biserica baptistă română din Windsor, Canada. Acolo a ţinut ultima sa predică pe data de 24 iunie 1962.

După două zile, la 26 iunie 1962, fratele Radu Taşcă a fost chemat la odihna binecuvântată în Patria promisă.

Surse:

Petru Popovici

Alexa Popovici

Ioan Bunaciu

Farul Mântuirei

Luminătorul

Botez  1922 

Din primul nr. al revistei Farul Mântuirei 1919

 

Chibici Grigore 1896-1978 – din Ipotești

Fratele Chibici Grigore, s-a născut la 06 Septembrie 1896 la Ipotești, jud. Suceava; fiul lui Niculai și Ana.

A fost dat la școală și a făcut șase clase primare.

 S-a căsătorit în anul 1919 cu  Eugenia și Domnul i-a binecuvântat cu mai mulți copii: Dumitru n. 1921; Samoilă n. 1926; Cristina n. 1927; Aurelia n. 1930; Corneliu n. 1932; Maria n.1934.

Fratele Chibici  Grigore s-a întors la Domnul în anul 1924, iar în anul 1925 a mărturisit credinţa în apa botezului. Actul botezului a fost îndeplinit de fratele Ungureanu Silvestru.  

 Chibici Grigore a avut o inimă deschisă pentru lucrarea Domnului şi în anul 1926 a deschis o casă de rugăciune în locuinţa sa.

La 20 mai 1934 este ordinat de către frații Ungureanu și Hapenciuc.

A lucrat în acea biserică până în anul 1971.

In ziua de 15 septembrie 1978, a trecut la Dom­nul, fratele Chibici  Grigore din Comuna Ipoteşti, Judeţul Suceava.

Serviciul de înmormântare a fost condus de către fratele păstor Hapenciuc  Orest,  iar fraţii Brânzei Vasile, din partea Comunităţii Baptiste Bucureşti, Bodnariuc Victor, Mitrofan Gheorghe, Mitrofan Mihai, au vestit Cuvântul lui Dumnezeu, toţi fiind păstori activi.

Fratele Chibici  Grigore a fost bine cunoscut între fraţii din bise­ricile din judeţul Suceava, deoarece a fost primul credincios baptist din acea comună. 

Surse:

Bălgrădean Constantin

Îndrumătorul Creștin Baptist

Corul 1945

Biserica veche

 

 

 

Pascu Geabou 1938 – 2013, din Alexandria

Fratele Pascu Geabou, a fost un om temător de Dumnezeu, a lucrat pentru gloria lui Dumnezeu și s-a lăsat călăuzit de Duhul Sfânt al lui Dumnezeu.

Un bun documentar despre fr. Pascu Geabou, se găsește pe pagina fratelui Daniel Brânzei, vezi AICI.

Alte informații se pot citi pe pagina fratelui Marius Silveșan, vezi AICI.

Mai puteți citi, AICI, AICI și AICI.

NECROLOG PASCU GEABOU

DATE PERSONALE[1]

Născut în 11 aprilie 1938, Segarcea Vale, Teleorman, în familia lui Ivan și Măria Geabou.

Pascu a cunoscut calea Domnului în 1950, fiind invitat de Dan Mitroi la serviciul divin, unde urma să predice fr. Vasile Brânzei. În inima lui Pascu Geabou s-a aprins o flacără care urma să nu se stingă niciodată.

În 1952, intrând la Școala Medie Tehnică de Cooperație din București, s-a înscris la cursurile de cateheză ținute la Biserica Baptistă Golgota.

În 13 decembrie 1953, primește botezul împreună cu alți 22 de tineri, oficiat de  fr. Alexa Popovici. În acest timp, Pascu Geabou era batjocorit de colegii lui de internat, pentru că avea timpul lui de părtășie cu Domnul, citind Biblia, compunând poezii și rugându-se. 

În 3 august 1958 s-a căsătorit cu Gherghina Dena, cununia religioasă fiind oficiată de fr. Bunaciu Ioan. Dumnezeu l-a binecuvântat cu nouă copii: Aurelia (care a decedat la 6 luni), Emanuel (1961), Daniel (1963), Samuel (1965), Cornel (1967), Rodica (1971), Costel (1975), Adiel (1978) și Mihail (1980).

DATE DESPRE LUCRARE.

După înscrierea la Seminarul Teologic Baptist din București, Pascu Geabou a slujit în anii 3 – 4 de seminar, în cercul de biserici Potcoava, fiind ordinat în 1961 în cadrul unui serviciu divin ținut în Capela Seminarului în prezența studenților și a altor musafiri.

După absolvirea Seminarului, Pascu Geabou a slujit ca pastor în cercul de biserici Turnu Măgurele (Turnu, Segarcea Vale, Traianu și Cârligați) și în cercul de biserici Alexandria (Alexandria, Țigănești, Nenciulești și Cervenia). După câțiva ani a fost destituit de autorități din cercul Turnu Măgurele, deoarece a demolat fără autorizație un zid interior pentru a mări spațiul clădirii de închinare. Pascu Geabou a considerat că așa este voia lui Dumnezeu să lucreze în mai puține biserici, deoarece făcea misiune folosind bicicleta. După spusele lui: „autobuzele circulau foarte rar și banii circulau și ei tot așa de rar în buzunarele mele.” Concentrându-se asupra cercului de biserici Alexandria și în același timp și Pitești, Taica, a păstorit deschizând filiale în Plosca, Izvoarele, Viișoara, Conțești, Beiu și Zimnicea. A zidit case noi de rugăciune în Alexandria, Țigănești 1 și 2, Nenciulești, Zimnicea și Izvoarele.

A cumpărat case pe care le-a transformat în case de rugăciune în: Cervenia, Conțești, Beiu și Plosca. După pensionare, în perioada 2001-2005, a păstorit Biserica Baptistă Pacea din Phoenix, Arizona, apoi revenind în România a girat Biserica Baptistă Potcoava, Olt, deoarece nu mai avea păstor.

În ultimele luni ale vieții, a făcut parte din membrii fondatori ai Bisericii Baptiste „Calea Domnului” din Alexandria, biserică ce a început în casa lui.

CONCLUZIA FRATELUI PASCU DUPA 40 DE ANI DE SLUJIRE

 ”Toată slava să fie a Domnului, fiindcă numai El mi-a dat putere și curaj să lucrez cu râvnă sub un regim represiv și dictatorial. Mâna Lui cea bună a fost cu mine, cu familia mea și am putut sluji timp de 40 de ani în același loc în bisericile din cercul Alexandria și oriunde am fost chemat.”

EVIDENȚIEREA UNOR TRĂSĂTURI DE CARACTER

Taica Pascu a fost un om de un curaj extrem. Anchetat de Securitate, îi întreba dacă le este frică de el, iar la primirea răspunsului, el replica... Nici mie nu mi-e frică de voi! Este recunoscut ca singurul care dintr-un impuls de moment, a bătut cu pumnul în masă înaintea Departamentului Cultelor pentru a-și spune mai apăsat punctul de vedere. De asemenea nu a respectat regimul impus de comuniști pentru botezuri, acestea fiind făcute în pădure, la un colț al apei, unde vizibilitatea era redusă. Pe cât de dur era cu securiștii, pe atât de plin de grijă era cu membrii bisericii și cu cei din familie. Fiind răpit de securiști și dus în pădure, amenințat cu moartea, a fost de acord să dea note informative. A revenit acasă, și-a pus la adăpost de la distrugere cărțile și familia, după care a mers și a căutat sfat la fr. Alexa Popovici.

Sfatul acestuia a fost ca în acele note informative să scrie predicile și cântările de la biserică. De la acest obicei i s-a tras porecla Predicatorul Securiștilor, deoarece erau exasperați și scârbiți de predici. Pasiunea lui Taica pentru Domnul său, a fost evidențiată în mod special în contextul „Tărdălașului”, format inițial din Pascu Geabou, Taloș Vasile, Iosif Serac, Vasile Brânzei și Iosif Țon. Împreună cu acești bărbați ai rugăciunii, a concretizat și adunat semnături pentru ceea ce mai târziu s-a numit ”Memoriul celor 50”, în urma căruia      s-au dat libertățile religioase restrânse de Reglementare. Pentru că au ascultat mai mult de Dumnezeu decât de oameni, Dumnezeu s-a folosit de ei cu putere. Ajunși mai apoi în conducerea Comunității de București, Taica Pascu, împreună cu Iosif Serac, au fost destituiți pe motive nefondate. Tot pe atunci au ajuns și în ziarele vremii, fiind batjocoriți și umiliți. Spiritul misionar al lui Taica, nu s-a stins niciodată. Taica a devenit în ultimii ani misionar în Zambia, chiar și când era țintuit la pat. Inima lui s-a atașat de o lucrare făcută în umilință de misionara Maria Halip și ajutând cu ceea ce a putut, s-a considerat pe sine misionar între africani, frații lui cei săraci. Aceasta a fost o mare bucurie și binecuvântare care a însuflețit trupul deja doborât de boală. Spiritul misionar s-a văzut și în perioada când a girat biserica din Potcoava. Făcând vizite, predicând cu autoritate Cuvântul Sfânt, vorbea deseori cu mare mândrie despre cei 8 tineri pe care i-a învățat și botezat. A vrut să se știe că aceștia au fost învățați de fratele Pascu. Pentru un lucrător aproape de finalul vieții, transmiterea acestui spirit de sacrificiu și ucenicie, indică pasiunea vieții lui. Fiind unul dintre membrii fondatori ai bisericii „Calea Domnului”, Taica Pascu și-a dorit ca această biserică să îndeplinească ultima dorință a lui Isus... aceea de a câștiga suflete și a le transforma în ucenici devotați Stăpânului lor.

În testamentul spiritual, lăsat pe suport video bisericii „Calea Domnului”, cu o săptămână înainte de a trece în glorie, aceste lucruri sunt transmise oamenilor de încredere, care vor da mai departe această flacără a uceniciei.

UN FINAL ÎN FORȚĂ

Deși zdrobit de boală și cu sufletul îndurerat, Taica și-a orchestrat dinainte înmormântarea, dorind să fie un eveniment evanghelistic ce-și are centralitatea în Dumnezeu, nu în oameni. Când a știut că toate sunt puse la punct: familia, biserica, înmormântarea, în mai puțin de 4 zile, într-o zi de sărbătoare, a plecat dintre noi, isprăvindu-și alergarea.

În 24 iunie 2013, ora 6.25 dimineața, ne-a părăsit pentru a se bucura veșnic de gloria cununii care îi va fi înmânată personal de Domnul Isus. După cum spunea deseori, Taica nu a fost de pe pământ, iar acum a oficializat această declarație. Printre ultimele cuvinte pe care le-a rostit, cuvinte care însumează umblarea lui cu Cristos, este și declarația teocentrică a alergării lui:

”L-am iubit pe Dumnezeu, mai mult ca viața mea!”

---

[1] Articol scris și pus la dispoziție  de Pană Cristian.