”Adevărul este nemuritor
Fără îndoială, dr. Balthasar Hübmaier a fost una din cele mai strălucitoare
stele de pe firmamentul anabaptist. Un teolog creativ, el a fost bine instruit
în teologia scolastică și în patristică. Atât vorbirea sa elocventă, cât și
pana sa prolifică au fost puse în slujba înaintării credinței, fapt ce l-a
costat în cele din urmă viața. El a fost Simon Petru al primilor ucenici
anabaptiști. Impetuos și deschis, el a devenit anabaptist la vârsta de
patruzeci și cinci de ani. Compromisul și tăgăduirea i-au întinat mărturia de
altfel frumoasă, dar pocăința l-a condus la o credință reînnoită și o moarte
curajoasă. Moartea lui Hübmaier ne amintește de expresia lui caracteristică:
„Adevărul este nemuritor”. Capitolul acesta – și într-o anumită măsură întreaga
carte – este o justificare a acestei afirmații.
Puține
lucruri se cunosc cu privire la nașterea lui Hübmaier. Se crede că s-a născut
cam prin anii 1480-1481, într-o familie necunoscută de țărani.1 Orașul său natal era Friedberg, aflat la cinci mile (8 km –
n. trad.) est față de Augsburg. El a frecventat școala latină din
Augsburg. Cu mult mai în vârstă decât studentul universitar obișnuit din anul întâi, Hübmaier s-a înscris la
Universitatea din Freiburg pe 1 mai 1503.2 Lipsa de fonduri suficiente pentru
continuarea educației l-a obligat să se retragă de la universitate.
Pentru scurt timp el a predat la o școală din Schaffhausen, până a devenit
capabil din punct de vedere financiar să se întoarcă la studii.
După
întoarcerea din Schaffhausen (1507), Hübmaier s-a avântat cu entuziasm în
studiile universitare, obținând titlul academic de baccalaureus biblicus
în 1 august 1511. Înainte de a dobândi acest titlu, protejatul dr.-lui John Eck
își luase licența după doar un an la universitate, iar în toamna anului 1510 și-a
urmat dascălul în funcția de rector al unei burse cunoscută ca Pfauenburse.
Hübmaier a
obținut diploma de masterat înainte de a pleca din nou din Freiburg. După ce a
primit acest titlu, studentul talentat a fost lăudat în termenii cei mai măgulitori
cu putință de dascălul său, renumitul dr. John Eck:
Este extraordinar să vezi cu câtă prudență și pasiune și-a însușit
el doctrinele filosofiei, cum sorbea cuvintele dascălului său și cu câtă râvnă
nota cursurile – un cititor sârguincios, un ascultător neobosit și un repetitor
priceput al altor ascultători. Astfel a obținut el titlul de Master cu cea mai
înaltă distincție.3
Admirația
dascălului pentru studentul său a fost egalată, dacă nu chiar întrecută, de
admirația studentului pentru dascălul său. În versuri latinești Hübmaier a adus
laude extravagante mentorului său, într-o manieră care trebuie să fi hrănit
suficient, cel puțin pentru moment, orgoliul insațiabil al lui Eck.
Un teolog de excepție, expert în drept și filosofie, a semănat
adesea sămânța cea bună printre oameni. Un logician profund, un maestru al
formulării; orice ar preda un matematician sau un astronom, tot ce știe un
orator, istoric sau poet – să fiu spânzurat dacă acest om nu cunoaște toate
acestea!4
Atașamentul
lui Hübmaier față de dascălul său a fost atât de profund încât, după ce Eck a
plecat din Freiburg la Universitatea din Ingolstadt mai puțin de un an și jumătate
mai târziu, el l-a urmat acolo. Puțin mai târziu, Balthasar a devenit dr.
Balthasar Hübmaier, primindu-și doctoratul în teologie pe 29 septembrie 1512.
Hübmaier, ordinat deja ca preot, a fost desemnat predicator al
universității și capelan al Bisericii Fecioarei, biserica universității.
Ascensiunea lui în Biserica Romano-Catolică și în ierarhia universitară a fost
extrem de rapidă. Trei ani mai târziu, în 1515, la Paște, el a devenit
prorector al universității. Rectorul nominal era margraful Friedrich von
Brandenburg. Așadar, noua poziție a lui Hübmaier implica de fapt toate
îndatoririle și responsabilitățile administrative ale rectorului. Dar
administrația lui Hübmaier, din cauza mai multor factori, a fost de scurtă
durată. El n-a avut un succes deosebit ca administrator. În plus, faima lui de
predicator crescuse până într-acolo, încât după mai puțin de un an, a primit o
chemare de a deveni predicator principal la noua catedrală din Regensburg.
Chemarea, odată primită, s-a dovedit irezistibilă. Astfel, Hübmaier a plecat
din Ingolstadt la Regensburg pe 25 ianuarie 1516.
Regensburg
era de departe cel mai proeminent oraș, iar catedrala lui – cea mai remarcabilă
din regiune. La sosirea sa, noul predicator a găsit orașul prins într-o
zgomotoasă campanie antisemită ce avea drept scop curățarea orașului de evrei.
El a apărat imediat această cauză, evident fără nici o mustrare de conștiință.
Hübmaier împărtășea în mod clar prejudecățile contemporanilor săi și probabil și
standardele morale ale celorlalți clerici. O dată cu îndepărtarea evreilor,
toate datoriile din registre aveau să fie șterse. Consilierii municipali s-au
trezit liberi de datorii și în posesia clădirii unei sinagogi. Sub conducerea
lui Hübmaier, sinagoga părăsită a fost transformată într-o capelă catolică
dedicată „frumoasei Maria” (zur Schönen Maria).5
Capela
renovată s-a bucurat de un succes imediat. Zilnic aveau loc minuni. Veștile
traversau rapid provincia, iar orașul s-a umplut curând de pelerini creduli.
Hübmaier a enumerat cincizeci și patru de minuni cu privire la care depunea mărturie
că avuseseră loc de la inaugurarea capelei. Dar exista o problemă. Darurile
aduse de pelerini la acest sanctuar au stârnit ostilitatea călugărilor locali,
care au suferit de pe urma pierderii venitului și a prestigiului. Toate
eforturile lui Hübmaier de a media între autoritățile orașului și călugării iritați
din mănăstirea sărăcită au eșuat.
Invidia
dominicanilor a jucat probabil un rol major în hotărârea lui Hübmaier de a
pleca din Regensburg spre orașul mai izolat dar mai mic, Waldshut de pe Rin.
Oricum, rațiunea dicta o mutare, iar Hübmaier a plecat din Regensburg împotriva
voinței enoriașilor lui. Consilierii municipali, a căror recunoștință o merita
pe bună dreptate, i-au dăruit patruzeci de guldeni, în semn de apreciere a
eforturilor depuse pentru oraș și catedrală.
În 1521,
aflat la Waldshut, el putea privi în urmă cu oarecare satisfacție la cei șapte
ani pe care îi petrecuse la Ingolstadt și Regensburg. Ca fiu zelos al Bisericii
Romane, el slujise bine universitatea și catedrala. Reușise să curățească orașul
Regensburg de populația evreiască. Deși și-a atras mânia evreilor și a
prietenilor acestora, el își câștigase mulți prieteni și a plecat foarte
respectat.
În timpul
primului an petrecut la Waldshut, Hübmaier a îndeplinit cu conștiinciozitate
îndatoririle unui preot romano-catolic medieval obișnuit. În timpul furtunilor
puternice el s-a postat la ușa bisericii cu anafura și a binecuvântat norii. La
Paște și în alte ocazii, când anafura era dusă celor bolnavi, el s-a îngrijit
ca totul să fie făcut cu multă pompă și ceremonie. De fapt, Waldshut nu văzuse
nicicând înainte procesiuni atât de elaborate sau ritualuri atât de
impresionante. Acest doctor reverend o venera pe Maria și pe toți sfinții și
era la rândul său venerat de locuitorii orașului Waldshut.
Dar toate
acestea aveau să se schimbe. Totuși, este posibil ca această schimbare să nu fi
fost clară pentru nimeni cu excepția lui Hübmaier în 1522. Acesta a fost anul
deciziei pentru el. Cu câtva timp înainte, probabil de la începutul perioadei
petrecute la Waldshut, el începuse să studieze Scripturile acordând o atenție
specială epistolelor pauline. În iunie 1522, a întreprins o călătorie la Basel,
unde a făcut cunoștință cu Glarean – bătrânul dascăl al lui Grebel – și cu
Erasmus. După ce a vizitat alte orașe elvețiene și a remarcat progresul pe care-l
făcuse Reforma, s-a întors la Waldshut. El era mai absorbit ca niciodată de
studiul Noului Testament, care a devenit tot mai mult cartea de căpătâi a
teologiei lui.6
Mai târziu
în 1522, a venit o nouă chemare de la Regensburg – mărturie a faptului că enoriașii
nu uitaseră elocvența și zelul fostului lor preot. Dar de data aceasta, fie că știau
sau nu, el nu mai era același dr. Hübmaier pe care îl cunoscuseră cu puțin timp
înainte. Vechiul Hübmaier, clericul popular dar superficial de odinioară de la
Regensburg, făcuse loc noului Hübmaier, predicatorul evanghelic de la Waldshut.
El și-a reînceput slujirea cu un mesaj din Evanghelia după Luca și a anunțat o
serie de mesaje din aceeași Evanghelie. Ar fi trebuit să fie limpede pentru
ascultătorii săi că dr. Balthasar era dedicat acum Reformei și în mod personal
lui Cristos. El era, cu adevărat, un „prizonier al Cuvântului lui Dumnezeu”.
Șocul a fost
prea mare, schimbarea prea abruptă. Regensburg nu era pregătit pentru un
asemenea mesaj. După aproximativ trei luni, Hübmaier s-a întors la Waldshut și
la funcția de păstor din care nu se obosise să demisioneze când a plecat la
Regensburg.
Înainte de 1
martie 1523, el îi contactase pe Zwingli și pe liderii Reformei elvețiene. El a
participat la Dezbaterea de la Zürich din luna octombrie a aceluiași an. Aici a
prezentat ca o convingere personală principiul supunerii față de Biblie
caracteristic Reformei.
Dragi creștini devotați, aceasta este convingerea mea, pe care am
învățat-o din Scripturi și anume, convingerea cu privire la icoane și mesă.
Acolo unde învățătura mea este greșită vă rog pe voi toți, prin Isus Cristos,
singurul nostru Mântuitor, vă rog și vă implor să-mi corectați judecata într-o
manieră frățească și creștină, cu Scripturile. Eu pot greși, sunt om; dar nu
pot fi eretic. Eu vreau (și doresc din inimă) să primesc corectarea și să mulțumesc
de mii de ori celor care îmi faceți de cunoscut greșeala, căci vreau să urmez
Cuvântul lui Dumnezeu de bunăvoie și să mă plec sub judecata lui cu toată
supunerea, pentru ca voi și noi toți să fim cu adevărat ucenici ai lui Cristos și
să-L urmăm pe El.7
După
Dezbaterea de la Zürich, Hübmaier s-a întors la Waldshut pentru a lansa un
program de reformă pentru întreaga regiune. Primul pas a fost să-i invite pe toți
clericii districtului să participe la o dezbatere. Pentru dezbaterea propusă el
a pregătit optsprezece articole (Schlussreden). Aceste articole erau în
curs de tipărire prin aprilie sau mai 1524. Achtzehn Schlussreden a
devenit prima lucrare publicată a lui Hübmaier. Articolele au fost probabil
finalizate în luna martie, când amintirile de la Dezbaterea din octombrie de la
Zürich îi erau încă proaspete în minte. Este evident din conținutul lor că
Hübmaier își revizuise complet teologia scolastică caracteristică perioadei
petrecute la Freiburg și Ingolstadt. Esența gândirii lui este reflectată în
articolele care urmează:
1. Numai credința ne face
sfinți (Frumm) înaintea lui Dumnezeu.
2. Această credință este
recunoașterea îndurării lui Dumnezeu, pe care El ne-a arătat-o dăruindu-L pe
singurul Său Fiu născut. Aceasta îi exclude pe toți creștinii falși, care n-au
nimic mai mult decât o credință istorică în Dumnezeu.
3. O astfel de credință nu
poate rămâne pasivă, ci trebuie să izbucnească (aussbrechen) în mulțumire
înaintea lui Dumnezeu și în tot felul de fapte de dragoste frățească înaintea
oamenilor. Astfel, toate actele religioase superficiale, precum lumânările,
ramurile de palmier și apa sfințită vor fi respinse.
4. Doar acele lucrări sunt
bune pe care Dumnezeu ni le-a poruncit, și doar acelea sunt rele pe care El
le-a interzis. Astfel își pierd valoarea peștele, carnea, sutanele și tunsorile
monastice.
5. Mesa nu este o jertfă, ci
o evocare a morții lui Cristos. Prin urmare, ea nu este o ofrandă adusă pentru
cei morți și nici pentru cei vii. Astfel cad la pământ mesele săptămânale,
lunare și anuale pentru morți.
6. Ori de câte ori se ține un
serviciu de comemorare, moartea Domnului ar trebui predicată în limba
poporului. Astfel, sunt desființate toate mesele particulare.
8. După cum fiecare creștin
crede pentru sine și este botezat, la fel fiecare individ ar trebui să vadă și
să judece după Scripturi dacă i se asigură în mod corespunzător de către pastor
hrana și băutura [Cina Domnului].
13. Membrii bisericii au
obligația de a-i sprijini cu hrană și îmbrăcăminte adecvate pe cei care-i învață
cuvântul lui Dumnezeu curat, limpede și sincer. De aici sunt excluși cei ce au
o slujbă la Curte, cei ce primesc rentă, încorporatorii, absenteiștii, cei ce
poartă minciuni și cei ce bolborosesc vise.
16. A promite castitate
prin puterea omului nu este nimic altceva decât a promite să zbori peste mare fără
aripi.8
De acum
Hübmaier s-a implicat activ în implementarea principiilor prezentate în aceste
articole. Toate tablourile și icoanele au fost îndepărtate din biserică până la
sfârșitul anului. Convingerile lui au fost întărite prin acțiune. Decizia de a
începe în mod serios reforma în Waldshut a fost urmată imediat de căsătoria
lui. Elizabeth Hügline, fiica unui cetățean din Reichenau, a devenit mireasa
lui Hübmaier. Ea s-a dovedit a fi o soție fidelă și curajoasă. Și toate aceste
evenimente revoluționare au avut loc într-o perioadă de doi ani, după cum se
arată într-una din scrisorile lui Hübmaier adresată unor prieteni apropiați din
perioada petrecută la Regensburg.
În cursul ultimilor doi ani Cristos a intrat pentru prima dată în
inima mea și a rămas să crească acolo. N-am îndrăznit niciodată să-L predic cu
atâta curaj ca acum, prin harul lui Dumnezeu. Plâng înaintea lui Dumnezeu că am
zăcut bolnav de boala aceasta atât de mult timp. Îl rog sincer să mă ierte; am
zăcut fără să-mi dau seama, de aceea scriu aceasta. Mă întreb dacă predicatorii
voștri vor spune acum că am o altă fire decât înainte, că mărturisesc și
condamn orice doctrină și predicare, ca cea pe care v-am prezentat-o înainte
vouă și altora, care nu este fundamentată pe cuvântul divin.9
Începând cu
momentul Dezbaterii de la Zürich, Ferdinand I a ținut sub supraveghere
localitatea Waldshut și activitățile predicatorului de acolo. Curând după aceea
au fost trimiși la consiliu împuterniciți care căutau înlăturarea lui Hübmaier
din funcția de pastor și expulzarea lui din oraș. Cererea trimișilor
împuterniciți a fost respinsă tăios de către consiliul orașului, care îi era loial
lui Hübmaier. În luna aprilie a anului următor a venit o scrisoare din partea
guvernului austriac. Prin aceasta se cerea orașului să-l îndepărteze pe
„numitul doctor și predicator din oraș, și să aleagă în locul lui un alt
predicator potrivit și evlavios, care nu susține doctrinele condamnate ale lui
Luther”. Episcopul de Konstantz s-a alăturat guvernului austriac în cererea de
destituire a acestui „predicator eretic”.
Hübmaier a
fost citat să compară în fața tribunalului episcopal, dar a refuzat spunând că:
„Nu este de datoria lui să apară înaintea acelui ipocrit”.10 Presiunea a
crescut, dar oamenii din Waldshut au rămas fermi pe poziții în sprijinul
pastorului lor principal. Totuși, Hübmaier a decis să plece pentru a cruța orașul
de pericolul unei intervenții armate. Pe 1
septembrie 1524 el și-a început viața de fugar, pregătindu-se să se
refugieze la Schaffhausen.
Guvernul
austriac l-a urmărit acolo. Cu toate că locuitorii din Schaffhausen au refuzat
să-l predea pe acest „eretic” disprețuit, Hübmaier se afla într-o situație
precară. În timpul petrecut acolo, plin de nesiguranță în ce privește viitorul și
separat de preaiubita lui biserică și de orașul mult iubit, el a scris mai
multe tratate. Unul din acestea, o broșură despre libertatea religioasă, era
menit să-și ocupe locul între cele mai semnificative lucrări din toată
literatura Reformei. Intitulată „Cu privire la eretici și la cei ce-i ard” (Von
Ketzern und ihren Verbrennern), aceasta enunța în termeni expresivi și
elocvenți conceptele privind libertatea și limitările puterii magistraților, pe
care avea să le scoată în evidență întreaga mișcare anabaptistă.
La început,
Hübmaier redefinește termenul „eretici” ca desemnându-i pe cei ce „subminează
în mod înșelător Sfintele Scripturi”. În cel de-al doilea articol el devine și
mai specific. „Sunt eretici și aceia care tăinuiesc Scripturile și le
interpretează altfel decât cere Duhul Sfânt, cum sunt cei care proclamă peste
tot soția ca o proprietate; stăpânirea drept păstorire; pietrele drept stâncă;
Roma drept Biserica, și ne obligă să credem aceste palavre.” Hübmaier susține că
„inchizitorii sunt cei mai mari eretici dintre toți, întrucât, contrar învățăturii
și exemplului lui Cristos, ei îi condamnă pe eretici la ardere pe rug și smulg
grâul împreună cu neghina înainte de vremea secerișului”.
Convingerea
lui Hübmaier că credința nu poate fi impusă cu forța se bazează în primul rând
pe înțelegerea Evangheliei. „De aceea”, scrie el, „a arde un eretic înseamnă în
aparență a-L mărturisi pe Cristos. Tit 1. Dar în realitate înseamnă a-L tăgădui
și a fi mai odios decât Ioiachim, împăratul lui Iuda. Ieremia 36.” Acest adevăr
este repetat de mai multe ori în diferite articole. Articolul al treizecilea
conține probabil cea mai completă afirmație. „Astfel, cea mai mare înșelăciune
a oamenilor constă în râvna lor pentru Dumnezeu, prin care, fără un temei
biblic, ei vor să câștige mântuirea sufletului, cinstea bisericii, dragostea de
adevăr, o bună reputație, un bun obicei sau tradiție, ordine episcopale, și
toate acestea pentru a cultiva rațiunea, care este o moștenire a luminii
naturale. Prin urmare, acestea reprezintă săgeți letale atunci când nu sunt
fundamentate pe Scripturi și astfel corectate.”
Întrucât
credința nu este supusă forței coercitive, Hübmaier se grăbește să amintească
cititorilor săi că aceasta nu înseamnă că creștinul nu are nici o obligație față
de necredincioși. Dimpotrivă, el scrie: „Totuși, acest cuvânt nu ne aduce tihnă
ci conflict, în sensul că, fără a renunța, luptăm cu adevărat, nu împotriva oamenilor
ci împotriva învățăturilor lor nelegiuite”. Adevăratul eretic sau necredincios,
se afirmă din nou și din nou, trebuie câștigat prin mijloace spirituale, adică
prin folosirea atentă a Scripturii, prin răbdare, rugăciune și o mărturie
credibilă. Nici măcar statul n-are nici un drept să folosească forța împotriva
unui om din pricina diferențelor de ordin religios, nici măcar atunci când
acesta este ateu. La acest punct gândirea lui Hübmaier este deopotrivă extrem
de logică și de radicală. „Prin urmare, este bine și se cuvine ca autoritatea
seculară să-i execute pe infractorii care fac rău fizic celor lipsiți de apărare,
Romani 13. Dar nimeni nu poate face rău ateului (gotssfind) care nu dorește
nimic pentru sine decât să se lepede de Evanghelie.”
Suveranitatea
lui Dumnezeu este o temă care se repetă de-a lungul lucrării Von Ketzern.
Convingerea profundă a lui Hübmaier este că numai Dumnezeu poate stabili
diferența dintre grâu și neghină. Prin urmare, Dumnezeu n-a lăsat în mâinile
omului dreptul de a arde un eretic, indiferent dacă el este cu adevărat eretic
sau nu. El a stabilit limite precise jurisdicției autorităților seculare și a
prescris în mod clar metodele de evanghelizare pentru creștini. Hübmaier își
încheie tractatul său remarcabil cu articolul treizeci și șase. „Acum este
limpede pentru toți, chiar și pentru orbi, că legea care cere arderea
ereticilor este o invenție a diavolului.” Urmează apoi motto-ul lui
caracteristic, care împodobește tot ce a publicat vreodată: Die warhait ist
untödlich (Adevărul este nemuritor).11
Din
Schaffhausen, Hübmaier, „musca din Friedberg”, a lansat o provocare vechiului său
prieten și dascăl, dr. John Eck, „elefantul din Ingolstadt”. Pentru dezbatere
el a propus douăzeci și șase de articole cu privire la credința evanghelică, pe
care le redactase pe când se afla la Schaffhausen. Atitudinea lui din acel
moment reflecta orice în afară de admirație față de fostul său dascăl. Faptul că
de curând ajunsese să-L cunoască pe Cristos l-a ajutat pe Hübmaier să vadă adevărata
față a prietenului său de odinioară, apărătorul pompos și limbut al ortodoxiei
catolice.
În octombrie
Hübmaier revenea în Waldshut, salutat de locuitorii acestui oraș ca un erou sau
un împărat întors acasă. Primirea s-a încheiat în piață cu o petrecere în
cinstea lui. El a redevenit predicatorul și pastorul principal, iar salariul său
a fost stabilit la două sute de guldeni pe an. Imediat el s-a implicat în pregătirile,
deja în desfășurare la acea dată, pentru apărarea orașului împotriva invaziei
guvernului austriac. Prezența a numeroși țărani în împrejurimi dădea orașului
un sentiment de siguranță. Totuși, nu prea există dovezi că relația lui
Hübmaier cu acești țărani ar fi fost mai mult decât una de preocupare plină de
înțelegere față de doleanțele lor. Principala sa preocupare era Evanghelia;
aspectul controversat în raportul lui cu Austria îl constituia problema libertății
– libertatea de a predica și de a evangheliza. Programul de reformă și rezistența
armată propusă față de Ferdinand și forțele lui au atras sprijin moral în
Zürich și Schaffhausen, dar nimic mai mult. Puține cantoane își puteau permite
să riște un război cu forțele lui Ferdinand.
În timp ce
partida lui Conrad Grebel era în plin proces de cristalizare a convingerilor,
Hübmaier se mișca în aceeași direcție. Principiile prezentate în cele
Optsprezece Articole ale lui și mai ales în lucrarea „Cu privire la eretici și
la cei ce-i ard” indică faptul că el se îndrepta rapid în direcția mișcării
anabaptiste.12 Cât de mult progresase atitudinea lui Hübmaier față de botez
este revelat într-o scrisoare a sa către Oecolampadius din 16 ianuarie 1525:
„Semnificația acestui semn și simbol [botezul], jurământul de credință până la
moarte, în speranța învierii la viața ce va să vină, este să fie considerat mai
mult decât un semn. Această semnificație nu are nimic de a face cu nou-născuții,
prin urmare botezul copiilor mici n-are bază în realitate”.13
Hübmaier a mărturisit
că el boteza în continuare copii mici, la insistența părinților, dar despre
predicarea lui el scria: „În ce privește cuvântul, însă, n-am cedat în fața lor
câtuși de puțin. Am scris douăzeci și două de teze cu șaizeci și patru de
remarci, pe care le veți vedea în curând”. În jurul datei de 2 februarie el a
publicat un tractat numit „Apelul deschis al lui Balthazar din Friedberg
adresat tuturor credincioșilor creștini”. În acest tractat era și mai categoric
cu privire la respingerea botezului copiilor mici. După ce a lansat provocarea
de a se dovedi pe baza Scripturilor că micuții ar trebui botezați, el a arătat
ce era pregătit să facă: „Balthazar din Friedberg se angajează, pe de altă
parte, să demonstreze că botezul copiilor mici este o lucrare fără nici o bază
în cuvântul divin și că el va face aceasta în limba germană, folosind texte
biblice clare, simple și explicite legate de botez, fără vreo adăugire”.14
Două luni
mai târziu, în aprilie 1525, Wilhelm Reublin, care fusese expulzat din Zürich,
a căutat să se refugieze în Waldshut. Aici el l-a botezat pe Hübmaier și încă
vreo șaizeci. În duminica Paștelor, Hübmaier a botezat el însuși peste trei
sute de oameni cu apă dintr-o găleată. În lunea de după Paște s-a ținut Cina
Domnului într-o manieră apostolică simplă. În zilele care au urmat mulți alții
au fost botezați, iar spălarea picioarelor a fost inițiată de acești proaspăt
botezați.15 În orice mod posibil Hübmaier căuta să reproducă tiparul a ceea ce
el considera a fi credința și practica nou-testamentală.
În 28 mai a
văzut lumina tiparului broșura lui Zwingli intitulată „Despre botez, anabaptism
și botezul copiilor mici”. Această broșură constituia un atac la adresa concepției
anabaptiste despre botezul credinciosului. Răspunsul lui Hübmaier a fost
devastator și a apărut în luna iulie sub titlul: The Christian Baptism
of Believers. În această carte Hübmaier a a făcut dovada tuturor calităților
lui. Loserth scrie: „Vom christlichen Tauf der Glaubigen ... este pe bună
dreptate privită drept prezentarea clasică a învățăturii lui despre botez și
una din cele mai bune pledoarii scrise vreodată în favoarea botezului adulților”.16
Fragmente
din această lucrare revelează ceva din stilul, logica și uzul Scripturilor ce
caracterizează prezentarea făcută de Hübmaier concepției anabaptiste despre
botez.
Orice creștin evlavios poate vedea și înțelege că cel ce vrea să
se purifice cu apă trebuie mai întâi să aibă o bună înțelegere a Cuvântului lui
Dumnezeu și o bună conștiință înaintea lui Dumnezeu; adică, el trebuie să fie
convins că are un Dumnezeu bun și plin de har, prin mijlocirea lui Cristos...
Prin urmare, nu botezul în apă curăță sufletul, ci „da”-ul unei
conștiințe bune înaintea lui Dumnezeu, dat în lăuntru prin credință.
De aceea, botezul în apă este numit un botez
in Remissionem Peccatorum (Fapte, al doilea capitol), adică, pentru
iertarea păcatelor. Nu înseamnă că prin acesta sunt iertate păcatele, ci în
virtutea acelui „da” lăuntric al inimii, pe care omul îl confirmă în afară
supunându-se botezului în apă, afirmând că el crede și este sigur în inima lui
că păcatele îi sunt iertate prin Isus Cristos.17
Așa cum
afirmă numeroasele sale referiri la acest subiect, Hübmaier neagă că botezul
este necesar pentru mântuire. El insistă, însă, că acesta este esențial pentru
viața bisericii.
Acolo unde nu există botezul în apă nu există nici Biserică, nici
frate, nici soră, nici disciplină frățească, nici excludere sau restaurare.
Vorbesc aici despre Biserica vizibilă, așa cum a spus Cristos (Matei 18). Căci
trebuie să existe un semn exterior al mărturiei, prin care frații și surorile să
se poată cunoaște unii pe alții, deși credința este doar în inimă. Primind
botezul, candidatul mărturisește public că ... el s-a supus fraților și
surorilor lui ... adică Bisericii.18
Pentru
Hübmaier botezul nu era esențial doar pentru viața bisericii, ci și pentru
ucenicia creștină. Din punctul său de vedere, botezul era semnul unei ucenicii
consacrate. El simbolizează atașamentul omului față de Cristos și supunerea lui
față de ceilalți credincioși din biserică.
Pe de altă
parte, el denunță botezul copiilor mici ca un semn fără noimă. Cei ce practică
botezul copiilor mici „ne privează de adevăratul botez și ne arată semnul unui
han în care nu este vin”. La acuzația „că nu există nicăieri în Scripturi un
cuvânt clar în sensul că cineva nu trebuie să-și boteze copilașii”, Hübmaier a
răspuns cu ostilitate:
Este suficient de clar pentru cel ce are ochi să vadă, deși nu
este exprimat literal în aceste cuvinte: „nu botezați copilașii”. Poate atunci
cineva să-i boteze? La aceasta eu răspund: „dacă așa stau lucrurile, îmi pot
boteza câinele sau măgarul, sau pot să tai împrejur fete ... pot face idoli din
Sf. Pavel și Sf. Petru, pot aduce copilași la Cina Domnului, pot binecuvânta
ramurile de palmieri, legumele, sarea, pământul și apa, să vând mesa pentru o
jertfă. Căci nicăieri nu se spune în mod explicit că nu trebuie să facem aceste
lucruri.19
Hübmaier
folosește astfel logica, umorul, Scripturile și Părinții Bisericii pentru a arăta
că botezul copiilor mici este nenecesar, inutil și o urâciune înaintea lui
Dumnezeu. El afirmă că botezul copiilor mici nu este de origine nou-testamentală.
Ciprian, Augustin și arhivele de la Vatican sunt citate ca dovezi în sprijinul
poziției lui.
În capitolul
intitulat „Rânduiala evlaviei creștine”, Hübmaier sugerează că botezul trebuie
să fie precedat de auzirea cuvântului, pocăință, credință și mărturisire. „Apoi
el [convertitul] trebuie botezat în apă, declarându-și astfel public credința și
scopul.20 Botezul este urmat de o viață de trăire a credinței și mărturisire
publică. Viața creștinului este o viață de recunoștință. Această recunoștință își
găsește o exprimare simbolică în Cina Domnului. Botezul nu era pentru Hübmaier
o parte a procesului mântuitor, ci un act prin care noul ucenic își mărturisea
loialitatea față de Isus Cristos.
Botezul în numele Tatălui, al Fiului și al Duhului Sfânt are loc
atunci când un om își mărturisește întâi păcatele și se recunoaște vinovat;
apoi, crede în iertarea păcatelor lui prin Isus Cristos și începe să trăiască
potrivit voii lui Cristos, prin harul și tăria date lui de Dumnezeu Tatăl, Fiul
și Duhul Sfânt. Apoi, el declară aceasta în mod public, în fața oamenilor, prin
botezul exterior în apă. El este atunci cu adevărat botezat, chiar dacă botezătorul
n-a rostit aceste cuvinte asupra lui.21
Evident,
cartea lui Hübmaier despre botez a avut o largă circulație printre anabaptiști.
Efectul ei printre neanabaptiști trebuie să fi fost foarte alarmant, deoarece
Zwingli s-a grăbit să publice – înainte de 5 noiembrie replica sa, intitulată:
„Un răspuns amplu și adevărat dat cărții de proporții reduse despre botez a
dr.-lui Balthasar”. Stilul lui Zwingli este caustic și amar. El adaugă foarte
puțin la argumentele sale anterioare. Ideea principală este că anabaptiștii
sunt schismatici și ar distruge în cele din
urmă ordinea existentă în Elveția dacă ar fi lăsați să-și continue
activitatea netulburați.22
Această
controversă dintre Zwingli și Hübmaier s-a încheiat o dată cu răspunsul lui
Hübmaier: „Un dialog între Balthasar Hübmaier din Friedberg și maestrul Ulrich
Zwingli, din Zürich, despre botezul copiilor mici”. Deși scris imediat, răspunsul
n-a fost publicat până anul următor, după ce Hübmaier plecase la Nikolsburg.
Aceasta a fost ultima lucrare pe care a scris-o Hübmaier la Waldshut.
După ce i-a
înfrânt pe țărani, la insistențele lui Ferdinand guvernul austriac și-a
îndreptat atenția spre Waldshut. Hübmaier știa că resursele limitate ale orașului
izolat Waldshut nu se puteau compara cu forțele impresionante ale lui
Ferdinand, așa că a fugit. A urmat – în 5 decembrie – o despărțire emoționantă,
prin care și-a luat rămas bun de la locuitorii din Waldshut, iar în ziua următoare
soldații austrieci intrau în oraș. Hübmaier n-a avut timp să-și pună la punct
un plan organizat de fugă. Potrivit mărturiei lui, el ar fi vrut să plece la
Basel sau Strassburg, dar prezența trupelor austriece nu i-a îngăduit aceasta.
Întrucât despre Schaffhausen și Konstantz nici nu putea fi vorba atunci,
Hübmaier, care era bolnav și grozav de deprimat, s-a îndreptat spre Zürich.
Prezența lui
în oraș a fost curând descoperită și, din ordinul consiliului orașului, atât el
cât și soția lui au fost arestați și închiși. Potrivit spuselor lui Zwingli,
Hübmaier a fost arestat pentru a fi împiedicat să instige la insurecție.
Bullinger a recunoscut că adevăratul motiv era faptul că Hübmaier era foarte
bine văzut de anabaptiști. Întrucât Zwingli se simțea deja încolțit de Wiedertäufer-ii locali, acțiunea nu era, în acest caz,
surprinzătoare. Pe când se afla în închisoare, Hübmaier și-a înnoit cererea de
a se organiza o dezbatere, cerere ce i-a fost aprobată. Aceasta a dus la un
rezultat cu totul neașteptat.
Însă, această
întrunire n-a urmat modelul dezbaterilor anterioare de la Zürich. La această
discuție au fost prezenți Zwingli, Leo Jud, Oswald Myconius, Komtur Schmid, Sebastian
Hofmeister, patru membri ai consiliului orașului și un profesor de școală din
Zürich, pe nume George Binder. Zwingli, Myconius, Jud și Hofmeister au fost menționați
în cererea lui Hübmaier (10 iulie) de a se organiza o dezbatere pe tema
botezului. Binder, reflectând fără îndoială adevăratele sentimente ale lui
Zwingli și încercând să-și impresioneze mentorul prin loialitatea lui, a
adoptat o poziție agresivă, numindu-l pe Hübmaier, printre altele, Filzhut
(nenorocit) și broască swabiană. Hübmaier n-a răspuns cu aceeași monedă, ci a
început prin a-l cita pe Zwingli, precizând locul și data când acesta a afirmat
că pruncii n-ar trebui botezați până când pot fi instruiți în credință. Zwingli
a pretins că fusese greșit înțeles. Hübmaier a fost uluit. În final el a fost
de acord să se lepede, dar înainte de a formula declarația finală a cerut
privilegiul de a vorbi cu Jud, Myconius și Hofmeister în particular. El știa
bine că la început și ei puseseră sub semnul întrebării validitatea biblică a
botezului copiilor mici. De fapt, conform spuselor lui Hoschek, Hofmeister își
exprimase în mod deschis această îndoială înaintea consiliului orașului
Schaffhausen. După conferință, Hübmaier a fost de acord să-și scrie declarația
de lepădare, pe care a citit-o înaintea Micului Consiliu și înaintea
Consiliului celor Două sute în ziua următoare. I s-a cerut apoi să o citească
înaintea adunării din Fraumünster după predica lui Zwingli de vineri, 29
decembrie și mai târziu la Grüningen.
Odată urcat
la amvonul din Fraumünster, Hübmaier, în loc să se lepede, a început: „O ce
durere și ce chinuri am suferit noaptea aceasta din pricina afirmațiilor pe
care eu însumi le-am făcut. Așa că spun aici și acum: nu pot și nu vreau să mă
lepăd”.23 Și a continuat să apere botezul credinciosului. Zwingli a urcat la
celălalt amvon și a liniștit mulțimea. Lui Hübmaier i s-a amintit lepădarea
anterioară și a fost acuzat că este posedat de diavolul, acesta fiind, desigur,
motivul comportamentului său din acel moment.24 Refuzând să bată în retragere,
el a fost prins și aruncat în închisoarea din Wellenberg, cunoscută sub numele
de „Wasserturm”, întrucât se afla în râul Limmat, la mică depărtare de
Fraumünster.
În timpul
acestei întemnițări Hübmaier a scris Douăsprezece articole ale credinței creștine, lucrare care nu a fost tipărită
decât după un an, la Nikolsburg. Plină de implicații teologice care vor fi
analizate mai târziu, ea se încheie cu aceste cuvinte profetice pline de
patetism:
O, Dumnezeule sfânt, o Dumnezeule măreț, o Dumnezeule veșnic,
aceasta este credința mea, pe care o mărturisesc cu inima și cu gura și cu
privire la care am depus mărturie înaintea bisericii prin botezul în apă. Te
rog, păstrează-mă cu credincioșie și îndurare în ea până la sfârșit. Și chiar
dacă aș fi îndepărtat de ea prin teama și groaza umană, prin tiranie, lovituri,
sabie, foc sau apă, eu totuși strig către Tine, o, Tatăl meu îndurător: Ridică-mă
din nou prin harul Sfântului Tău Duh, și nu mă lăsa să plec în moarte fără
această credință. Aceasta Te rog din adâncul inimii, prin Isus Cristos, Fiul Tău
preaiubit, Domnul și Mântuitorul nostru. Căci în Tine nădăjduiesc, o, Tată; nu
lăsa să fiu dat de rușine în veșnicie. Amin.25
O dată cu
această a doua întemnițare din Zürich, Hübmaier a fost supus torturii. În timp
ce era întins pe roată, el a rostit lepădarea cerută și după aceea a formulat-o
în scris, după cum ceruse Zwingli. Deși mult mai puțin păgubitoare decât ar fi
putut fi, lepădarea l-a mulțumit pe Zwingli și a dovedit slăbiciunea lui
Hübmaier. Ulterior, ea a provocat o pocăință și o mărturisire profundă din
partea lui Hübmaier. În această mărturisire, care a primit titlul Short
Apology, nota de mândrie și aroganță ce caracteriza uneori lucrările lui de
mai înainte, a dispărut. În locul ei, găsim aici durerea sufletului lui
Hübmaier în fața slăbiciunii trupului.
Eu pot greși – sunt om – dar nu pot fi eretic, deoarece mă rog
mereu să primesc învățătură din cuvântul lui Dumnezeu. Dar nimeni n-a venit
vreodată la mine să-mi arate un singur cuvânt, cu excepția unuia și a adepților
lui – împotriva predicării lui anterioare, prin cuvânt rostit sau tipărit, al cărui
nume îl omit de dragul cuvântului lui Dumnezeu – care, împotriva justiției și
apelului general, în numele propriului guvern, al confederației și de asemenea
al împăratului, au încercat să mă învețe prin arestare, întemnițare, suferințe și
călău ce înseamnă credința. Dar credința este o lucrare a lui Dumnezeu și nu a
turnului pentru eretici, în care nu poți vedea nici soarele, nici luna și nu trăiești
decât cu pâine și apă.... O, Dumnezeule, iartă-mi slăbiciunea. Este spre binele
meu (cum spune David) că m-ai smerit.26
Asemenea lui
Grebel, Blaurock și Sattler înaintea lui, plin de dezamăgire, Hübmaier a lăsat
în urmă Zürich-ul și amintirile lui. Căci omul care nu reușise să-l înfrângă în
dezbatere a recurs la tacticile de bază ale unui inchizitor. Discreditat în fața
discipolilor lui Zwingli și dezonorat în fața anabaptiștilor, Hübmaier a plecat
pe furiș din oraș. Discreția ce a caracterizat plecarea sa din Zürich învăluie
în mister și călătoria lui la Nikolsburg.
Nikolsburg,
aflat sub jurisdicția nobililor moravieni, era unul din cele mai tolerante orașe
din Europa anului 1526. Influența lui Hus se simțea încă în acea zonă.
Evanghelicii moravieni l-au primit bucuroși pe Hübmaier și i-au ascultat cu
interes mesajul. Curând mai mulți oameni s-au convertit. Printre ei s-au numărat
baronii de Lichtenstein, Leonhard și John, care au fost botezați public după mărturisirea
credinței lor.27 Hübmaier și anabaptiștii intraseră într-una din cele mai
prospere perioade din istoria lor.
S-a estimat
cu moderație că cel puțin șase mii de oameni au fost botezați în scurt răstimp
de numai un an de slujire incredibilă a lui Hübmaier la Nikolsburg. Pe lângă
lucrarea de predicare și învățare, Hübmaier era adânc implicat în scriere.
Froschauer (Simprecht Sorg), un tipograf din Zürich care fusese forțat să fugă
din oraș datorită concepțiilor lui anabaptiste, a devenit editorul numeroaselor
tractate ale lui Hübmaier. Nu mai puțin de șaptesprezece broșuri de-ale lui
poartă numele tipografiei din Nikolsburg în perioada 1526-1527.28
Scrierile de
la Nikolsburg, pe lângă lucrările deja publicate de Hübmaier, oferă mai multe
reflecții profunde ale acestui „om de litere”. Puțini din contemporanii săi
l-au întrecut în elocvență, stil și umor. După începutul lucrării lui de
reformator în 1522, volumul total al lucrărilor lui este uimitor, iar ceea ce
revelează ele este chiar mai mult de atât. Hübmaier a fost un erudit creștin a
cărui cunoaștere a Scripturilor în limbile latină și germană n-a fost întrecută
de nici unul din contemporanii lui, și a fost cel mai capabil teolog dintre
primii anabaptiști. Ca spirit creștin, el ar fi fost remarcabil în orice epocă și
a fost unic în epoca în care a trăit.
Deși
Hübmaier datora unele din principiile sale de bază lui Luther și lui Zwingli,
el i-a depășit în anumite privințe. Luther s-a făcut vinovat de numeroase
inconsecvențe, de folosirea absurdă a Scripturii pentru a sprijini botezul
copiilor mici, de interpretări greșite la adresa lor și de critici aspre cu
care nu era de acord. Prin toate acestea, el s-a dovedit a fi inferior lui
Hübmaier. Limba și penița lui indecentă au sporit această impresie. Dar nici
Luther și nici Zwingli n-au egalat spiritul de dragoste creștină al lui
Hübmaier. Această calitate superlativă l-a făcut deosebit de obiectiv în raport
cu poziția dușmanilor lui.
Hübmaier a
dat întotdeauna dovadă de disponibilitate de a accepta noi perspective asupra
adevărului, chiar și din partea celor ce aveau să-l ardă. Deși era un iubitor
al dezbaterilor academice și se lăsa prins adesea în vâltoarea unui subiect
controversat, el n-a devenit niciodată caustic. A refuzat cu consecvență să se
angajeze în insinuări de natură personală. El nu l-a pomenit pe nume pe Zwingli
în nici unul din tractatele scrise împotriva poziției acestuia, decât după ce
fusese închis și torturat din dispoziția lui. Chiar și atunci, în broșura lui
polemică despre botezul copiilor mici, Hübmaier nu face altceva decât să menționeze
metodele folosite de Zwingli împotriva lui și împotriva altor anabaptiști.29
Deschiderea și
devotamentul față de adevăr, oriunde s-ar găsi acesta, ne ajută să explicăm
comportamentul lui Hübmaier în Zürich și mai târziu în Viena. Hübmaier n-a
trecut niciodată dincolo de poziția aceasta: „Eu pot greși – sunt om – dar
eretic nu pot fi, deoarece mă rog constant să primesc învățătură din Cuvântul
lui Dumnezeu”.
Apelul la
Cuvântul lui Dumnezeu era metoda pe care o folosea Hübmaier când se confrunta
cu dificultățile ce amenințau părtășia anabaptistă. Hans Hut, un discipol de
altă dată al lui Thomas Müntzer, fusese botezat de Hans Denck în 1526. La puțin
timp după aceea el a sosit la Nikolsburg. El susținea încă idei mileniste și
insista asupra folosirii săbiei de către cei credincioși „împotriva celor
necredincioși, în pregătirea împărăției lui Dumnezeu”.30
Nu după mult
timp Hut și-a găsit adepți printre refugiații din Nikolsburg. Jacob Wiedemann,
un predicator anabaptist care susținea că împărtășirea bunurilor ar trebui să
fie un principiu fundamental printre creștinii nou-testamentali, și-a unit forțele
cu Hut. Numitorul lor comun era opoziția față de Hübmaier. Wiedemann și grupul
lui susțineau o formă extremă de nonviolență, chiar până la punctul de a refuza
să plătească impozitele. Cu toate acestea este limpede că au reușit „fără prea
mari dificultăți să altoiască doctrina lui Hut despre folosirea săbiei ca
dreptul exclusiv al sfinților, pe principiul lor anterior al nonviolenței”.31
Hübmaier a
adoptat o poziție pozitivă împotriva inconsecvențelor lui Hut și a
convingerilor lui Wiedemann. El a susținut legitimitatea statului, afirmând că
doar statul are dreptul de a purta sabia și că doar biserica are autoritate în
chestiunile de natură spirituală. Astfel, respingând principiile anarhice ale
lui Hut, el s-a îndepărtat de principiul
nonviolenței susținut de anabaptiștii de mai înainte, dar într-o măsură
mult mai mică decât se depărtase Hut.
Când a
atacat comunismul lui Wiedemann, el a adoptat poziția lui Felix Manz și a Fraților
Elvețieni. A respins împărtășirea bunurilor, dar a susținut principiul că frații
ar trebui să împartă ceea ce au cu cei aflați în nevoie.32
Poziția lui
Hübmaier privind magistratura nu a fost niciodată acceptată de vreun grup
considerabil de anabaptiști. Wiedemann și grupul lui au devenit cunoscuți ca
oamenii „bastonului” (Stäbler), deoarece ei continuau să susțină
nonviolența precum și împărtășirea bunurilor. Prin urmare, lucrarea lui
Hübmaier la Nikolsburg, oricât de rodnică ar putea părea, n-a fost în întregime
plăcută și luminoasă. Totuși, controversa a prilejuit scrierea ultimei și uneia
din cele mai importante lucrări redactate în timpul șederii lui la Nikolsburg.
Aceasta a fost intitulată On the Sword (Vom Schwert).32a
Broșurile și
cărțile lui Hübmaier se bucurau deja de o largă circulație cu mult dincolo de
granițele Moraviei. Ferdinand I, vechiul dușman al lui Hübmaier, n-a încercat să-și
ascundă tulburarea pricinuită de înmulțirea rapidă a anabaptiștilor în
teritoriile lui. Moravia ajunsese sub jurisdicția lui ca parte a teritoriilor
succesorale ale Austriei, după moartea regelui Ludovic al Ungariei. De îndată
ce treburile statului aveau să-i permită, el și-a îndreptat atenția spre
eradicarea oricărei urme de erezie din Moravia. Independența relativă de care
se bucuraseră mai înainte nobilii moravieni a dispărut fără urmă. Baronii de
Lichtenstein au constatat că este tot mai greu să se împotrivească planurilor
lui Ferdinand împotriva predicatorului pe care ei îl prețuiau atât de mult.
Sub incidența
unui edict general din 28 august 1527, care cerea aplicarea imediată și strictă
a hotărârii Dietei de la Worms, Hübmaier a fost prins. Supunându-se hotărârii
lui Ferdinand, nobilii de Lichtenstein și capelanii lor l-au însoțit pe
pastorul lor la Viena. Aici Hübmaier și soția lui au fost închiși. După o
audiere preliminară, ei au fost duși din Viena la castelul din Gratzenstain de
pe Dunăre.33
Până în luna
martie 1528 Hübmaier a fost ținut în arest la Gratzenstain. Ferdinand a folosit
acest timp pentru a aduna toate dovezile posibile împotriva acuzatului, pentru
a întări învinuirea de răzvrătire adusă de stat împotriva lui. Deținutul a
profitat de această întârziere pentru a cere o vizită din partea lui John
Faber, prietenul lui de odinioară și vicarul general – aflat în plină
ascensiune – al Episcopului de Konstantz. Faber a răspuns favorabil la această
cerere și s-a grăbit să obțină ceea ce el anticipa că avea să fie o victorie ușoară.
Dar discuțiile teologice care au urmat și s-au întins pe o perioadă de câteva
zile, s-au dovedit a fi inutile.
Hübmaier,
sub presiunea sănătății lui precare, a sentinței inevitabile la moarte și a
deschiderii lui caracteristice față de adevăr, a reușit să-și compromită
semnificativ poziția anterioară în mai multe puncte. Dar el a refuzat să dea
înapoi în privința botezului, a Cinei Domnului și a negării sale anterioare a
existenței purgatoriului.
În
majoritatea punctelor poziția lui Hübmaier, așa cum este ea afirmată în Rechenschaft
seines Glaubens, pe care a trimis-o lui Ferdinand în speranța deșartă că
viața i- ar putea fi cruțată, putea fi interpretată în moduri diferite. În două
puncte acest om chinuit afirma dogme romano-catolice pe care le lepădase la
Waldshut cu cinci ani înainte.34 Fără îndoială, el a considerat aceste puncte
chestiuni de mică însemnătate. Lucrarea lui Rechenschaft a trecut
neobservată. Ea nu era lepădarea dorită, ci reprezenta ultimul grad de
compromis pe care Hübmaier era dispus să-l facă.35 Pentru autoritățile
austriece nu a fost suficient.
Pe data de 3
martie, acest bărbat osândit a fost dus la Viena și torturat din nou pe roată;
dar de data aceasta n-a mai avut loc nici o lepădare. Slăbiciunea de care a dat
dovadă la Zürich, și într-o măsură mai mică la Gratzenstain, fusese înlocuită
de o tărie necunoscută până atunci. Când a fost îndemnat să se spovedească unui
preot și să primească ultima împărtășanie a bisericii înainte de execuție, el a
refuzat. La șapte zile după întoarcerea la Viena și după suferințe numai de
Dumnezeu știute, dr. Balthasar Hübmaier a fost executat pe 10 martie 1528.
O mărturie
de primă mână a execuției lui Hübmaier a fost prezentată de Stephen Sprügel,
decan al Facultății de Filosofie de la Universitatea din Viena. Hübmaier,
spunea el, a „rămas neclintit ca o stâncă în erezia lui”. În timp ce soția lui
îl îndemna să aibă curaj, el a fost dus la locul execuției. Când grupul a ajuns
la grămada de vreascuri, el a strigat în dialectul elvețian:
„O, Dumnezeule plin de har, iartă-mi păcatele în suferința mea cea
mare...”
Oamenilor el le-a zis: „Iubiți frați, dacă am vătămat pe cineva,
prin cuvânt sau faptă, să mă ierte de dragul Dumnezeului meu îndurător. Eu îi
iert pe toți aceia care mi-au făcut rău”.
În timp ce hainele îi erau îndepărtate: „Și de pe Tine, o Doamne,
au fost rupte hainele. Hainele mele le voi lăsa bucuros aici, păstrează-mi doar
duhul și sufletul, Te implor!” Apoi a adăugat în latină: „O, Doamne, în mâinile
Tale îmi încredințez duhul” și n-a mai vorbit în latină.
În timp ce ei îi presărau sulf și praf de pușcă în barbă, pe care
o purta destul de lungă, el a zis: „O, sărați-mă
bine, sărați-mă bine”. Și ridicându-și capul, a strigat: „O, frați iubiți,
rugați-vă ca Dumnezeu să-mi dea răbdare în această suferință a mea”.36
În timp ce părul
și barba îi luau foc, el a strigat: „O, Isus, Isus”. Sufocat de fum, a murit.
După trei zile a urmat execuția soției lui, prin înecare în Dunăre.
După ce l-au
dat la moarte pe acest predicator anabaptist marcant, autoritățile catolice au
fost nevoite să se confrunte cu adevărul pentru care el murise. Lucrările lui
au fost arse oriunde au fost descoperite de către autorități. Totuși, la
aproape o sută de ani după aceea, ele erau încă în circulație. În 1619 ele erau
considerate a fi o amenințare atât de mare, încât au fost cuprinse în Indexul Cărților
Interzise (Index Librorum Prohibitorum) întocmit pentru Inchiziția
spaniolă. Hübmaier este menționat de patru ori în acest document din secolul al
XVII-lea. „Numele lui se remarcă printre hereticorum capita aut duces,
precedat doar de cele ale lui Luther, Zwingli și Calvin. Schwenckfeld este
singurul eretic care mai este menționat.”37
Moartea lui
Hübmaier a lăsat gruparea anabaptistă mai constructivă din Nikolsburg fără o
conducere puternică. Jacob Wiedemann și grupul de Stäbler au continuat să
militeze pentru împărtășirea bunurilor și doctrina nonviolenței. Ostilitatea
stârnită de divizarea tot mai mare i-a forțat pe baronii de Lichtenstein să-l
alunge pe Wiedemann și grupul lui de pe teritoriile lor. Din acest grup, cu
accentul său specific pe viața comunitară, s-a dezvoltat expresia huterită a
anabaptismului secolului al XVI-lea.
În cele din
urmă, anabaptiștii din Nikolsburg au dispărut. Este posibil ca cel puțin unii
din cei care au rămas să se fi alăturat huteriților sau philipiților. În orice
caz, lucrările lui Hübmaier au supraviețuit în comunitatea huterită, ale cărei
trăsături principale el le respinsese în Nikolsburg în forma lor incipientă.
Loserth
subliniază că lucrarea lui Peter Riedemann Rechenschaft trădează o
dependență serioasă de Hübmaier. Această opinie este confirmată de Franz
Heimann, care a făcut un studiu amplu al relației dintre lucrările lui Hübmaier
și cele ale lui Riedemann.38 Large Chronicle vorbește despre Hübmaier ca
unul căruia huteriții îi datorează multă recunoștință pentru învățătura lui
privind botezul și Cina Domnului.39 Aceasta face de asemenea referire la două
imnuri care au fost atribuite lui Hübmaier. Vedder a tradus unul din imnurile
considerate a fi izvorât din pana lui Hübmaier. Ultimele două strofe repetă ca
un ecou credința nestinsă a autorului în Cristos, Fiul lui Dumnezeu și în
Cuvântul Său care „rămâne în veac”.
O, Isuse Cristoase, Tu Fiul lui Dumnezeu,
Nu lăsa să ne lipsească îndurarea Ta,
Căci care va fi dreapta noastră răsplătire
Dacă sarea își pierde puterea de a săra?
Degeaba se vor strădui oamenii
Să-ți eclipseze Numele cu flacăra mâniei;
Nu timp de o zi, ci același pentru totdeauna,
Cuvântul lui Dumnezeu rămâne în veac.
Lăudați pe Dumnezeu, lăudați pe Dumnezeu în unitate,
Cu bucurie, voi toți cei ce sunteți creștini
Pentru că El și-a răspândit cuvântul –
Cuvântul Lui, lucrarea Lui cu desăvârșire.
Mâna niciunui om nu-I poate sta împotrivă,
Nici un nume, oricât de înalt;
Iar noi cântăm Aminul nostru plin de bucurie!
Cuvântul lui Dumnezeu rămâne în veac.40
Oare spune
Hübmaier și acum prin acest imn, în mod liric cel puțin, că „adevărul este
nemuritor”?
