Mai jos redau istoricul
scris și tipărit într-o carte a Bisericii Creștine Baptiste „Betania” din Voloiac,
județul Mehedinți, scrisă de fratele Ilie Enescu. Un frate la o vârstă
onorabilă de aproape 90 de ani, dar dornic să facă cunoscută istoria bisericii
în care l-a lăudat pe Dumnezeu încă din anii 1980. Felicit cu mult respect pe
fratele Ilie și poate cineva se molipsește de dânsul. Am fost ajutat de fratele Cristi Pupăză.
Lectură plăcută!
PREFAŢĂ
 |
| Ilie Enescu |
Cartea de faţă a fost
realizată din dorinţa de a da cinste lui Dumnezeu pentru lucrarea frumoasă pe
care a realizat-o în comuna Voloiac din judeţul Mehedinţi, fiind o mărturie în
plus că Duhul lui Dumnezeu a lucrat şi va lucra în orice vreme prin oamenii ce
I se supun şi ascultă de vocea Sa. Aceasta cuprinde un rezumat succint al
lucrurilor întâmplate dealungul anilor, captând astfel evoluţia Bisericii lui
Hristos din această zonă din stadiul de idee până la zidirea unei comunităţi
creştine în stare să ducă mai departe mesajul mântuirii divine. Autorul
istoriei acestei Biserici a fost şi va fi în continuare Duhul Sfânt al lui
Dumnezeu, care aşa cum a vorbit în vechime oamenilor în diferite feluri,
vorbeşte şi astăzi despre bunătatea Sa ce îndeamnă la pocăinţă.Prin lecturarea cărţii
doresc să încurajez cât mai multe persoane să-L cunoască şi să-L urmeze pe
acela care a schimbat radical viaţa multora din cei menţionaţi aici, dându-le
un viitor nou şi o nădejde de neclintit pentru ziua cea mare a întâlnirii cu
Domnul. Nu este vorba despre doctrine religioase nici despre anumite persoane
ci este vorba despre singurul Dumnezeu vrednic să primească toată slava,
cinstea şi onoarea pentru ceea ce face zi de zi pentru copii Săi răscumpăraţi.
El S-a îndurat şi de această
zonă destul de aridă din punct de vedere spiritual, descoperindu-Se unui om din
satul Valea Bună, pe nume Alexandru Vîlceanu, care la vârsta de 80 de ani, şi-a
mărturisit în apa botezului credinţa în Domnul Isus Hristos. Acesta deşi purta
mai mereu în buzunarul său un Nou Testament cu foi gălbejite de vechime,
totuşi nu avea în inimă siguranţa mântuirii date de Dumnezeu tuturor ce-L caută
dintr-o inimă curată. După ce i-a fost vestit Cuvântul lui Dumnezeu din
Evanghelia după Marcu 16:15, 16[1] şi
Faptele Apostolilor 2:28[2], acesta plin
de bucurie a hotărât să facă botezul pe data de 7 noiembrie 1982 în Biserica
Baptistă din Turnu Severin, de pe strada Cicero nr. 23, fiind botezat de către
pastorul Vasile Gherman.
Aşadar iată unul dintre
primele roade cu care Duhul Sfânt a început lucrarea Sa în această comună,
continuând acum cu mulţi alţii, pentru ca tot mai mulţi oameni să ajungă la
cunoştinţa adevărului şi să-şi întoarcă privirile spre Dumnezeu.
Am bucuria de a mărturisi şi
a lăuda pe Dumnezeu pentru felul cum a lucrat prin Duhul Sfânt la inima
oamenilor din toate timpurile aşa cum confirmă Biblia, începând cu Geneza până
la Apocalipsa inclusiv. În general, oamenii nu au avut voinţă să asculte
chemarea lui Dumnezeu pentru a fi lansaţi în lucrare ci din contră au căutat să
şovăie împotriva celor spuse de Dumnezeu[3]. Totdeauna ei
s-au împotrivit, venind cu diferite argumente înaintea lui Dumnezeu,
arătându-şi însă prin aceasta neputinţa lor[4].
Gingăşia lui Dumnezeu se
vede din toate timpurile prin felul în care i-a ales şi a căutat să-i
sfătuiască pentru a putea primi în inima lor cuvintele Sale[5]. Cu privire la
om, Dumnezeu arată în Cuvântul Său că toate gândurile din inima omului sunt în
fiecare zi îndreptate spre rău, tocmai pentru aceasta El S-a mâhnit în inima
Lui că l-a făcut pe om pe pământ[6]. Totuşi pentru
toate acestea Dumnezeu nu rămâne degajat de om. În scurte cuvinte, cu toate că
a căzut în păcat, Dumnezeu arată în Cuvântul Său că omul care primeşte mărturia
Domnului Isus şi crede în El din inima lui vor curge râuri de apă vie[7]. Ori pentru a
curge această apă vie, mai întâi este văzută necredinţa omului în Dumnezeu.
După ce vine credinţa[8], omul este
scos din egocentrism printr-o căinţă desăvârşită, prin care poate vedea
răbdarea şi chiar îndelunga răbdare a Domnului cu privire la modelarea inimii sale în
aplicarea celor spuse de Dumnezeu.
Iată cât de greu poate să
ajungă un om să fie convins să-L creadă chiar pe Dumnezeul ce l-a creat şi
asta din pricina faptului că în izolarea sa de Dumnezeu, el este tentat să
creadă numai ce vede cu ochii. Pentru fiecare om, credinţa începe cu auzirea
Cuvântului lui Dumnezeu şi odată cu aceasta şi naşterea din nou.
Dar pentru că este vorba de
naşterea din nou, care este o lucrare deosebită pe care o poate face numai
Duhul lui Dumnezeu, aceasta nu se compară cu naşterea lucrurilor făcute de mâna
omului sau chiar cu naşterea lui fizică, pe care i-o confirmă certificatul de
naştere. Această lucrare a naşterii din nou ar trebui să mire pe fiecare, din
moment ce un fruntaş al iudeilor a rămas mirat şi chiar pus în încurcătură de
cuvintele spuse de Domnul Isus Hristos in Ioan capitolul 3[9].
Plăsmuitorul celor scrise
până aici şi a celor ce urmează este Duhul lui Dumnezeu care arată originea
tuturor lucrurilor bune, El le creează şi tot El le dă viaţă.
Legat de Cuvântul lui
Dumnezeu este şi lucrarea pe care Dumnezeu a realizat-o în Voloiac, sat cu
oameni creaţi de El, în care s-a semănat Cuvântul sfânt. Cuvântul a avut un
început pe fiecare ogor. Fiindcă pământul a fost fertil în acest sat, aceasta a
dus la semănarea seminţei de aici pe mai multe ogoare din împrejurimi. Apoi
Dumnezeu a trimis ploaia şi au apărut roadele. Aceasta se numeşte lucrarea lui
Dumnezeu după cum spune Evanghelia propovăduită de Domnul Isus Hristos[10] [11]. În felul acesta s-a extins această
lucrare în satul Voloiac. În Cuvântul lui Dumnezeu spune: „La început Dumnezeu
a făcut.. .”n deci Dumnezeu este Cel ce a făcut.
Acest început nu a fost
lăsat de Dumnezeu în necunoscut ci a fost pregătit prin Duhul Sfânt. În felul
acesta, Dumnezeu prin Cuvântul Său Şi-a desfăşurat şi extins lucrarea pentru
propovăduirea Evangheliei prin care cheamă la mântuire pe toţi oamenii.
În continuare vor fi
relatate evenimente referitoare la timpul şi felul cum a lucrat Dumnezeu cu
privire la naşterea acestei Biserici. Date, împrejurări, evenimente vor fi
scrise toate după voia lui Dumnezeu, pe care tot El le-a adunat din ciornele
notate cu grijă în timpul în
care acestea au avut loc.
În încheierea acestei
prefeţe, rog pe bunul Dumnezeu să ferească pe oricine va citi această carte de
gândurile rele pe care ar putea Satana să i le pulverizeze în inimă, făcând loc
unor închipuiri greşite şi păcătoase împotriva acestei scrieri. Pentru a pune
în gardă şi mai bine pe cititor, acesta trebuie să înţeleagă că toate cele
scrise aici nu au fost scrise de-a pleaşca ci este o muncă insuflată de
Dumnezeu. Lucrarea de faţă nu este un chilipir, nici o afacere care ar da
dreptul de afirmare cuiva şi cu siguranţă nu este nici o încercare de a mă
ridica pe mine în ochii lumii.
Rămân încredinţat că va fi o
bucurie pentru cei care vor citi această istorie a Bisericii din comuna
Voloiac, care în ochii lui Dumnezeu are o semnificaţie deosebită, mai ales
prin faptul că împlineşte cuvintele din Matei 28:19, 20[12]. Poate ca ar
fi multe şi mai delicate lucruri de scris în această prefaţă însă până aici
este îndeajuns. Dumnezeu s-o binecuvânteze şi să binecuvanteze si direcţia al
cărui scop este.
Dumnezeu să aibă milă de noi
şi să ne binecuvânteze, să facă să lumineze peste noi Faţa Lui, ca să se
cunoască pe pământ calea Ta şi printre toate neamurile mântuirea Ta![13]
Istoria Bisericii Baptiste
din Voloiac
şi evoluţia cronologică a
evenimentelor întâmplate
Înainte de a scrie pe aceste
pagini ceea ce va urma, am căutat să fie scris Cuvântul lui Dumnezeu pentru că
„La început era Cuvântul^”[14] El să
scrie şi să fie o bucurie mare pe tot timpul scrierii pentru toţi cei ce vor
citi această lucrare pe care Dumnezeu a făcut-o prin Duhul său Sfânt.
În anul 1990 câţiva fraţi şi
surori din Schela şi-au propus, cu acordul comitetului şi păstorului să-şi
amenajeze o cameră la unul dintre ei şi să se adune acolo, având motivaţia că
unii sunt în vârstă şi nu pot să vină la Biserică atât de dimineaţă cât şi după
amiază în Turnu Severin pe strada Cicero nr. 23, unde era casa de rugăciune.
Fraţii din comitet, împreună cu pastorul Tuţ Romulus din vremea aceea au fost
de acord.
Unul dintre fraţi pe nume
Verbuncu, care era din Schela, împreună cu soţia sa, fiul şi mama şi-au scos
tot ce aveau într-o cameră unde urma mai apoi să fie adunarea. După ce s-a
făcut o mică reparaţie la tavanul camerei, s-a văruit şi s-au aşezat bănci şi
scaune cu o masă care ţinea loc de amvon pentru ziua hotărâtă când urma să fie
adunarea. Camera respectivă aproape s-a umplut cu fraţii, surorile, neamurile
şi prietenii invitaţi. A fost o mare bucurie pentru toţi care au fost acolo.
Acum ce este drept, până ce
codrul nu începe să înverzească, cucul şi privighetoarea nu cântă. Se poate
înţelege clar că până ce omul nu se pune la dispoziţia lucrării lui Dumnezeu nu
simte adevărata bucurie din inimă pentru chemarea oamenilor la mântuire.
Încă de când reparam la
tavanul camerei împreună cu un frate pe nume Coculescu Ion, a luat naştere o
idee în mintea mea şi anume: „Cum oamenii aceştia pun la dispoziţie o cameră a
lor pentru lucrarea Lui Dumnezeu, tot aşa ar fi posibil să fie şi în casa mea
de la ţară, din Voloiac”.
Fiind încă în serviciu la
întreprinderea unde lucram, în sufletul meu a început să se amplifice dorinţa
aceasta referitoare la lucrarea lui Dumnezeu, însă doar El este Cel care
creează condiţii pentru lucrare Sa, dând posibilitatea omului să lucreze dacă
are voinţă pentru aceasta.
După Revoluţia din 1989,
regimul preşedintelui Iliescu dă un decret că persoanele care au vârsta de 55
de ani şi 30 de ani de vechime în câmpul muncii, pot ieşi la pensie. În acel
moment mi- am zis în gândul meu „iată o cale, deoarece eu corespund acestui
decret”.
Fiind în biserică după
terminarea serviciului divin, un frate pe nume Bureţea - din Cerneţ, îl invită
pe fratele Tuţ Romulus să meargă la Cerneţ să vadă un loc de casă unde voiau
să facă o casă de rugăciune. Fiind atent la acea adresare a fratelui Bureţea
către fratele Romică, am mers împreună cu ei şi subsemnatul.
Văzând fundaţia turnată
acolo şi voinţa fratelui Bureţea ca să fie o casă de rugăciune pe locul acela,
fratele Romică a fost de acord.
În acest caz, mi s-a întărit
convingerea că lucrul acesta, cu ajutorul lui Dumnezeu aş putea să-l fac şi eu
în sat la mine, mai ales că pot să ies la pensie prin harul lui Dumnezeu. Slava
Domnului că s-a înfăptuit şi lucrul acela de am ieşit la pensie. De acum încolo
nu mai stau puţin acasă, nu mai trec dealul să mă duc la tren în fugă şi apoi
la serviciu, ci sunt foarte lejer.
La ţară am început alt
servici, acela de agricultor, însă nu mai eram constrâns de programul ce-l
aveam la serviciu, de lucrul în ture şi de răspunderea ce-o aveam acolo.
Ştiind că în satul meu mai
era o adunare la fratele Aurică, am început să nu mai merg la biserică la Turnu
Severin. Cu timpul mi-am dat seama că preocuparea cu treburile gospodăreşti de
la ţară a constituit o capcană bine ascunsă în care am căzut, una din care cu
greu poate să scape cineva.
Aici la ţară, împreună cu
soţia şi soacra mea, ne adunam în fiecare duminică şi joi pentru Cuvântul lui
Dumnezeu în una din camerele casei lui Lulu, băiatul fratelui Cucu Aurică, care
aveau nu
mele de Creştini după
Evanghelie dar făceau botezul la copii când erau mici. Ca să nu mai lungesc
vorba, m-am hotărât împreună cu nevastă-mea să nu ne mai ducem la adunare
acolo.
Începând cu data de duminică
14 februarie 1993, cauza principală care ne-a determinat să luăm această
hotărâre a fost că botezul celor ce se convertesc trebuie să se facă la
persoanele care aud Evanghelia, „se nasc din nou” şi apoi se botează conform
cuvintelor Domnului Isus Hristos din Marcu 16:15-16[15] şi
Matei 28:19-20[16].
Fratele Aurică, cel ce ne
vorbise din Cuvântul lui Dumnezeu, ne-a îndemnat să ne ducem la adunarea care
era pe strada Cicero nr. 23. Când eram în Tr. Severin, am auzit şi am cercetat
în Evanghelie, că botezul nu se face la copii mici, ci la persoane care înţeleg
Cuvântul lui Dumnezeu şi-L mărturisesc în apa botezului[17]. Fratele
Aurică susţinea cu tărie că dacă ai făcut o dată botezul, nu are rost să-l mai
faci a doua oară.
Cercetând de mai multe ori
mărturia de credinţă a cultului din care făcea parte, am văzut scris că făceau
botezul la copii mici.
Dacă vorbeam în adunarea
lor, trebuia să am grijă să nu vorbesc despre botez, considerându-mă cenzurat
pentru că nu puteam vorbi adevărul complet, deşi în afara adunării am vorbit cu
dumnealor de nenumărate ori despre botez, chiar până la ceartă. Atunci am început
să mă gândesc la ceea ce se realizase la Schela, în casa fratelui
Verbuncu unde luase naştere
acea adunare. Apostolul Pavel arată asta în epistolele sale, Romani 6:3-4.
Ideile în suflet se
amplificau pentru o adunare unde să se poată spune adevărul la oameni aşa cum
este scris în Noul Testament. Pe de altă parte mă gândeam că în această lucrare
trebuie angrenate cel puţin 4-5 persoane, care să cunoască bine Cuvântul şi să
fie predaţi Domnului Isus, numai de aici încolo se poate face această mişcare
în sensul real, după Cuvântul lui Dumnezeu.
În anul 1991, când ieşisem
de la adunarea din biserica din Tr. Severin unde ne strângeam pe str. Cicero
nr. 23, mergând spre casă cu fratele păstor Tuţ Romulus, am început să-i spun
ideile ce mă frământau şi anume:
- Frate
Romică, orice cameră are patru pereţi, încadrată pe fiecare colţ cu câte un
stâlp, eu mă duc la ţară şi sunt un stâlp, mai mi-ar trebui încă trei stâlpi şi
s-ar face patru şi iată camera! Aceasta ar însemna Adunarea, Biserica.
Fratele Romică, fără să
ezite spune:
- sunt
cei Trei Stâlpi
Când urma el să spună despre
acest subiect, eu i-am luat vorba din gura spunând:
- Aaa,
da frate Romică; Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt.
Nu îmi mai aduc aminte ceea
ce am mai vorbit după aceea, însă nu voi uita timpul şi locul unde am vorbit;
era o zi de vară foarte frumoasă când ne întorceam spre locurile noastre de
acasă pe bulevardul Tudor Vladimirescu. Ca şi mai înainte, în mintea mea a
rămas mereu gândul adunării, cu întrebarea „cum să fac, cum să fac?”
În Voloiac vestisem Cuvântul
lui Dumnezeu la mai multe persoane care au vrut să-L asculte. Singurul care a
auzit Cuvântul şi L-a primit pe Domnul Isus în inimă a fost Dumitru N. Turcu.
El, pe parcursul timpului a făcut ce a spus Domnul Isus, mărturisin- du-L în
apa botezului la 11 octombrie 1991 în Biserica din Drobeta Tr. Severin, botez
oficiat de către fratele Romică. După aceea, fiind la ţară, mergeam la adunare
în curtea unde era o cameră, în casa lui Lulu, un băiat al fratelui Aurică,
împreună cu nevastă-mea şi soacră-mea.
Greutăţi multe pe vremea
aceea. Fratele Mitică era bolnav, despărţit de nevastă, copii lui erau
împărţiţi, părinţi erau contra pocăinţei lui dar totuşi îl lăsau să meargă la
adunare.
Mărturisind pe Domnul Isus
şi eu şi Matilda, soţia mea, Dumnezeu i-a dat îndemn şi fratelui Mitică să
facă şi el lucrarea aceasta cum putea. În cele din urmă, Dumnezeu prin Cuvântul
Său a cercetat pe Mariana Rioşanu, apoi a început şi ea să vină la adunare.
După aceea, Cuvântul Sfânt al lui Dumnezeu a vorbit şi Lenuţei lui Ion.
Mariana, cu chiu cu vai
făcea cum făcea şi venea la adunare, fiindcă bărbatul ei era împotrivă. Era o
mare bucurie cand ne întâlneam. Dumnezeu le ştia pe toate. În schimb Duhul
Sfânt a început să lucreze cum ştia El mai bine în inima Marianei şi Lenuţei,
care era croitoreasă. În atelierul de croitorie pe care-l avea Lenuţa, împreună
cu Mariana şi Mitică se înfăptuia ce spune Domnul Isus în Matei 18:20[18].
Acolo deja se formase o
celulă care urma să fie inclusă în organismul viu al Bisericii Domnului Isus.
Eu vedeam că dragostea dintâi era în creştere şi
mă rugam cu nevastă-mea ca Duhul Sfânt să le crească credinţa. Ştiam că
întreaga Biserică a lui Dumnezeu de pe pământ se ruga pentru cei ce urmau să
vină în urma lor. Eram îndreptăţit să cred pe Duhul lui Dumnezeu că va lucra
şi că va înfăptui tot ceea ce mai dinainte aşteptam să se realizeze, adică o
adunare după voia lui Dumnezeu.
Divergenţa care era în
dezacord cu Cuvântul scris al Noului Testament cu privire la botezul celor ce
se întorc prin pocăinţă la Dumnezeu a fost chiar cauza care a dus spre o nouă
adunare a Bisericii din Voloiac. Ori tocmai această cauză a produs efectul dorit.
Fenomenul acesta a constituit manifestarea interioară şi dorinţa ca oamenii să
cunoască Adevărul, adică pe Domnul Isus Hristos şi ceea ce vrea Dumnezeu ca
omul să facă omul pentru mântuirea sufletului său.
După aceşti primi paşi, ca
de obicei a început şi prigoana, care într-o asemenea lucrare întotdeauna a
fost şi este indispensabilă pentru credincioşi.
Bărbatul Marianei era foc de
rău, pornit să facă prăpăd. La Lenuţa problema era altfel, fiindcă mă gândeam
că Ion, soţul ei era mai domol, însă nu-i ştiam totuşi reacţia din inima lui.
Când ne duceam „la adunare la Aurică” (cum spune lumea), noi ne duceam la
adunarea Domnului Isus şi era o mare bucurie când mergeam pe drum la vale şi
când ne întorceam acasă.
În cele din urmă a venit şi
Monica, cu o prietenă a sa pe nume Vali. Acestea două deşi în genunchi Îl
invitaseră pe Domnul Isus să intre şi în viaţa lor, totuşi nu au mai venit la
adunare. Îmi părea rău de asta şi nu ştiam nici cum să le mai vorbesc. Altă
dată, m-am întâlnit cu Monica în timp ce luam apă de la fântână şi venea şi ea
să ia apă. Afectat de Cuvântul Domnului cum eram, i-am vorbit din nou Monicăi.
Mă gândeam în sufletul meu că dragoste cu sila nu se face. Pentru calmarea mea,
venea un alt gând şi-mi spunea: „Dar tu, cum ai fost?” Însă Dumnezeu lucrează
când într-un fel când într-altul, aceasta era speranţa mea.
În acea adunare femeile nu
puteau să se roage, bazându-se pe Cuvântul lui Dumnezeu din 1 Corinteni
14:34-36[19]. Acum eu vedeam
că Duhul Sfânt lucrează la inima Marianei şi a Lenuţei. Începusem să le
mărturisesc despre mărturia Domnului Isus Hristos şi în apa botezului. Mariana
a înţeles lucrul acesta.
Când planificasem să meargă
la Tr. Severin să vadă sau chiar să- şi mărturisească credinţa în apa
botezului, nu a putut veni pentru că Florin, bărbatul ei i-a impus să se ducă
la botezul unui copil. Au fost şi naşi la o familie a neamurilor lor.
Observând că Lenuţa crescuse
spiritual, am considerat că era aptă să-L mărturisească pe Domnul Isus în apa
botezului şi am început să-i vorbesc de mai multe ori despre textele
referitoare la botez din Evanghelia după Marcu 16:15, 16[20], Matei
28:19, 20[21], etc. Lenuţa
îmi spune că nu este pregătită să facă lucrul acesta. Gândurile mele m-au
îndemnat să cred că de Lenuţa se ocupa ori Aurică ori copii lui, învăţând-o să
nu facă botezul. Îmi părea rău de ea că era înflăcărată pentru Domnul Isus dar
în nici un caz nu auzeam din gura ei ceva despre botez.
Într-una din zile iarăşi
i-am spus despre botez. În cele din urmă Lenuţa îmi spune:
- Nea Ilie, uite m-am
întâlnit cu Dănuţ (copilul lui Aurică) şi nu ştiu cum am ajuns la vorba aceasta
cu botezul şi mi-a spus că dumitale te duci la care te duci şi le vorbeşti
numai de botez, ca să-l facă... şi acum ce-i drept mi-ai spus lucrul acesta şi
mie de multe ori.
Nu-mi mai aduc aminte ce
i-am spus Lenuţei dar ştiu că mi-a rămas în inimă o mare întristare de ceea
ce-mi spusese ea şi ceea ce îi spusese Dănuţ.
Ori dacă i s-ar spune cuiva
despre botez înainte ca el să se nască din nou aceasta nu ar fi o mărturie
corectă. Un suflet care doreşte să facă această mărturie o face dacă
într-adevăr este „născut din nou”.
Mi-am dat seama şi mai bine
că eram ţinut sub observaţie, aşa cum Îl ţineau fariseii şi saducheii pe Domnul
Isus şi ucenicii Lui, punând piedici în lucrarea Domnului şi căutând să ţină
persoana respectivă în învăţătura lor.
Şi cum văzusem în mărturia
de credinţă a cultului din care făceau parte că cei ce fac botezul, îl fac doar
ca un spectacol şi ca sa atragă lumea la ei, aceste constatări m-au adus în
pragul incertitudinii cu privire la o mărturie adevărată după Cuvântul lui
Dumnezeu.
Cu Lenuţa am rărit aproape
definitiv părtăşia după ce-mi spusese ce a vorbit cu Dănuţ despre mine. Îmi
părea foarte rău, pentru că pe orice cale căutau s-o convingă să rămână în
învăţătura oamenilor şi nu a Domnului Isus şi a apostolilor conform Matei
28:19, 20[22] şi Ioan
17:20[23]. M-am rugat
lui Dumnezeu să găsească prin posibilităţile Sale o metodă de convingere. Aşa
cum gândisem de la început mă consolam cu gândul că Dumnezeu va scoate suflete
care să formeze o adunare după voia Sa.
Rămăsesem într-o stare
lipsită de bucuria de a mai merge la acea adunare, părtăşia sau comentariile
pe care le aveam pe baza Cuvântului lui Dumnezeu erau întreţinute doar cu ne-
vastă-mea. Începeam din Cuvântul lui Dumnezeu şi ajungeam
mereu la cuvintele Domnului
Isus din Matei 28:19, 20[24], Marcu
16:15, 16[25].
Într-o zi soţia mea mi-a
amintit spunându-mi:
- Nu şti ce a făcut Balică
cu nea’ Alexandru din Valea Bună, când l-a luat de la Biserică din Tr. Severin,
l-a dus pe stadion şi ce i-a spus acolo nu ştiu, că în cele din urmă, cu toate
că făcuse botezul convins de Cuvântul lui Dumnezeu şi plin de bucurie în 7
Noiembrie 1982, la vârsta de 80 de ani în Biserica din Tr. Severin totuşi
ajunsese într-o răceală completă.
Iată ce influenţă negativă
asupra unor persoane, chiar botezate, poate avea o persoană precum acest
Balică din Tr. Severin şi era neam de familie cu fratele Aurică din Voloiac.
Aceste mărturii, contrare
Cuvântului lui Dumnezeu, m-au făcut să mă opun acestora, având ca argument
Adevărul sfânt al lui Dumnezeu, mărturia Domnului Isus Hristos şi a apostolilor
Săi. După acest impact pe care l-a avut nea’ Alexandru cu Balică în Tr.
Severin, chiar în camera din care scriu acum, mi-a povestit acest om bătrân
despre pastorul care-l botezase, despre Gherman Vasile, cum că acesta este
neamţ.
Trecuseră aproape 10 ani de
zile de la cauza cu nea’ Alexandru când m-am dus cu Mariana în Biserica din
Tr. Severin (pentru că ea nu fusese niciodată acolo), ca să audă Cuvântul lui
Dumnezeu şi să vadă o adunare de mai multe persoane pline de râvnă aşa cum era
şi ea. În timpul de rugăciune, printre alte suflete s-a rugat şi Mariana, care
s-a rugat lui Dumnezeu zicând ceva şi despre păcătoşii din Voloiac. Acest
Balică era şi el acolo iar la terminarea programului Mariana a ieşit afară din
adunare. Fiind multe persoane acolo, am căutat-o dar abia am găsit-o. Balică,
omul căruia nu-i plăcea să audă despre botezul pe care-l făceau sufletele ce se
pocăiesc, îi ieşise Marianei înainte şi ţinându-i un interogatoriu:
- „sunt oameni păcătoşi în
Voloiac” şi că acolo eu sunt şef peste adunarea care se ţinea la Aurică?
Când m-a văzut pe mine nu a
mai zis nici două cuvinte. Această întâmplare am văzut-o cu ochii mei iar cele
de mai sus mi le-a spus Mariana în timp ce mergea la o soră a ei, care locuia
în Severin.
Acum se pune întrebarea: cum
poţi sta pasiv faţă de nişte oameni care nu spun Adevărul celor ce au nevoie
de mântuire? În sfârşit Duhul Sfânt al lui Dumnezeu mi-a dat răbdare ca să fac
în aşa fel încât lumea să nu observe o duşmănie între noi din pricina aceasta.
Până la momentul potrivit ne-am continuat ducerea la adunare mereu. S-a ivit
cazul când am fost anunţaţi de careva dintre fraţii de la Severin că la Bala va
fi un botez Nou Testamental. Atunci am vorbit cu soţia mea şi cu prietena
Lenuţa să mergem în duminica respectivă la Bala.
M-am dus la Dănuţ şi în mod
„discret” i-am spus să o ia şi pe prietena sa pe care urma s-o ia în căsătorie,
fiindcă are maşină şi o sa-i plătesc eu benzina, ca să mai ieşim şi noi afară
la alte adunări, fără să-i spun ceva despre botez. Zis şi făcut. Eu I-am
mulţumit lui Dumnezeu de prilejul pe care-l crease, fiindcă atât Lenuţa cât şi
prietena lui Dănuţ, despre care mi-am dat seama că era ţinută la distanţă de
asemenea cunoştinţe despre botez, au putut veni.
Ca să fiu mai sigur că Dănuţ
nu va auzi despre botez (fiindcă nu mai venea), nu i-am spus nici Lenuţei ce va
fi acolo ca să aibă o surpriză şi să nu se audă nimic mai înainte despre acest
act. În sfârşit a venit şi duminica aceea, de dimineaţă eu şi cu nevastă-mea am
trecut pe la Lenuţa şi toţi trei am plecat la Dănuţ. Când am ajuns acolo, mi-a
zis că prietena sa, Lili nu mai merge pentru că-i spusese prea târziu. Atunci a
mers mama lui.
Ne-am urcat în maşină şi cu
ajutorul lui Dumnezeu am ajuns acolo, unde sus pe deal era o casă de rugăciune
construită până la centură. Lângă ea era baptistierul în aer liber cum îi stă
mai frumos. Ce vreme! Cer senin, o atmosferă caldă, câmpul verde, aşa de minunat
încât dacă ar fi trăit Eminescu acea atmosferă plăcută ar fi pus-o imediat în
versuri. Slavă lui Dumnezeu că El a orchestrat-o, fiindcă era lucrarea Sa. Erau
acolo fraţi şi surori de toate vârstele, la fel şi prieteni mulţi. A început
propovăduirea Evangheliei pe marginea botezului, având ca subiect central
întâlnirea lui Filip cu famenul etiopian din Faptele Apostolilor 8:26-40[26].
Dănuţ intrase să cânte la
cor pentru că el lucrând la Severin venea la adunare acolo, tinerii îl
cunoşteau şi abia l-au văzut. În adunare aici, când ne-am aşezat, eu aveam în
faţă pe Lenuţa şi mama lui Dănuţ. La momentul când a văzut Lenuţa candidaţii
îmbrăcaţi în haine albe şi pe primul dintre ei intrând şi ieşind din apa
botezului după mărturisirea credinţei, am auzit-o pe Lenuţa spunând: „Aici ai
să mă vezi!” După ce a vorbit ea aceste cuvinte, mama lui Dănuţ fără să
întârzie a zis: „merge şi fără botez!” În momentul în care mi-a adresat Lenuţa
acele cuvinte a împlinit bucuria pe care o aveam atunci când îi vorbeam mai
înainte despre botez.
Sunt bine cunoscute
cuvintele Domnului Isus şi anume faptul că ceea ce la oameni este cu neputinţă,
la Dumnezeu toate lucrurile sunt cu putinţă. Dar imediat după ce cuvintele
mamei lui Dănuţ au fost rostite, ceea ce ştiam că nu le place să audă despre botez,
de data aceasta a pus vârf acţiunilor lor împotriva cuvintelor Domnului Isus de
la Matei 28:19-20[27] ş.a.m.d.
După bucurie a venit iar
întristarea fiindcă ştiam că o să se ocupe de Lenuţa cineva din acea adunare
ca să rămână stabilă în învăţăturile lor care nu erau în concordanţă cu
Cuvântul lui Dumnezeu. Eu m-am rugat lui Dumnezeu ca Lenuţa să nu uite
niciodată ce auzise şi ce văzuse la acel botez de la Bala, fiind plin de
încredere că
Duhul Sfânt al lui Dumnezeu
o va face pe Lenuţa să facă şi ea ceea ce au făcut acele persoane fiindcă asta
este voia lui Dumnezeu[28].
După ce am servit masa,
acolo la Bala, ne-am urcat în maşină şi am plecat spre Voloiac. Remarc aici că
de la aceşti oameni care au fost şi sunt contra botezului, nu am putut să aflu
reacţia referitoare la acel botez. Pentru că inima Lenuţei a fost mişcată de
ceea ce văzuse şi auzise acolo, domnea o mare bucurie. Invitarea Lenuţei la
botez în acea zi şi-a atins ţinta şi acea ţintă era chiar inima ei.
După această lucrare şi cu
ce au văzut la botez, oamenii aceştia care nu au mărturisit şi nu mărturisesc
botezul, au rămas indiferenţi. În acest caz s-a produs o răceală a noastră faţă
de ei dar şi a lor faţă de noi. În schimb s-a întărit o hotărâre, având
convingerea că va lua naştere o nouă adunare, aşa cum o vedeam după Cuvântul
lui Dumnezeu şi cum o vrea Domnul Isus. Timpul până aici şi cu tot ce s-a
vorbit va rămâne în urmă, în ochii mei era deja viitorul.
Până aici este clară care a
fost „cauza” ce a dat naştere Bisericii Baptiste din Voloiac. De aici înainte
vor fi arătate efectele acestei cauze care au produs evoluţia acestei adunări.
Iată că a sosit timpul când
în ianuarie 1993 m-am dus la Biserica din
Tr. Severin într-o seară când la orele stabilite ştiam că trebuie să înceapă
programul, adică Cuvântul pentru momentele de rugăciune ale fraţilor şi
surorilor, poezii, cântări apoi Cuvântul pentru serviciul divin. În locul
acesta s-a anunţat că va rula filmul „Viaţa lui Isus”, realizat după Evanghelia
lui Luca, în timp ce-l vizionam m-am gândit şi am zis în inima mea: „Doamne, cum
aş putea face ca acest film să ajungă şi la consătenii mei din Voloiac?”
După terminarea filmului un
frate de la Craiova, pe nume Ghe- orghe a vorbit cu privire la vizionarea
filmului de către lume. El le cerea celor ce mergeau cu filmul în diferite
locaţii să afle părerile despre film ale celor ce-l vizionau sau daca a fost
cineva contra. Toate aceste păreri referitoare la reacţia lumii erau transmise
mai departe.
După aceea a vorbit de nişte
broşuri în care era scrisă Evanghelia după Luca. După ce a vorbit despre ele,
i-am cerut să-mi dea şi mie din acele broşuri şi mi-a promis că după ce ieşim
afară îmi va da pentru că le avea în maşină. Înainte să ies din adunare l-am
întâlnit pe fratele Coculescu Ion şi l-am întrebat: „Frate Ioane, cum să fac să
iau şi eu filmul acesta la Voloiac?” Arătându-mi cu degetul în sus a zis
„Roagă-te!” Apoi mi-a spus că responsabili cu derularea filmului sunt fraţii
Corlan Ion şi Bădărău Gheorghe.
Imediat după ce am vorbit cu
fratele Coculescu m-am dus la fratele Gheorghe, care mi-a dat peste 10 broşuri
şi am plecat apoi la fratele Bădărău Gheorghe acasă. Acolo am stabilit cum să
ajungem cu aparatul de filmat a Voloiac. Fratele Bădărău Gheorghe era plin de
râvnă pentru lucrarea Domnului. Împreună cu Duhul Sfânt am ajuns de acord să
fixăm data de vineri, 22 ianuarie 1993 orele 17:00 când va rula filmul „Viaţa
lui Isus” la Voloiac. Tot în seara aceea, pe când mă aflam în casa fratelui
Bădărău, acesta mi-a făcut un afiş cu litere mari şi colorate, ca model pentru
a le pune prin Voloiac.
Afişele aveau textul
următor: Alianţa Evanghelică vă invită să participaţi la vizionarea filmului
Viaţa lui Isus
Locul: Căminul cultural
Voloiac
Data: vineri, 22 ianuarie
1993, orele 17:00
Intrarea liberă!
A rămas ca să fac şi
celelalte afişe când ajung acasă la Voloiac. Toate bune până aici dar „frate
Bădărău, cum facem să ajungem cu aparatele la Voloiac?” i-am zis eu. Eu credeam
că poate are maşină dar fratele mi-a spus că nu dispune de niciun mijloc de transport.
Înţelegând lucrul acesta, i-am zis: „frate Bădărău, unde ai aparatele aici pe
sală?” După ce le-am văzut şi le-am ridicat în mână am zis: „De aici până la
gară în vale le duceţi dumneavoastră după aceea vă urcaţi în cursa care pleacă
de aici până la haltă Strehaia şi de acolo vă ţin eu calea şi mergem la
autobuz spre Voloiac.” „Gata frate Ilie, s-a făcut!” I-am mai spus că pentru
lucrarea Domnului sunt în stare să le duc şi în spinare de la Ciochiuţa peste
deal până la Voloiac.
Am plecat acasă, la Voloiac,
rămânând vorba ca vineri, 22 ianuarie 1993 la ora când sosea cursa în halta
Strehaia să-i aştept acolo. Am ajuns acasă plin de bucurie şi am povestit
despre această bucurie şi nevestei mele şi Marianei. Am făcut şase afişe, am
vorbit cu primarul comunei pe atunci Drăghici Constantin, cu directorul
căminului cultural, un băiat al lui Goriţă din satul Voloicel. În cele din urmă
şi cu bibliotecara de la căminul respectiv, doamna Hurtupan.
Pe 21 ianuarie, i-am dat
telefon la Severin fratelui Bădărău, de la Nicolae Cameniţă. Acesta mi-a
răspuns: „gata frate, mâine să ne aştepţi în haltă la Strehaia.” L-am salutat
cu „Dumnezeu să ne ajute!” Cu ceva timp mai înainte, vorbisem cu Dănuţ,
băiatul lui Aurică dacă poate să ne aducă cu aparatele de la halta Strehaia şi
mi-a promis că
o să vină.
În dimineaţa de 22 ianuarie,
am trecut peste deal, la Ciochiuţa. A sosit cursa în gară, ne-am urcat în tren,
am găsit pe fraţii Corlan Ion şi Bădărău Gheorghe şi ne-am bucurat foarte tare.
După foarte puţin timp, cursa a ajuns în halta Strehaia, unde ne-am dat jos. În
câteva minute a ajuns şi Dănuţ cu maşina şi am plecat spre Voloiac. Ajunşi
acasă, cei doi fraţi s-au odihnit, au servit masa, după care a sosit timpul să
mergem la căminul cultural. Am mers pe jos până acolo, luând şi aparatele cu
noi.
Încet, încet a început să se
adune lume. Până să se umple sala căminului cu oameni, fratele Bădărău a trecut
peste drum, unde era o portiţă deschisă şi se uita la o clădire unde stătuse
Emil Puicea odată, pe urmă a fost C.A.P. Dând târcol casei împreună cu mine,
mi-a spus: „frate Ilie, casa asta ar fi bună pentru o casă de rugăciune”.
Nu-mi mai amintesc ce i-am răspuns, însă am traversat din nou drumul şi am
intrat în cămin. S-a dat drumul filmului „Viaţa lui Isus”. Era splendid, în
culori şi clar. Îmi clocotea sângele de bucurie. În sala căminului era tăcere
deplină. La încheiere a fost o rugăciune dată chiar pe banda filmului.
După terminarea filmului
fratele Bădărău a spus la toţi care erau în sală că o să ne reîntâlnim peste
două săptămâni, pe data de 5 februarie 1993 tot de la orele 17:00 şi tot la
căminul cultural. Am înţeles de la fratele Bădărău că de data aceasta vrea să
stea de vorbă cu tinerii, femei şi bărbaţi să-i întrebe dacă le-a plăcut filmul
şi să vadă reacţia oamenilor cu privire la ceea ce au văzut.
A trecut timpul şi a venit
ziua de 5 februarie 1993. Am fost şi am vorbit cu doamna Hurtupan, care mi-a
dat din nou cheia de la căminul cultural. În cămin era praf mult pe scaune,
peste tot. Pereţii aveau nevoie să fie văruiţi însă timpul nu-mi mai permitea
să fac şi lucrul acesta. Am făcut curăţenie cum am putut, am aşezat o masă şi
am aşternut o coală de hârtie peste ea. Am încuiat uşa la sala de cămin şi am
plecat spre casă, aşteptând să apară fratele Bădărău cu autobuzul sau peste
deal, vorba cu el rămăsese vorbă.
Mergând prin sat la vale
m-am întâlnit cu Mina, care îmi spune că în dreptul porţii mele este o maşină.
Bucuros de această veste am mărit pasul. Când ajung acasă îl văd pe fratele
Bădărău împreună cu un cetăţean înalt şi robust. Am dat mâna cu ei şi fratele
Bădărău, plin de bucurie că nu trebuise să treacă dealul de la Ciochiuţa la Vo-
loiac, îmi spune: „fratele Tulbure Gheorghe, misionar în Mehedinţi”. Cam în
fugă fratele Bădărău mi-a povestit cum era să-şi ia traista în spinare şi să
treacă dealul la Voloiac dar întrucât fratele Tulbure se odihnise în noaptea
aceea de 4 spre 5 februarie 1993 şi urmând să plece la Timişoara a auzit pe
fratele Bădărău unde se duce şi după ce s-a gândit fratele Tulbure, a dat
telefon soţiei sale de la Timişoara, spunându-i că are nevoie să mai întârzie.
Fratele Tulbure când a auzit
pe fratele Bădărău că aici sunt credincioşi s-a bucurat. Mult nu am stat de
vorbă că se apropia ora 17:00 şi am luat-o înainte spre căminul cultural să-l
deschid.
Când am deschis căminul eram
eu singur cu Domnul Isus, după care au început să vină câte o persoană câte
două, au venit şi fraţii Bădărău şi Tulbure. A venit multă lume încât aproape
s-a umplut toată sala. După ce s-au cântat câteva cântări, fratele Tulbure m-a
întrebat dacă să începem sau să mai aşteptăm şi i-am răspuns să mai aşteptăm
puţin, după care a început să vorbească fratele Tulbure. Dumnezeu a vorbit
fiecărei persoane ce venise în locul acela. Primul suflet care a fost mişcat a
fost al Adelei.
După ce au plecat fraţii,
m-am dus la sora mea Cornelia, mama Adelei şi am stat de vorbă cu ea despre ce
au văzut la film şi despre cele vorbite de fratele Tulbure. Din gura Adelei au
ieşit cuvintele care arătau hotărârea ei că vrea să-L urmeze pe Domnul Isus.
Aşezân- du-ne pe genunchi, aşteptam ca şi Cornelia, mama Adelei să-L invite pe
Domnul Isus în inima ei dar nu am auzit niciun grai. Necunos când ce a zis în
inima ei, ne-am ridicat în picioare. M-am uitat pe masa lor unde era o broşură
mică în care erau multe versete. Din această broşură au fost tipărite sute de
mii de exemplare sau poate chiar mai multe. Pe copertă era înfăţişat un deal
însoţit de o prăpastie mare, arătând o oaie şi pe Domnul Isus cu mâna întinsă
să salveze animalul iar sus pe cer un vultur care plana deasupra lor. Pe
copertă era scris „Ajutor de sus”. În clipele acelea mi-au venit în minte cuvintele
Domnului Isus din pilda cu oaia rătăcită[29]. Vorbind
despre aceste cuvinte ale Domnului Isus, Cornelia a zis: „hai să îngenunchem!”
În momentele acelea i s-a
deschis inima şi L-a primit pe Domnul Isus. Am plecat acasă plin de bucurie că
Domnul Isus întinsese mâna şi asupra Corneliei chiar dacă iniţial ezitase să
se lase în mâna Sa.
Începând cu 14 februarie
1993, am luat hotărârea împreună cu nevasta mea să nu ne mai ducem la adunare
la locul unde se ţinea în casa lui Lulu. Nu cu mult timp înaintea acestei
hotărâri venise la noi o soră pe nume Sanda, de la fraţii penticostali de la biserica
din Tr. Severin. De data aceasta a venit vorba de felul cum ne bucurăm aici
acasă, arătând că ne adunăm la fraţii aceştia creştini după Evanghelie dar
nebotezaţi. Pricina că nu vor să facă botezul decât la copii mici a avut ca
rezultat nemulţumirea noastră pentru această dârză hotărâre a lor şi că pe noi
nu ne mai trage inima să ne mai adunăm acolo şi că am dori să fie o adunare aşa
cum vrea Dumnezeu. Spunând acestea, sora Sanda a zis că ar fi bine să se poată
înfăptui acest lucru însă trebuie să
ne rugăm pentru aceasta şi
am început să ne rugăm chiar din ziua aceea. Sora Sanda a spus că dacă această
acţiune a noastră va fi după voia lui Dumnezeu ne va răspunde şi tot El o va şi
înfăptui iar dacă nu va fi voia Lui, nu va fi nimic.
Miercuri 24 februarie 1993
m-am dus la Tr. Severin iar când m-am întors am luat o cursă ce ajungea în
halta Strehaia la ora 10:00 dimineaţa. În acelaşi compartiment al trenului a
fost şi fratele Aurică Cucu, omul care ne-a îndrumat spre Domnul Isus şi ne-a
spus să ne ducem la adunarea de pe strada Cicero nr. 23 în urmă cu 12 ani, pe
când eram încă la Severin. Nu mai ştiu ce am mai discutat şi cu cine dar
timpul a trecut foarte repede şi a trebuit să cobor în halta Strehaia, apoi am
mers la autogară şi am luat autobuzul înspre Voloiac.
Autobuzul era plin cu oameni
de toate vârstele. Un om care-l cunoştea pe fratele Aurică l-a salutat pe
acesta cu „pacea Domnului”. Uitându-mă înapoi am spus acelui om: „care domn?”
Pentru că sunt doi domni, unul rău şi Unul Bun.” I-am pus această întrebare
deoarece am fost lezat că nu a zis „pacea Domnului Isus” ca să ştie lumea care
aude că numai El dă pacea. Cu aceste cuvinte se face o delimitare corectă
între Domnul luminii şi domnul întunericului. Stând pe scaun în autobuz până să
ajungem în Voloiac, fratele Aurică mi-a zis că omul acesta se numeşte Ţiţirigă
şi că a făcut botezul la penticostali dar că „botezul nici nu-l bagă nici nu-l
scoate”. La ce o fi vrut să se refere fratele Aurică cu aceste cuvinte nu am
putut cunoaşte. Aceste cuvinte din urmă ale sale au fost rostite după ce am
coborât din autobuz în Voloiac. După aceasta m-am gândit şi eu la ceea ce am
auzit... de ce atâta rea voinţă împotriva botezului, a cuvintelor Domnului Isus
Hristos?
Am început cu data de
duminică, 28 februarie 1993 să ne adunăm în bucătăria noastră în Numele
Domnului Isus Hristos. Pentru prima dată am participat la adunare în acea zi:
subsemnatul, Matilda - soţia mea, soacră-mea Elena, Cornelia, Mitică şi
Mariana.
Când a venit a doua oară
fratele Tulbure cu fratele Bădărău s-au oprit la fratele Aurică. Acolo fratele
Tulbure le-a propus să fim într-o singură adunare o singură biserică. Fratele
Aurică cu ai lui nu au avut această voinţă să accepte propunerea fratelui.
Fratele Tulbure, care ne auzise că nu ne mai ducem la adunare acolo a fost de
acord să continuăm să ne adunăm aici în această casă, aşa cum înainte ne
gândisem şi chiar făcusem. Împreună cu sora Sanda, ne-am rugat lui Dumnezeu să
ne întărească şi să ne mărească numărul. Sosise şi prilejul minunat în care
Dumnezeu conform dorinţei noastre de a fi o adunare după voia Lui, îl îndrumase
pe fratele Tulbure să vină la Voloiac împreună cu fratele Bădărău. Tot atunci
am înţeles că fratele Tulbure era misionar şi la Almăjel.
De atunci chiar dacă era
vreme bună sau rea, fratele Tulbure a parcurs nenumărate drumuri de la
Timişoara spre Almăjel-Voloiac şi retur. Din cauza incertitudinii pe care o
aveam asupra fratelui Tulbure, fiindcă nu-l cunoşteam, în minte îmi veneau
diferite gânduri, dând naştere la fel de fel de întrebări. Nu după mult timp am
înţeles că de fapt lucrarea de misionar era cea pe care au avut-o şi apostolii
şi ceilalţi din urma lor, conform cuvintelor Domnului Isus din Mar- cu 16:15,
16[30]. În cele din
urmă am început să fiu convins şi să apreciez valoarea sa din orice punct de
vedere. Când a spus celor de la Timişoara de lucrarea din comuna Voloiac, cei
de acolo s-au îndoit, în special pastorul Maleş, care a numit aceste locuri
„coclauri”. Consideraţia mea a fost aceasta că fratele Tulbure privea lucrarea
la care a fost chemat ca un deliciu suprem, precum cea mai bună mâncare[31].
Imi aduc aminte că într-o
toamnă eram aici acasa, la tara. Se- mănasem grâu, făcând ceea ce făcusem şi în
urmă cu 36 de ani. Acel grâu avea circa 2 noduri pe pai şi trebuia să amenajez
un loc pentru a-l depozita. În timp ce munceam la asta, fiind plin de mortar
până la gât, m-am pomenit cu fratele Tulbure, îmbrăcat cu o cămaşă albă, cu
mânecă scurtă, însoţit de un frate Nelu, care îmi spune zâmbind: „pacea
Domnului Isus!” Mi-a făcut cunoştinţă cu fratele respectiv şi m-a întrebat ce
fac. I-am spus cu ce mă ocupam şi la rândul său fratele îmi spune că a venit
cu nişte nemţi conduşi de ei până aici. Când am ieşit în drum erau 6-7 maşini
de diferite culori. Eu am fost luat prin surprindere fiind cuprins de o emoţie
de nedescris.
Se adunase un pâlc de oameni
în jurul maşinilor. Au rămas maşinile în marginea drumului iar tot personalul
acela a intrat la mine în curte. Acei oameni aveau aparate de fotografiat şi
camere de luat vederi. În timpul acela nu am avut pâine şi făcuse soţia mea un
mălai pe care-l băgase în ţest la copt. Acei oameni au fotografiat tot ce au
văzut, până şi acei mălai de sub ţest, aceasta era realitatea. Acum noi, cei ai
casei ne simţeam că trebuie să-i servim pe acei oameni cu mâncare. Am vorbit cu
fratele Tulbure să-i spună lui Nelu să-i întrebe pe nemţi dacă vor să servească
masa iar reacţia lor a fost pozitivă.
Nevastă-mea a luat mălaiul
din ţest, l-a aşezat pe un platou l-a tăiat felii şi l-a servit împreună cu
bucăţi de cârnaţi, muşchi de porc şi ceapă verde pe care le-a pus între
bucăţile aurii şi rumene de mălai. Aceştia au început să fotografieze şi să
filmeze tot ce era pe masă, în special mălaiul. Au mirosit mălaiul iar soţia
mea le-a făcut semn să mănânce, ţinând ea aparatul foto. Toţi au început să
mănânce iar noi am fost plini de bucurie de simplitatea şi modestia de care au
dat dovadă.
După aceasta s-au dus la
maşini şi au început să scoată pachete pline de lucruri. În ziua aceea numai
cine nu a venit nu a primit pachet. Nu au stat mult şi au plecat, atunci lumea
a început să fie atentă după maşini şi lucruri, la fel cum era pe vremea Domnului
Isus, aşa cum este scris în Evanghelia după Ioan, capitolul 6, atunci când
poporul venea nu pentru semnele şi minunile văzute ci pentru că mâncaseră pâine
şi se săturaseră. Aşa şi cei de aici cu timpul au venit nu pentru că le plăcea
Evanghelia, ci invers: pâinea şi peştele. Noi ne-am bucurat foarte mult, tocmai
de aceea am aşternut aici pe hârtie acea binecuvântare pe care am ţinut-o
minte cu plăcere.
Prima temă pe care am
studiat-o împreună cu fratele Tulbure a fost aceea de a ne ruga lui Dumnezeu
pentru dezvoltarea adunării pe care o începusem. Cu ajutorul lui Dumnezeu am
ieşit din iarnă şi am intrat în primăvară. Încălzindu-se afară ne-am mutat în sala
casei unde aveam o masă iar pe margine două bănci şi scaune.
Programul pentru adunare era
exact după cum ştiam pe cel de la biserica din Drobeta Tr. Severin, unde
frecventasem adunarea împreună cu soţia mea: duminică dimineaţa şi seara iar
vineri seara. Fratele Tulbure, care era ocupat cu lucrarea casei de rugăciune
de a Almăjel trecea de acolo la Plopi şi Voloiac şi retur.
În sufletul meu era o mare
nemulţumire fiindcă pe când ne duceam la fraţii creştini din casa fratelui
Aurică, venea cu noi acolo şi prietena Lenuţa dar aici nu venea. În gândul meu
am zis „interesul poartă fesul” pentru că în cazul acesta prietenei Lenuţa îi
era foarte greu să se dezlipească de ei şi trebuia să se ducă la adunare acolo.
Motivul neputând să-l intuiesc, înţelegând totuşi esenţa problemelor ei: ea a
participat acolo la lucrarea unui număr de cărămizi, pe care le-au ars în
cuptorul lor iar după aceea fratele Aurică a ajutat-o pe prietena Lenuţa la
zidirea unei camere a casei ei.
Problema era destul de
complicată din moment ce acei oameni se purtau frumos şi mai ales că le dădeau
acel ajutor. Cu toate acestea eram convins că prietena Lenuţa va iubi Adevărul
şi aceasta o va face să se detaşeze de toate ajutoarele şi să-şi lipească inima
şi viaţa de realitatea care este scrisă în Cuvântul lui Dumnezeu. Teama mi-a
fost mare că va rămâne convinsă de felul în care acei oameni interpretau şi
comentau Cuvântul lui Dumnezeu şi aceasta ar fi făcut-o să rămână în acea
adunare.
Aici în adunare eu aveam de
vorbit la ora de rugăciune, la studiul biblic şi la serviciul divin. Mă
gândeam că la Severin ţineam ora de rugăciune, însă aici trebuia să le fac pe
toate trei. Am început să mă rog lui Dumnezeu să scoată un om, cum ştie El mai
bine şi mai repede, care să mă ajute. Mitică spunea că el nu poate să
vorbească.
În vara aceluiaşi an a dat
Dumnezeu de a venit şi prietena Lenuţa. Am simţit o mare uşurare deşi o vedeam
ca pe o pasăre în uşa coliviei ci nu în interior, fiindcă mă gândeam că oricând
îşi putea lua zborul la adunarea celor la care ne duceam altădată însă slăvit
să fie Dumnezeu că a fixat-o aici. De lucrul acesta s-a bucurat şi fratele
Tulbure precum şi noi, ceilalţi.
Un lucru deosebit de
important pentru stabilitatea celor care ne adunăm aici, a fost momentul în
care fratele Tulbure a adus-o pe soţia sa, sora Mariana pentru prima dată în
Voloiac, împreună cu ei a venit şi fratele Steve. Sora Mariana şi-a spus
mărturia sa la căminul cultural din Voloiac. Părtăşia avută împreună cu familia
fratelui Tulbure a creat între noi o legătură puternică chiar de la prima
întâlnire. În acele zile de vară ale anului 1993, prin harul lui Dumnezeu eram
în adunare 8 persoane: subsemnatul, Mitică, soţia mea, soacra mea, Lenuţa,
Mariana, Cornela, Adela, să ţinem şi cateheză. După această înţelegere cu
privire la învăţătura din Cuvântul lui Dumnezeu am înţeles că Adela era aptă să
facă botezul. Cât despre Mariana, nu erau îndoieli cu privire la botez, fiindcă
ea deja voise de două ori să-l facă dar au fost puse obstacole înaintea voinţei
ei.
După ce vestisem Cuvântul în
acea duminică de septembrie când fratele Tulbure nu era aici, le-am pus
întrebarea următoare: „Mariana se poate conta pe tine în ceea ce priveşte
mărturisirea Domnului Isus în apa botezului?” Da a fost răspunsul; „dar tu Adela
ce zici despre tine?” Da a fost şi răspunsul ei. Când am cerut consimţământul
Lenuţei, răspunsul l-a dat prin tăcere. Apoi i-am spus „ce ai zice dacă ar fi
să facă Adela şi Mariana această mărturisire aici în apa botezului şi tu ai
vedea lucrul acesta, cum ar fi inima ta?”
La următoarea adunare a
venit şi fratele Tulbure şi i-am spus de cele trei prietene: Adela, Mariana şi
Lenuţa. Fratele Tulbure a spus „slavă Domnului, pe 10 octombrie este un botez
la Timişoara”. Dumnezeu a lucrat la inima Lenuţei, dându-i putere să termine şi
un costum de haine pentru un vecin al casei ei care avea nuntă chiar pe 8
octombrie dar şi înţelepciune să-i spună bărbatului ei - Ion că se duce cu
băiatul la Timişoara să-i facă un control medical şi să-i ia medicamentele. Pe
de altă parte Mariana a nimerit-o şi ea pentru că avea un băieţel care avea un
picior mai scurt şi trebuia să-i facă operaţie. Pentru Adela nu au fost
obstacole.
Având o înţelegere după
planurile făcute mai înainte şi fără să cunoască cineva din afară, sâmbătă 9
octombrie 1993, pe o vreme foarte frumoasă am trecut dealul, ne-am urcat în
tren la halta Ciochiuţa şi am ajuns cu bine la Tr. Severin. Acolo ne vorbisem
să ne întâlnim cu fratele Tulbure, care trebuia să vină de la Almăjel. L-am
aşteptat în blocul M2A sc. 2, ap. 3 din strada Prahova nr. 90. A venit fratele
cu o prietenă ţigancă de la Plopi care voia şi ea să se boteze. Acolo la
Almăjel, fratele Tulbure a avut la lucru pentru casa de rugăciune pe un
prieten pe nume Buzilă Victor şi pe un frate. Aceştia doi din urmă au venit cu
maşina lor. Ne-am urcat în maşină şi seara pe întuneric am ajuns în Timişoara.
Cunoşteam casa de rugăciune
a Bisericii nr. 3 încă din toamna anului 1987 pe când se lucra la ea. Cele 3
suflete din Voloiac: Adela, Mariana şi Lenuţa şi copii pe care i-au avut cu ele
nu mai luaseră parte la o astfel de slujbă într-o biserică aşa de mare, care în
acel moment a fost plină. Atât sala cât şi balcoanele erau neîncăpătoare,
priveliştea frumoasă fiind completată şi de măiestria cu care fusese lucrat
interiorul clădirii.
După predica de dimineaţă am
luat parte ca oaspeţi în casa prietenului Buzilă Victor unde am fost primiţi cu
mare bucurie. El avea soţia şi fratele întorşi şi ei la Dumnezeu. Acest timp de
bucurie a trecut foarte repede şi a venit momentul să ne întoarcem la biserică
la slujba de după amiază, când era programat şi botezul.
Predica a fost ţinută de un
frate din America şi de un frate Cornel Iova din Oradea iar botezul candidaţilor a fost
făcut de pastorul Dan Maleş. Dintre toţi candidaţii la botez, ochii mei nu au
văzut alte suflete mai frumoase decât pe Adela, Mariana şi Lenuţa. Parcă erau
înconjurate de jur împrejur cu nişte cercuri de lumină aurie. A fost o lucrare
de care s-a bucurat Dumnezeu împreună cu întreaga Biserică.
NECAZURI
Stările de supărare,
suferinţă şi prigonire au început imediat. După ce s-a întors acasă, Marianei
i-a murit o mătuşă iar bărbatul ei când a auzit că s-a botezat i-a provocat
numai suferinţă, fiind pornit împotriva ei cu multă mânie. La Lenuţa în schimb nu
a fost aşa, soţul ei Ion era mai domol. În familia Lenuţei nu am putut sesiza o
reacţie precum a fost în cazul soţului Marianei. Pentru Adela nu a fost nici un
fel de problemă.
În duminica din data de 17
octombrie 1993 în casa unde eram adunaţi a fost o mare bucurie, deoarece pentru
prima dată am luat Cina Domnului în bisericuţa aceea mică. La cină au
participat următoarele persoane: Adela, Mariana, Lenuţa, Matilda, Elena (mama
Matildei), Mitică, Maria (o soră de la fraţii penticostali) şi subsemnatul.
Cina a fost dată de fratele Tulbure Gheorghe de la Biserica nr. 3 din
Timişoara.
De-acum eram şapte persoane
care ne rugam împreună lui Dumnezeu. Rugăciunile unor persoane dintre noi erau
foarte fierbinţi, mai cu seamă ale Marianei care avea pe soţul său foarte
furios, precum o ursoaică la care i se furaseră puii. În acest context Mariana
putea veni la biserică doar atunci când bărbatul ei era plecat la serviciu,
altfel nu.
În seara zilei de 24
ianuarie 1994, pe când era şi Mariana la adunare, vine un copil al ei şi o
anunţă a venit bărbatul ei acasă. Aceasta când a auzit a fost nevoită să iese
afară din adunare şi să se ascundă sub pat în bucătărie iar după adunare a
ieşit şi s-a dus la o vecină a ei. În cele din urmă bărbatul ei a venit în
curtea casei noastre răstindu-se la mine şi ameninţându-mă că îmi dă foc la
casă. Cu toate aceste încercări am continuat să ne rugăm şi să ne adunăm în
Numele Domnului Isus.
Au început să vină şi
prieteni dar mai multe prietene. Prima dată a venit prietena Paula, după aceea
tânăra Monica, apoi a dat Dumnezeu şi a venit bărbatul Lenuţei, omul căruia
i-am vestit Evanghelia pe când ne întorceam de la o înmormântare în satul
Vlădă- şeşti. I-am spus în cele din urmă: „Vino la Domnul Isus iar când voi
muri să vesteşti Evanghelia la înmormântarea mea”. Mare a fost bucuria când
l-am văzut că a venit la adunare. Apoi a venit o altă prietenă pe nume Hermina
(Mina). Odată cu Lenuţa şi Ion, a început să vină şi fata lor cea mare -
Ionela.
Ne-a trecut Dumnezeu prin
iarna anului 1994 şi apoi prin primăvară iar în luna iulie când am văzut că
încep să se strângă suflete, împreună cu fratele Tulbure şi potrivit voii lui
Dumnezeu ne-am gândit să proiectăm un baptistier în grădina casei. În tot
timpul care trecuse, Dumnezeu a dat ploaie peste sămânţa semănată şi începuseră
să crească roadele. Aceste roade erau Ion, Paula, Cornelia, Monica şi Mina.
În data de 21 iulie 1994 am
terminat de finisat baptistierul în- tr-o săptămână foarte ploioasă şi se
întâmpla că numai dimineaţa până la orele 14-15 ploua iar după aceea norii se
răreau făcându-se vreme frumoasă. Duminica următoare era ziua în care era programat
un eveniment cu o deosebită semnificaţie pentru satul Voloiac.
Cu privire la calitatea
timpului aveam credinţa că Dumnezeu va purta de grijă ca acea zi să fie una
frumoasă. Candidaţii pentru botez erau: Ion Tăgîrţă, Paulina Ovreiu, Hermina
Cucu, Simona Turcu, Ciobotea Cornelia şi Odobleja Titel din satul Hoţu, comuna
Izvoarele, Mehedinţi. Titel a venit chiar în dimineaţa zilei de duminică,
atunci când urma să fie botezul împreună cu familia fratelui Bădărău Gheorghe
din Severin.
Duminică, 24 iulie 1994, o
zi excepţională! Soarele cu razele sale încălzea pământul făcând să se ridice
aburi din acesta spre cer. După orele 09:00 au apărut fraţii de la Timişoara
împreună cu pastorul Dan Maleş. Fratele Mitică Turcu i-a condus pe cei cu
instrumentele de cântat, chemând pe oameni la acea sărbătoare deosebită după
care s-au întors şi au început să cânte din nou.
Sunetele instrumentelor
produceau ecouri înspre bolta cerească, dând slavă Celui ce a murit pe lemnul
crucii, Domnului Isus Hristos. Toţi fraţii şi surorile care au venit de la
Timişoara pentru a lăuda pe Dumnezeu cu ocazia acestui prilej au fost nişte
oameni deosebiţi.
În această istorioară nu
este scris despre ei în mod întâmplător sau pentru a umple pagina, ci pentru a
arăta că ei erau cu adevărat copii ai lui Dumnezeu conform Scripturii; Ioan
1:12[32], 1 Ioan 3:1[33]. Atât pentru
noi cei ce ne adunam împreună dar şi pentru cei ce se adunaseră din sat şi din
împrejurimi la bucuria noastră această lucrare a fost o premieră cerească.
Pastorul Dan Maleş de la
Biserica Baptistă din Timişoara a citit din Faptele Apostolilor 8:26-40[34]. Dar cum se
întâmplă totdeauna, cum
cel rău nu doarme, în timp
ce fratele citea Cuvântul lui Dumnezeu, Ion Laeş sub influenţa alcoolului a
avut tupeul ca să întrerupă slujba pentru a căpăta răspuns la întrebarea „de ce
sunt mai multe credinţe?” Fratele Maleş i-a spus că-i va da răspunsul la urmă
şi a dat Domnul şi a tăcut iar la final a dispărut fără să mai aibă nevoie de
vreun răspuns.
După serviciul divin a urmat
botezul. Primul candidat care a intrat în apă şi a mărturisit pe Domnul Isus a
fost Monica, pe nume Simona Turcu. Această mărturie a tinerei fete Monica a
stârnit o puternică bucurie, însoţită de lacrimi pentru cei care au cunoscut
ce înseamnă mărturia în apa botezului. Apoi pe rând au mărturisit şi ceilalţi
candidaţi, conform programului mai dinainte stabilit. După această lucrare
deosebită, fraţii oaspeţi au fost serviţi la masa plină cu bucate pregătite în
cinstea lucrării lui Dumnezeu. De reţinut aici este că dintre aşa-zişii fraţii
creştini după Evanghelie nu a participat nimeni în afară de fratele Aurică,
acceptându-mi invitaţia pe care i-am făcut-o. La urmă am auzit impresii ale
unor persoane care au spus că le-a plăcut tot ce au auzit şi au văzut.
Important este că s-a
descoperit izvorul de apă vie care urma să curgă conform Ioan 7:37, 38[35]. Amin!
După botezul care s-a făcut
în minunata vară a anului 1994, în acea duminică de 24 a lunii iulie am văzut
că Dumnezeu lucrase la inimile care mărturisiseră pe Domnul Isus în apa
botezului. Duhul Sfânt al lui Dumnezeu începuse să le mărească puterea
spirituală dându-le ca element principal credinţa şi dragostea de a mărturisi
Evanghelia cu toate greutăţile care se iveau.
Având în vedere faptul cum
cerusem lui Dumnezeu să ne ajute, singurul lucru de care depindea împlinirea
noastră era rugăciunea prin care trebuia să batem necontenit la poarta lui
Dumnezeu. Întrucât fratele Tulbure era angrenat cu lucrarea casei de rugăciune
de la Almăjel, desfăşurându-şi însă activitatea şi la noi în Voloiac, era
nevoie de anumite condiţii pentru ca lucrarea să se desfăşoare bine. Pentru
aceasta am decis că subiectele principale pe care le vom discuta să fie după
cum urmează:
1. Statornicia
noastră pe Calea Domnului, având ca bază credinţa în tot ceea ce este scris în
Evanghelia Domnului Isus în Matei 5:18-20[36] şi
învăţăturile apostolilor din Efeseni 2:19-22[37].
2. Rugăciunea
ca Dumnezeu să lucreze şi la alte inimi.
3. Dumnezeu
să ne dea o casă de rugăciune.
Aceste lucruri trebuiau să
domine în acţiunile noastre şi să le prezentăm necurmat înaintea lui Dumnezeu,
pentru că ajunsesem încă de la început să credem că omul nu poate să facă
nimic, ci numai Dumnezeu prin Domnul Isus[38]. Cu privire
la statornicie se vedea clar că aşteptam cu plăcere să vină ziua de vineri şi
apoi cea de duminică.
Aşa puţini câţi eram şi pe
baza cunoştinţelor pe care Duhul Sfânt le dădea fiecăruia ca să mărturisească
Cuvântul, când veneam la adunare aduceam câte un suflet cu noi. Cât priveşte
rugăciunea, fiecare suflet al celor care mărturisiseră pe Domnul Isus în apa
botezului era puternic, fiind caracterizat prin spontaneitate şi sinceritate
chiar dacă uneori aceasta se înfăptuia cu multe lacrimi.
De multe ori locul unde ne
adunam nu era suficient de încăpător, mai ales în timpul iernii, astfel ne-am
dat seama cu toţii că era nevoie să căutăm o nouă casă de rugăciune. În
graficul lui Dumnezeu, prin îndurarea Sa erau până în 1993 patru suflete, în
1994 încă opt, în total 12 persoane. O dată cu întoarcerea fratelui Ion şi a
soţiei sale la Dumnezeu, şi-au luat şi copii lor la adunare.
Având încuviinţarea lui
Dumnezeu şi implicaţiile noastre în lucrarea de vestire a Cuvântului sfânt
pentru chemarea oamenilor la mântuire conform 2 Corinteni 5:18-20[39], am crezut
că rugăciunile noastre vor fi ascultate. Eram în total 12 persoane dar în
paralel cu noi veneau la adunare şi prieteni pe care-i invitam însă cunoscând
din Cuvântul lui Dumnezeu că tot ceea ce vom cere cu credinţă vom primi, parca
deja aveam acea casă nouă de rugăciune. Am adus această nevoie şi la
cunoştinţa fratelui Tulbure care a transmis-o mai departe fratelui pastor Dan
Maleş. Fratele Tulbure ne-a spus că este necesar ca toate nevoile noastre să
le aducem înaintea lui Dumnezeu neîncetat şi astfel cu toţii ne rugam mereu
pentru o casă de rugăciune. De remarcat este că fratele Ion, care adusese la
adunare pe toţi cei trei copii ai săi, una dintre fetele sale, Ionela se ruga
lui Dumnezeu pentru o casă de rugăciune fără ca ea să fie botezată.
Pe baza celor spuse de
fratele Tulbure, acesta a început să discute mai des cu fratele Maleş despre
acest subiect, făcându-l să înţeleagă că este absolută nevoie de o nouă casă de
rugăciune. În- tr-un timp fratele Maleş a spus că se va duce în America şi va
aduce la cunoştinţa celor de acolo această nevoie a noastră. După ce s-a întors
din America, fratele Maleş a venit la Voloiac şi ne-a spus că prioritară în
primirea unei case de rugăciune este comuna Comanda, o comună la mică
depărtare de Voloiac iar Voloiacul este pe locul doi. Noi toţi însă, împreună
cu fratele Tulbure am susţinut cu tărie ca Voloiacul să aibă prioritate în ceea
ce priveşte partea financiară, care implica construirea sau cumpărarea unei
case de rugăciune.
Aproape de sfârşitul anului
1995, fratele Dan Maleş a venit cu un american, însoţit de o persoană care ne-a
filmat. Prin februarie 1996, fratele Dan Maleş în timp de o săptămână a făcut
două drumuri Timişoara-Voloiac cu maşina, venind împreună cu un american pe
nume Robert.
Pe vremea aceea noi cei de
aici, fratele Tulbure şi fratele Maleş aveam în vizor deja două case: casa lui
Andrei Enescu şi casa lui Emil Puicea. Fratelui Maleş i-a plăcut casa lui Emil
Puicea şi când a venit împreună cu americanii s-au dus cu toţii s-o vadă, fiind
de acord să o cumpere. Cu toţii au fost cazaţi la sora Paula.
În acea primăvară a anului
1996, fratele Dan Maleş s-a dus la Săftica, o localitate lângă Bucureşti şi a
vorbit cu Tilică, unul dintre moştenitorii acelei case ale tatălui său Emil
Puicea. În data de duminică 17 martie 1996, fratele Tulbure ne-a adus vestea
în adunare că s-a hotărât ca să fie cumpărată casa. Această veste a fost
primită cu mare bucurie şi entuziasm de către toată adunarea.
După foarte puţin timp în
acea primăvară a anului 1996, la întemeierea actului de vânzare-cumpărare a
casei împreună cu cei 1000 mp pe care-i avea, au fost la notariatul din
Strehaia cei trei copii ai lui Emil Puicea iar din partea Bisericii Baptiste
nr. 3 din Timişoara, fratele Tulbure.
În câteva zile s-a făcut
curăţenie, s-a amenajat o cameră în partea de Est a casei iar sâmbătă seara
orele 20:00, în data de 11 mai 1996, pentru prima dată ne-am adunat în acea
casă de rugăciune, Casa Domnului mult dorită. Întrucât în acea cameră era un
miros ce venea din camera alăturată despărţită de o uşă doar, unde se vărsaseră
pe timpul C.A.P.-ului substanţe chimice, neam mutat în camera dinspre Vest.
Referitor la mirosul respectiv trebuie specificat să ne-a făcut mari neplăceri
deoarece cursese până în beci dintr-un grajd care era încă acolo şi se îmbibase
cu aceste substanţe chiar şi beciul, contaminând atmosfera. Slavă lui Dumnezeu
că printr-o muncă deosebită ne-a scăpat şi de acel miros.
Primele roade din această
casă de rugăciune au fost cei trei tineri: Mitică şi Puiu, băieţii fratelui
Mitică (el făcuse botezul în anul 1991), precum şi Viorel, băiatul fratelui Ion
şi al Lenuţei. Aceşti tineri au primit pe Domnul în inima lor, apoi L-au
mărturisit în apa botezului la Timişoara în data de 2 februarie 1997, orele
19:05-19:15 în casa de rugăciune nr. 3 de pe strada Herestrău.
Botezul a fost efectuat de
fratele pastor Dan Maleş iar predica dinaintea botezului a fost ţinută de un
frate pe nume Titus Colţea. Dumnezeu a binecuvântat toate zilele anului 1997,
dând ploaie şi făcând să răsară tot ce s-a semănat, producând astfel belşug
pentru toţi locuitorii Voloiacului.
La fel şi pe plan spiritual
Dumnezeu a dat ploaie peste Cuvântul care a fost propovăduit şi în data de 10
august 1997, la casa de rugăciune din Voloiac, pentru prima dată în acel loc a
fost un botez nou-testa- mental. Sufletele care L-au mărturisit pe Domnul Isus
au fost: Ionela, Uţa, Lili, Florin - soţul Marianei şi Gogu. Botezul a fost
oficiat de fratele Tulbure Gheorghe în partea de Vest a casei de rugăciune, în
aer liber.
De reţinut că pe data de 9,
cu o zi înainte de botez, pe când umpleam cu apă baptistierul portativ, a
început ploaia. Acea ploaie a dat-o Bunul Dumnezeu până dimineaţa în jurul orei
06:30. De la orele 02:00 noaptea până în preajma botezului, împreună cu
fratele Ion am fiert apă în trei căldări mari, punând-o în baptistier la
temperatură suportabilă pentru botez. Dumnezeu Şi-a arătat puterea Sa prin
înseninarea cerului, făcând o zi foarte frumoasă.
Plin de încredere că
Dumnezeu va face vremea frumoasă, a fost şi fratele Tulbure. Am arătat şi acest
aspect al timpului pentru că era înnorat şi ploaia care începuse din nou,
însoţită de fulgere şi tunete făcea să fie o vreme mohorâtă lăsându-ne impresia
că va ţine o săptămână. Am pus fratelui Tulbure întrebarea: „ce facem?” iar el
a răspuns ca şi Avraam fiului său Isac: „Dumnezeu va purta de grijă!”[40]
La acest botez, ca să fie
cât mai plăcut pentru Dumnezeu şi toţi cei de aici, fratele Tulbure a invitat
fanfara, păstorul şi un grup de fraţi de la Goleţ.
La această lucrare a
participat multă lume, întrucât nu am fost limitaţi de spaţiu fiindcă s-a ţinut
în aer liber, de la zidul casei de rugăciune până la curtea lui Gheorghe
Cojocaru iar spre Nord nu se putea vedea datorită faptului că şoseaua era plină
de oameni de diferite vârste.
Mesajul lui Dumnezeu a putut
fi auzit fără să fie stânjenit de vreo manifestare exterioară a vreunui duh
rău. Ca întotdeauna acest fel de lucrări vor fi splendide din punct de vedere
omenesc, al priveliştii înmănuncheate ce are darul de a atrage privirea
oamenilor şi punerea lor în legătură cu Cuvântul lui Dumnezeu. Aceasta nu stă
la îndemâna oricui, ci doar la îndemâna copiilor lui Dumnezeu, prin care se pot
străpunge inimile împietrite şi prelucra pentru lucrările viitoare asemănătoare
acesteia.
A fost o lucrare frumoasă cu
tot ce a putut ea să cuprindă iar de timpul care va rămâne în urmă sub tăcere o
dată cu trecerea anilor, puţini îşi vor mai aduce aminte cât de minunate au
fost momentele acelei zile pentru care s-au consumat mari şi multe eforturi de
către toţi cei ce au fost implicaţi în această lucrare.
Privind într-un mod smerit,
ceea ce s-a realizată până aici s-a clădit puţin câte puţin ajungându-se la un
tablou frumos şi important adăugat la evoluţia lucrării lui Dumnezeu din
comuna Voloiac. Slavă lui Dumnezeu pentru toţi lucrătorii Săi! Amin.
Cuvântul lui Dumnezeu este
„viu şi lucrător, mai tăietor decât orice sabie cu două tăişuri: pătrunde până
acolo că desparte sufletul şi duhul, încheieturile şi măduva, judecă simţirile
şi gândurile inimii[41].
Acest Cuvânt al lui Dumnezeu
care a fost vestit a lucrat în următorul an, astfel încă şase suflete au fost
prelucrate de Duhul lui Dumnezeu, aducându-le într-o stare hotărâtă să-L
mărturisească pe Domnul Isus în apa botezului. Acestea au fost numai femei.
Trei au fost din satul Valea Bună, una din satul Ruptura alta din Strehaia,
numai sora Marieta din Voloiac.
Duhul Sfânt al lui Dumnezeu
S-a orientat şi spre satele din vecinătatea Voloiacului, aducând la casa de
rugăciune suflete din trei locuri diferite, printre aceştia fiind şi o ţigancă
din Strehaia, pe nume Mioara.
Această lucrare a fost
adăugată la şirul acestor evenimente plăcute lui Dumnezeu. Ca şi la botezul
precedent, lucrarea s-a desfăşurat în acelaşi loc, în aer liber. În acea
frumoasă zi la orele 09:00 a sosit un autobuz cu fraţi şi surori de la Curtici,
însoţiţi de pastorul de acolo. De reţinut este că şi de data aceasta s-a
întâmplat să plouă cum a fost cu un an în urmă şi tot de sâmbătă până duminică
dimineaţa, însă Dumnezeu a purtat de grijă pentru toate. Fanfara fraţilor de la
Curtici a făcut ca prin instrumentele lor să aducă acolo nenumărate suflete
unde Dumnezeu prin Cuvântul Său avea să le vorbească despre dragostea Sa. La
acest botez a fost invitat şi primarul Constantin Drăghici care a stat foarte
puţin timp.
Predica a fost rostită de
fratele Cornel care a vorbit despre ruptura părtăşiei omului cu Dumnezeu, din
grădina Edenului şi restabilirea ei prin Domnul Isus Hristos. După aceea a
vorbit pastorul bisericii din Curtici care a citit din Isaia 55.
La sfârşit au fost puse trei
mese una lângă alta, la umbra clădirii casei de rugăciune, înspre partea de
Nord, unde toţi oaspeţii au mâncat. Bucuria tuturor a fost mare iar în timpul
în care au servit masa, părtăşia a fost deosebit de călduroasă. Au plecat cu
autobuzul cu care au venit din Curtici la Herculane. Întreaga organizare,
precum toate celelalte anterioare, a fost planificată de fratele Tulbure.
Aceste lucrări de la început până la sfârşit au fost supravegheate şi terminate
cu bine de Dumnezeu. În ceea ce priveşte mâncarea, a fost din partea soţilor
Tulbure. Aceste lucruri au fost consemnate de subsemnatul, luni 31 august 1998,
orele 03:30. Slavă lui Dumnezeu în locurile preaînalte şi pace pe pământ între
oamenii plăcuţi Lui[42]. Amin.
Duminică, 25 iunie 1999 prin
harul lui Dumnezeu la casa de rugăciune din Voloiac a fost un nou botez
nou-testamental. De data aceasta baptistierul portabil a fost aşezat în partea
de Est a casei de rugăciune. Condiţiile din punct de vedere al temperaturii au
fost excepţionale. Persoanele care s-au hotărât să-L mărturisească pe Domnul
Isus au fost: Adriana, Florina, Valentina, Lucreţia şi Mina. La acest botez a
participat corul de la Orşova împreună cu păstorul de acolo, Ilie. Botezul a
fost efectuat de fratele Tulbure.
La două săptămâni, mai
precis duminică 9 iulie 1999 după o solicitare spontană, Ovidiu Perţ a vorbit
mai înainte cu fratele Tulbure că vrea neapărat să-L mărturisească pe Domnul
Isus în apa botezului. Fratele Tulbure a adus asta la cunoştinţa bisericii, noi
fiind cu toţii de acord. Între timp un alt tânăr din satul Ruptura, pe nume
Căprărescu a solicitat că vrea să se boteze. La acest botez a luat parte
fratele Gigi de la Teregova, fost cântăreţ de muzică populară dar şi fosta
cântăreaţă de muzică populară Valeria Colojoară. O dată cu această lucrare a
fost spusă şi mărturia sorei Valeria, care după aceea a închinat lui Dumnezeu
câteva cântări care au cutremurat toate duhurile. Fiecare moment din timpul
programului respectiv a fost consacrat lui Dumnezeu prin Domnul Isus Hristos
şi Duhul Sfânt. Botezul a fost efectuat de fratele Tulbure Gheorghe.
Pe data de 5 Noiembrie 1999
a venit fratele Maleş împreună cu fratele Eugen Tobă, inginer de profesie, care
ne-a îndrumat cum să aşezăm şi să prindem de tavan formele de cornier din podul
casei de rugăciune pentru a asigura prin aceasta susţinerea şi rezistenţa
tavanului.
Duminică, 5 decembrie 1999,
orele 14:00 s-a inaugurat casa de rugăciune din satul Valea Bună. A vorbit
fratele Losneanu Aurel, fratele Tulbure şi Viorel.
În anul 2000, pe data de 9
iulie, a fost ordonat ca diacon al bisericii din Voloiac, fratele Tăgârţă Ion.
La această ordinare au participat următorii fraţi păstori: Dan Maleş, Tulbure
Gheorghe şi Ologeanu Teofil din Craiova. În acelaşi an, în 13 iulie, după o
secetă groaznică când temperatura a adus până la 43-45 grade Celsius, provocând
uscarea ierbii şi altor culturi, Dumnezeu a făcut să cadă o ploaie bună şi în
această zonă.
În satul Valea Bună, pe data
de 16 iulie 2000 a fost pentru prima dată
botez nou-testamental, unde şi-au mărturisit credinţa şase persoane, trei
bărbaţi şi trei femei. A fost pastorul Cornel cu fanfara din Curtici iar
botezul a fost efectuat de fratele Tulbure Gheorghe în curtea casei de
rugăciune.
Împreună cu fratele Dan
Maleş am făcut pe data de 20 august un plan pentru realizarea circuitelor de
lumină şi prize din sala mare a bisericii din Voloiac. Această instalaţie a
fost terminată pe data de 3 Noiembrie 2000.
Însemnări cu privire la
desfăşurarea programului Naşterii Domnului Isus pe data de 24 decembrie 2000.
Duminică dimineaţa, s-a ţinut un program foarte frumos chiar în ajunul
Naşterii Domnului Isus Hristos în sala mare a casei de rugăciune din Vo- loiac,
care a provenit din demolarea celor două camere şi a holului mic de la intrarea
principală a casei. Apoi au fost zidiţi circa 2 mp pentru a realiza accesul la
podul casei. Deşi sala nu era finisată încă, avea instalaţie electrică, sobă de
teracotă iar bielele de lemn incluse în ciment.
Am căutat să notez toate
acestea cu bucurie pentru faptul că deşi nu era finisată această sală, Dumnezeu
a făcut toate lucrurile împreună cu noi, fiindcă am putut să ne bucurăm pentru
prima dată în acest loc, aproape complet finisat. Consider că este necesar să
se ştie toate aceste lucruri referitoare la amenajările iniţiale ale clădirii
pentru a arăta implicarea oamenilor în realizarea şi finalizarea acestei
lucrări frumoase a lui Dumnezeu.
Iată şi programul desfăşurat
în acea zi: ora de rugăciune a fost ţinută de fratele Tulbure Gheorghe, după
care s-a cântat cântarea 340. Copii cu vârste cuprinse între 5-12 ani au spus
poezii după care a fost cântată cântarea 364 de către întreaga adunare.
Programul următor a fost consacrat Naşterii Mântuitorului în Betleem în urmă
cu 2000 de ani în urmă. Cea care a organizat întregul program a fost sora
Tulbure Mariana.
A fost o scenetă în care au
fost angrenaţi tinerii şi îmbrăcaţi în costume foarte frumoase. Componenţa
scenetei a fost următoarea:
„Maria şi Iosif - Marian
Daba şi soţia sa Felicia. Îngerul care a anunţat pe Iosif în vis şi pe magi -
Ionela. Vestitorul poruncilor lui Cezar pentru înscriere - Rioşanu Alin.
Proprietarul hanului care nu a vrut să adăpostească pe Maria şi Iosif - Marius.
Păstori: Florina, Adriana şi Mihaela. Magii: Mitică, Puiu şi Monica. Irod -
Viorel. Preoţii lui Irod: Adela şi Marius. Ceata de îngeri - copii drăguţi”.
După acestea fratele Tulbure
Gheorghe a citit din Evanghelia după Matei 1:18-25[43]. Apoi au
cântat cântări pentru slava lui Dumnezeu tinerii: Mitică şi Puiu, Viorel,
Marian, Marius, Monica, Felicia, Florina,
Adriana şi Mihaela.
Apoi toată adunarea a cântat
cântările 724, 374, fiind urmate de predicarea Evangheliei de către fratele
Tulbure. Acesta a fost programul acestei sărbători a Naşterii Domnului Isus
Hristos. Deşi sala era neterminată, am putut cu toţii să întâmpinăm în aceasta
Naşterea Mântuitorului nostru, Domnul Isus Hristos, chiar în ultimul an al
mileniului 2, exact cu şapte zile şi 15 ore înaintea anului 2001.
Aceste însemnări au darul să
amintească şi să împodobească evoluţia lucrării lui Dumnezeu împreună cu
sufletele care au contribuit la toate arătate mai sus. Slavă lui Dumnezeu!
În seara zilei de 31
decembrie 2000, orele 22:10, în casa baptistă de rugăciune din Voloiac s-a
citit de către fratele Tulbure, Psalmul 90:1-12[44]. Biserica a
fost pusa în temă referitor la conţinutul celor doisprezece versete după care
aproape fiecare frate şi soră au mulţumit lui Dumnezeu şi s-au rugat câte două
rugăciuni. Astfel sosirea noului an ne-a găsit în rugăciune chiar din prima
secundă. Tinerii au cântat cântări foarte frumoase prin care fiecare suflet a
fost cuprins de o mare înviorare sufletească. Într-adevăr am întâmpinat Anul
Nou cu mare bucurie fiind conduşi de Cuvântul lui Dumnezeu şi de cântările
tinerilor făcute cu putere prin harul lui Dumnezeu. Cântările lor au fost atât
de frumoase încât nu s-a observat nici o ezitare, tinereţea şi entuziasmul lor
meritând toate binecuvântările lui Dumnezeu. Tinerii care au cântat au fost -
fraţii: Mitică, Puiu, Marian, Viorel, Marius, surorile: Monica, Felicia,
Florina, Ionela, Adriana, Mihaela.
După acest program a urmat o
surpriză frumoasă gândită de fratele Tulbure şi soţia sa. Tinerii au cântat un
cântec despre lunile anului iar fiecare persoană care a fost în adunare, fie
credincios fie prieten atunci când se rostea luna în care era născut se ridica
în picioare şi primea câte o ciocolată. După aceasta, fratele Tulbure a
întrebat pe prietenii casei de rugăciune „cine vrea să fie născut din nou?” Iar
ca răspuns toţi prietenii s-au ridicat în picioare.
La sfârşitul acestui foarte
frumos program fratele Tulbure a spus că nu trebuie nimeni să plece acasă ci să
rămână să luăm masa împreună. Erau pregătite multe bunătăţi de la sarmale şi
cârnaţi până la diferite tipuri de prăjituri şi sucuri. Familia Tulbure ne-a
urat la mulţi ani şi poftă bună iar apoi aceştia au plecat acasă deoarece soţia
sa, sora Mariana nu se simţea bine din cauza unei răceli pe care o acumulase în
drumul de la Timişoara la Voloiac făcut pentru a participa împreună cu noi la
trecerea în noul an.
Ca să faci un lucru trebuie
să faci sacrificii, Dumnezeu să-i binecuvânteze. Noi toţi am rămas ca să servim
fiecare ce ne-a plăcut, până la orele 02:30 când am plecat fiecare la casele
noastre, urmând ca la orele 11:00 să venim din nou la casa de rugăciune să-I
dăm slavă lui Dumnezeu.
Luni 01 ianuarie 2001 la
orele 10:50 ne-am adunat din nou la biserică, într-o zi deosebită nu numai
pentru semnificaţia ei dar şi datorită ninsorii care acoperise pământul chiar
în acea dimineaţă cu un alb nespus de frumos pe care se puteau vedea urmele
celor ce veneau la casa de rugăciune.
Toate acestea Dumnezeu le-a
făcut şi le face doar ca să-l bucure pe om. Ajungând la biserică i-am întâlnit
pe fraţi care deşi plecaseră târziu acasă noaptea anterioară, fără
să greşesc mi se păreau mult mai vioi şi plini de bucurie ca de obicei, aşa cum
ar trebui să fie întotdeauna în Casa Domnului.
A sosit şi fratele Tulbure
dar singur, trimiţându-l apoi pe fratele Marian Daba s-o aducă pe sora Mariana
de acasă care pe vremea aceea locuia la fratele Ion în gazdă.
Sora Tulbure Mariana mi-a
spus ulterior despre faptul că făcuse faţă cu greu acelei nopţi datorită
suferinţelor pe care le-a avut, acesta fiind motivul pentru care nu a putut
veni la adunare împreună cu soţul ei. Fratele Tulbure a citit din Luca 13:1-9[45] după
care pentru Cină a citit din Matei 26:26-29[46] explicându-ne
importanţa Cinei
Domnului Isus. Am mâncat
pâinea şi am băut vinul iar la final s-au cântat cântările 252 şi 530.
În prima duminică din
februarie a anului 2001, pe data de 4 a fost ales pentru prima dată
comitetul bisericii, acesta fiind format din: Puiu, Mitică, Marian, Ilie, Ion -
diacon, Tulbure Gheorghe - păstor. În zilele următoare, de luni până miercuri
s-a dat cu glet în sala de rugăciune de către 4 fraţi penticostali aduşi de
fratele Tulbure de la Secusigiu, doi dintre ei se numeau Pavel şi Ionică. Ei au
lucrat în Numele Domnului Isus.
Marţi fratele Tulbure a spus
că soba pe care o aveam, făcută de fratele Baleş, arde lemne multe şi se
încălzeşte greu hotărând să o demoleze şi să o facă din nou. Acea sobă era
căptuşită cu cărămizi groase care au fost luate din pereţii fostelor camere ale
casei de rugăciune. Soba a fost demolată de luni 19 februarie până marţi orele
15:00 şi a fost făcută o alta de către Stan Ion, pe care-l adusese fratele
Tulbure de la Orşova.
Joi fratele Tulbure a adus
din nou fraţii de la biserica penticostală din Secusigiu pentru a tencui şi
stropi pereţii exteriori ai casei de rugăciune din Voloiac, în frunte cu
fratele Ionică. Acesta mi-a mărturisit că înainte de a-L primi pe Domnul Isus
în viaţa sa a fost boxeur iar apoi rugbist. Deşi au spus că o să termine
lucrarea de drişcuit şi stropit până lunea următoare, nu au putut să se
încadreze în acest termen, urmând să termine lucrarea fraţii Mitică şi Puiu.
Vineri, 13 iulie 2001, a
început să fie îmbrăcată cu plăci de faianţă partea interioară a
baptistierului iar sâmbătă a fost îmbrăcată cu faianţă neagră partea
exterioară. Această lucrare a fost făcută de fratele Costea Ion, adus de
fratele Tulbure din Timişoara. Luni, fratele Tulbure a îmbrăcat cu gresie
scara exterioară a casei de rugăciune din partea de Est.
Joi, 26 iulie a fost adusă
scândura pentru pardoseală din Streha- ia trebuind să fie prelucrată la maşină
pentru a putea fi aşezată cum trebuie. Scândura a stat la sora Mariana în tinda
casei ei după care a fost dusă la Costel Bînţă la Strehaia ca s-a tragă la
abric şi apoi adusă înapoi la Voloiac. A fost prinsă în cuie de grinzile
respective de către fratele Tulbure împreună cu fratele Ion şi Puiu, fiind gata
până vineri.
Având în vedere că fratele
Tulbure anunţase încă de duminică 15 iulie 2001 că va fi un botez
nou-testamental, Biserica sub îndrumarea Duhului Sfânt a fost preocupată de
această lucrare. În curtea casei de rugăciune în faţă şi în partea de Est, sub
iniţiativa sorei Tulbure şi ajutată de surori a fost făcută curăţenie şi au
fost realizate nişte frumoase ronduri de flori. Deşi erau executate circuitele
pentru iluminat, cele trei corpuri de iluminat din exteriorul clădirii, din
faţă şi partea de Nord, au fost montate abia vineri - 27 iulie 2001.
Sâmbătă 28 iulie 2001
dimineaţa, am vorbit cu Mitică, soţul sorei Lili să ne ajute să încărcăm
baptistierul portabil, din tablă, re- morcându-l şi după ce-l umplem cu apă
să-l golim în baptistierul din casa de rugăciune. Rugămintea a fost acceptată
de către acesta cu multă bunăvoinţă. Baptistierul portabil a fost curăţat de
rugină şi praf, dus cu remorca la fântâna din curtea primăriei şi umplut cu apă
de către fratele Ion, Vasilică şi Viorel. Remorca a fost trasă cu tractorul
până în faţa casei de rugăciune, pe drumul comunal iar apa a fost adusă până în
baptistierul din interior printr-un furtun.
Toate lucrările au fost
terminate până sâmbătă la asfinţitul soarelui. O altă parte importantă din
lucrare a fost preocuparea surorilor pentru bucatele ce aveau să fie puse la
masă duminică, după botez. O parte importantă din bucatele puse la masă au fost
aduse şi de familia Tulbure. Pâinea a fost coaptă în cuptorul familie Tăgîrţă,
după ce sora Lenuţa a petrecut câteva zile şi nopţi la moara din Ciochiuţa la
rând la măcinatul grâului.
În noaptea de sâmbătă spre
duminică majoritatea celor implicaţi au dormit cu excepţia celor ce au fost
ocupaţi cu mâncarea şi unor fraţi şi surori de la Radna, invitaţi de fratele
Tulbure care au avut grijă ca totul să fie aşa cum trebuie în ziua următoare.
Fratele Puiu a rămas să supravegheze încălzirea apei din baptistier prin
rezistenţele electrice, pentru a o aduce la o temperatură acceptabilă pentru
cei care urmau să intre în apa botezului. Spre dimineaţă s-a ars siguranţa
principală datorită suprasolicitării şi nu a mai fost curent în casa de
rugăciune, trebuind să fie înlocuită siguranţa din panoul în care venea
curentul de la stâlp.
Duminică 29 iulie 2001 a
fost o vreme frumoasă cu cer senin dar la fel de frumos erau îmbrăcaţi toţi
fraţii şi surorile care au venit să ia parte la această casă de rugăciune din
Voloiac. Aici au putut să asiste pentru prima dată la un botez nou-testamental
în interiorul casei de rugăciune, interior care pentru mulţi altă dată nici nu
putea fi imaginat. Pe lângă această parte vizibilă mai mult sau mai puţin se
putea observa şi partea spirituală ce era transpusă într-o bucurie de
nedescris. Pentru toţi cei prezenţi în acea zi în casa de rugăciune, un lucru a
fost sigur, şi anume că asistam la împlinirea planurilor lui Dumnezeu cunoscute
de El mai înainte, mai ales având în vedere toate circumstanţele şi situaţiile
prin care am trecut.
Dimineaţa printre primii
care au sosit la casa de rugăciune a fost fratele Tulbure care dintre toţi a
fost cel mai angrenat în această lucrare marcantă. Apoi rând pe rând au început
să sosească maşinile celor de la Radna. Împreună cu păstorul de acolo, au venit
cincisprezece fraţi care făceau parte din fanfară şi un cor de tineri. Prima
dată a cântat fanfara, după care au fost recitate poezii iar apoi au cântat cei
din corul de la Radna dar şi tinerii din biserica locală. Locul a fost plin de
fraţi şi surori veniţi din alte părţi dar şi de locuitori ai comunei Voloiac.
La ora potrivită a venit şi primarul Constantin Drăghici.
Pastorul bisericii, fratele
Tulbure l-a invitat în faţă pe primarul comunei să aibă şi el un cuvânt pentru
adunare. Încă din primele cuvinte ale acestuia s-a putut vedea că este cuprins
de emoţie, scoţând în evidenţă asta încă de două ori după aceea. În discursul
său a apreciat felul schimbat de viaţă ce-l au oamenii de această credinţă în
Dumnezeu iar din cele observate am înţeles că a spus asta nu ca să-i măgulească
pe oameni ci doar a exprimat o realitate. Acesta chiar a accentuat faptul că
este o deosebire în felul lor de purtare între credincioşii baptişti şi cei
ortodocşi.
După aceasta fratele Ghiţă
Dragomir a spus o poezie iar fratele Mişu de la Orşova a spus şi el o poezie şi
a cântat o cântare frumoasă care a răscolit inimile sensibile. Fratele Ghiţă
cântase şi dirijase
corul din Orşova mai mulţi
ani iar fratele Mişu era un fost elev al său pe când era încă la Orşova. Un
frate păstor de la Radna pe nume Mircea, în vârstă de 25 ani a citit din
Cuvântul lui Dumnezeu din Faptele Apostolilor capitolul opt, despre famenul etiopian.
Acesta a vorbit foarte frumos şi clar, pe înţelesul tuturora. După aceea
fratele Tulbure a botezat cele trei persoane.
Prima persoană care a intrat
în acest baptistier a fost o tânără fată pe nume Mihaela, fata fratelui Ion şi
Lenuţa. Împreună cu biserica ea a avut harul de a inaugura acel vas de
neimaginat vreodată în localitatea noastră.
După Mihaela, a intrat să-l
mărturisească pe Domnul Isus, Mioara Hurtupan
care şi-a manifestat dorinţa fermă de a face botezul, cu mai puţin de 48 de ore
înaintea acestui eveniment. Această dorinţă a ei era foarte aproape de a fi
oprită în momentul când fratele Tulbure i-a pus condiţia să se împace cu nişte
persoane care au fost o pricină de poticnire pentru ea. Dar slavă Domnului care
a rupt acel blocaj, analizându-se chiar în acea vineri seară la adunare că ceea
ce avea ea cu acele persoane nu constituia o pricină de amânare a botezului.
După cele auzite, fratele
Tulbure a propus bisericii un vot pentru aceasta, el primul dându-şi
consimţământul după care biserica a aprobat şi ea ridicând mâna în sens
afirmativ. Interesant a fost faptul că deşi soţul ei a fost contra botezului la
această adunare şi voia să meargă cu el la o altă adunare, acesta şi-a schimbat
radical decizia, dându-i acceptul să facă botezul în adunarea noastră. La
botezul so- rei Mioara a asistat şi Ion, soţul ei. După aceea a urmat în apa
botezului Luminiţa care L-a mărturisit şi ea pe Domnul Isus. După ce a ieşit
din apă, conform Cuvântului lui Dumnezeu a urmat punerea mâinilor.
După această lucrare ne-am
aşezat la masă în partea de Nord a casei de rugăciune, unde era umbră. După
masă, fraţii oaspeţi ne-au salutat cu pacea Domnului, s-au urcat în maşini şi
au plecat fiecare spre casele lor.
A fost o lucrare
foarte frumoasă care credem că I-a plăcut lui Dumnezeu, după aprecierile lumii
orice comentariu rămâne de prisos. În faţa Bisericii Domnului Isus este
viitorul pe care Dumnezeu îl îngăduie.
Am căutat să pun laolaltă
toate notiţele luate cu privire la istoria bisericii din Voloiac,
organizându-le în această carte în ordine cronologică pentru a realiza o
lucrare de aducere aminte.
La timpul viitor, Dumnezeu
va răsplăti fiecărei persoane implicate în zidirea casei de rugăciune, după
faptele sale. Matei 16:27[47]. Încheierea
acestor relatări a fost consemnată vineri, 01 martie 2002, orele 01:51.
