Familia Coldea din Dretea la 122 de ani de credință baptistă

De când Domnul mi-a deschis inima și ochii spre istoria poporului baptist, mă simt tot mai zidit, mai încurajat, cresc spiritul și mă hrănesc din viața minunaților credincioși simpli sau învățați. În fiecare familie în care intru găsesc resurse, găsesc idei, trăiri, viață, dar nu o viață înăbușită ci o erupție de viață care nu se lasă frântă de urletele satanei care dă târcoale și vrea să frângă orice  nădejde adevărată în Dumnezeu. Așa am găsit și  o familie de referință în poporul baptist  care se numește Coldea din Dretea (Huedin).

1. Onuț Coldea  1860-1930

S-a născut aproximativ în 1860, nu avem date precise, doar am făcut niște calcule cu strănepoată  a dânsului, Viorica Lupșa Coldea din Cluj.

În Dretea au venit  doi păstori baptiști,  Ioan Țirban și Gheorghe Florean din Bihor și Onuț care citea Biblia i-a primit în casă. Au început să se adune mai multe persoane și studiind Biblia au înțeles că trebuie să se boteze. În vara anului 1895 a avut în localitate primul botez nou-testamentar  la care s-a botezat Onuț și familia lui, precum și familia Lazăr Gheorghe. La scurt timp Onuț a înființat  în casa lui Biserica Baptistă din Dretea.

A fost primul păstor pe valea Crișului Repede, zona Huedin, a înființat biserici baptiste la Mărgău, Poieni, Negreni.

2. Ion Coldea  1883-1925

 S-a născut în 1883 localitatea Dretea.

L-a primit pe Domnul și a urmat în totul calea aleasă de tatăl său Onuț.

S-a căsătorit cu Onița, au avut trei copii: Ioan, Iustina și Victoria. Toți si-au predat viața Domnului și au făcut parte din biserica baptistă.

A murit la 42 de ani în 1925 și a lăsat un mare gol în familie, dar această sarcină a fost luată de Onuț, tata lui Ion și s-a ocupat în cel mai conștiincios mod față de familia rămasă în suferință.

3. Ioan  Coldea 1911- 1990

Se naște în localitatea Dretea, jud. Cluj, la 9 aprilie 1911, fiind fiul lui Ion și Onița Coldea, credincioși baptiști.

La vârsta de 14 ani, adică în anul 1925 rămâne orfan de tată, dar buna lui creștere îl ajută să rămână lângă Domnul și în greaua lui încercare. A fost ajutat și de  bunicul său Onuț care l-a îndrumat pe calea Domnului.

În anul 1928 se întâlnește cu Domnul Isus primindu-l în inimă ca Domn și Dumnezeu și în ziua de 18 iunie 1928 este botezat de fr. Gabor Ioan în localitatea Sâncrai, din zona  Huedin.  

În anul 1930 absolvă Seminarul Teologic Baptist din București.

În anul 1933 se căsătorește cu Maria, născută Marchiș și împreună au 2 copii:

1. Maria, născută în 1938 se căsătorește în anul 1955 cu Lupșa Simion și au  copii: Viorica, Dorel. Dorel are pe  Horia.

2. Ioan (Nelu), născut în 1945.

În anul 1945 este ordinat pentru Biserica Baptistă din Dretea și Bedeciu. A slujit ca păstor și la bisericile baptiste din: Călățele, Mărgău, Morlaca, Poieni, Ciucea, Negreni și Bucea. Fratele era foarte dedicat lucrării și era mereu pe teren ca să vină în întâmpinarea nevoilor din cercul mare de activitate și de multe ori trebuia să meargă pe jos de la o biserică la alta.

În ziua de 27 septembrie 1990, la vârsta de 79 de ani este chemat de Domnul acasă ca să fie pentru totdeauna cu Cel pe care l-a iubit și slujit cu credincioșie.

Serviciul de înmormântare a fost condus de fratele Mihai Hușan, președintele Comunității Baptiste de Cluj, Ioan Mânzat, secretarul Comunității, Ioachim Mara, Ștefan Nagy. Au participat peste 200 de persoane din zona de slujire a fr. Ioan Coldea.

4. Ioan (Nelu) Coldea 1945-1993

Se naște după al Doilea Război Mondial în 1945, fiind fiul cel mic al Păstorului  Ioan  Coldea născut în 1911.

Se căsătorește  cu sora Gros Cornelia din Deva și au 2 copii: Eunice Bosanszky Coldea și Claudiu Coldea.

În anul 1969 absolvă Seminarul Teologic  Baptist din București, iar mai târziu Institutul Teologic Protestant din Cluj.

A lucrat ca păstor în bisericile baptiste din cercul Jibou, la Hunedoara și la Grădiștea din Arad. A fost o vreme și profesor la Seminarul Teologic Baptist din București.

Pleacă din țară și se stabilește  în Canada la Kitchener, Ontario.

Redau mărturia deosebit de vie a sorei Viorica Lupșa Coldea din Cluj, care a fost crescută și educată de acești oameni ai Domnului și care păstrează și azi cu mare plăcere carnețelele în care bunicul ei își făcea notițe:

„După 27 de ani de la moartea bunicului meu Coldea Ioan senior amintirile cu el sunt foarte vii. El a fost un om viu cu adevărat pe câmpul Evangheliei. Recitindu-i din nou agendele mă întreb cum a putut alerga atâta la mai mult de 17 biserici,fără mașină ,doar cu ocazii,pe jos si cu o cursă? Avea doi copii, gospodărie, era bolnav. Stătea doar 2,3 zile pe acasă,timp în care era vizitat de frați ,sau se ocupa cu albinele ,sau făcea papuci. Ca nepoată pot să spun că el și-a pus amprenta cea mai puternică pe viața mea ca un stâlp de lumină. Primele amintiri cu el le am pe genunchi unde se ruga extrem de mult, iar în ultimii ani aproape de fiecare dată îl găseam citind Biblia. Vă redau o zi din anul 1965,6 ian. ''M-am sculat la ora 4 ,mi-am aranjat lucrurile și am plecat la cursă. Cu cursa de Mânăstireni am mers până la șoseaua. De aici am luat cursa de Oradea si am mers la Negreni. Dimineața si după masă am fost aici. Am ținut un serv. divin și ora de rugăciune. Pe seara am mers la Bucea. Am ținut sfat cu frații. În adevăr toți erau îndurerați pentru mine din cauza pierderii soției mele. Aici am vizitat trei familii. La Cornel am avut mai multe întrevederi, sfaturi și mângâieri,împreună cu rugăciuni cu foc. Pentru toate numele lui Dumnezeu fie lăudat. Doresc să-L slujesc cu mai multă predare și lepădare de sine. M-am predat din nou Domnului în rugăciune cu foc si lacrimi amare.''...''Pe jos la Huedin...ne-a ajuns o sanie...M-am reîntors cu o sanie cam cu greu.'' Acasă mă găsesc tare străin în singurătatea mea fără  Maria. De n-aș avea încredere în bunătatea lui Dumnezeu ar fi rău de mine. Dar mă mângâie cuvântul Sfintelor Scripturi-unica comoară ce mi-a mai rămas. Dumnezeule bun nu lua de la mine acest tezaur.'' Azi am plecat spre Mărgău. Am plecat de acasă pe jos și până în Huedin nu m-a luat nimic [10 km]. M-am obosit tare. De la Huedin am mers cu cursa camion până la Margău. Ne-a zdrobit tare.'' Cu motoreta spre Almaș.''

Ce-l făcea special în ochii mei erau multele lui calități; dragostea pentru frați, credința, ospitalitatea, mila, punctualitatea, perseverența, seriozitatea, spiritul de sacrificiu și organizatoric și încă multe altele. Am crescut într-o familie unde eram înconjurata de mulți frați de credința , care veneau la bunicu cine știe de unde ca să se sfătuiască. Nu i-am auzit să bârfească pe alții, din contră încercau să ajute. Au venit colegii lui unchiul  Nelu Coldea, de la seminar, Taloș, Talpoș, o bucurie de nedescris,erau atâta de frumoși și tineri. Eu o fetița de 10 ani, priveam și ascultam.

Mai apoi unchiul  Nelu Coldea a fost pastor la Jibou,Hunedoara,Arad,iar in 1988 a plecat în Canada,unde a și murit în 1993, la 48 de ani. Un om inteligent,vesel,credincios,care a dus mai departe ce-i lăsase tatăl lui.

Acestea sunt câteva informații despre familia Coldea, dar cu ajutorul Domnului vom reveni cu alte mărturii și informații.

Pentru alte informații despre Biserica din Dretea și poze de familie, vezi aici.

7. Aduceţi-vă aminte de mai marii voştri, care v-au vestit Cuvântul lui Dumnezeu; uitaţi-vă cu băgare de seamă la sfârşitul felului lor de vieţuire şi urmaţi-le credinţa!
8. Isus Hristos este acelaşi ieri şi azi şi în veci!
(Evrei 13:7-8, VDCC)

Vasile Berbecar 1875-1931

Dumnezeu a ridicat în poporul baptist oameni de înaltă ținută intelectuală și morală, printre care se numără și Vasile Berbecar. A fost un om pe deplin predat în slujire și a avut o mare contribuție la îmbogățirea patrimoniului cultural baptist. A lucrat cu alți frați la îmbogățirea cărților de cântări pe note și cele de cântări comune, a fost activ la întocmirea și organizarea  „Școlii Duminicale”, a condus revista „Razele Aurorei”,  poți vedea aici 50 de bucăți ale revistei, a mai activat la revista baptistă „Adevărul”, a scris pentru revista „Farul Mântuirii” și alte publicații.

Era invidiat de colegii de breazlă a presei; iată un citat din 1917 ziarul „Biserica și Școala”: „Avem oameni, la tot cazul cu mai multe pregătiri decât un „Berbecar” de la „Adevărul” și cu condeiu mai mai bun ca el.”

Moartea lui a fost consemnată  și de ziarul central  „Adevărul” de joi, 30 iulie 1931, iată ce scria: „Predicatorul baptiștilor din Arad, a fost omorât de tren”.

  

Mai jos prezint necrologul făcut de cei de la „Glasul Evangheliei”, Organ al Comunităţii Baptiste Române Alba-Iulia și apoi un reportaj făcut de Pavel Bărbătei,  în anul 1982 și publicat de revista „Îndrumătorul Creștin Baptist”.

Despre vizita mea la o fiică a fratelui Berbecar și unele poze de familie vezi aici.

Vă doresc o lectură plăcută.

    „Necrolog

În ziua de 3 August am primit trista veste, că scumpul şi iubitul nostru frate Vasile Berbecar, a trecut la celea vecinice. În gara Arad, a fost lovit mortal de un tren. Cu fratele Berbecar s’a stins unul dintre cei mai buni şi harnici pionieri din câmpul de lucru al Evangheliei lui Christos.

Evanghelia a fost vestită prin el la mulţi păcătoşi, iar cultura baptistă prin el a fost ridicată mult. În urma sa a lăsat pe iubita lui soţie şi un număr de copii, cari au lipsă de spriginul nostru. Dumnezeu să mângăe pe cei rămaşi, iar pe noi să ne îndemne ca să-i ajutăm cu ce putem.

                                                        P. Boşorogan.”

     

  VASILE BERBECAR  de Pavel Bărbătei 

„Se împlinesc în acest an 200 de ani de la fondarea studiului biblic de către Robert Raikes din Glowchester, Anglia. Fondatorul studiului duminical în ţara noastră a fost pionierul Vasile Berbecar.

A văzut lumina zilei în satul românesc Iacobini, din Voivodina, Iugoslavia, la 22 sept. 1875..

Deşi tatăl său Atanase Berbecar era morarul satului fiind stăpânit de patima alcoolului nu a fost în stare să-l dea pe Vasile la o şcoală superioară deşi învăţătorul din sat a cerut lui Atanasie să facă acest lucru. Vasile s-a angajat ucenic la un pantofar din Becicherecu Mare unde după stagiul uceniciei rămâne calfă. Din puţinii bani pe care i-a câştigat şi-a angajat un meditator pentru limba germană şi franceză. La vârsta majoratului stăpânea bine cinci limbi, româna, sârba, maghiara, engleza şi germana.

Din banii agonisiţi şi-a cumpărat o mini-bibliotecă cu tot felul de cărţi. Avea o predispoziție pentru cărţile de ştiinţă. Cu patronul său era bun prieten Vasile Vladici, predicatorul baptist din acest oraş. Acesta vizita adesea atelierul şi îl invita pe patron să meargă la biserica sa, dar acesta îl refuza de fiecare dată.

Vasile Berbecar se auto invită la biserică mai mult din curiozitate să cunoască cine sânt pocăiţii. Nu a priceput mult din predica respectivă, dar fiind şi un meloman a fost atras de cântările simple şi melodioase pe care le-a auzit în biserică. După aceea a vizitat de mai multe ori biserica, a învăţat multe din cântările care se cântau acolo dar încă nu se convertise.

La data de 29 iunie 1859 şi-a cumpărat o Biblie, în limba română pe care a păstrat-o toată viaţa, fiind Biblia lui de studiu. Tot în acest an se mută la Timişoara. Aici frecventează Biserica Germană şi se înscrie în corul bisericii care era condus de o profesoară de muzică în vârstă. Profesoara văzând aptitudinile sale muzicale îi propune şi el acceptă, să înveţe muzica. Timp de doi ani a frecventat casa profesoarei. Acum el stăpânea bine notele muzicale, era în stare să copieze note cu aceeaşi repeziciune cu care scria şi să solfegieze orice text muzical oricât de greu ar fi fost el.

După decesul profesoarei de muzică, Vasile Berbecar a preluat conducerea corului din Biserica Baptistă Germană. La 8 aprilie 1897 a fost botezat de către Henric Meyer, conducătorul Bisericii Baptiste Germane din Budapesta. Biserica germană din acel timp l-a iubit mult pe Vasile Berbecar şi după botez a propus botezătorului său să-l introducă în rândurile conducătorilor baptişti germani şi să propună acestora să îl pregătească într-o şcoală biblică.

La numai un an după botez a fost chemat la un curs biblic la Hamburg, care a ţinut două luni, iar în anul 1905, Biserica Baptistă din Leipzig îl invită ca bursier la Şcoala Biblică din acest oraş pe o perioadă de doi ani. Acum era căsătorit şi locuia cu familia sa în comuna Buteni, jud. Arad unde a organizat în fiecare iarnă un curs de dirijori şi a înfiinţat în fiecare biserică baptistă de pe Valea Crişului Alb cîte un cor.

Întors din Leipzig s-a împrietenit cu Mihai Brumar cu care de altfel se cunoscuse la cursul biblic de scurtă durată din Leipzig. Acesta conducea revista „Adevărul” şi primul corespondent al revistei a devenit Vasile Berbeacr. Văzând talentul lui de scriitor Mihai Brumar i-a cedat conducerea revistei. În anul 1915 schimbă titlul revistei în „Solul Păcii” pe care a condus-o în continuare până în anul 1919.

În anul 1910 a mai înfiinţat o revistă intitulată „Razele aurorei”. Era o revistă de ilustraţii şi avea un conţinut legat de practica vieţii creştine. Vasile Berbecar şi Mihai Brumar au fost primii publicişti români. Între anii 1910-1914 aceşti pionieri ai credinţei baptiste în ţara noastră au redactat cartea cu note intitulată „Cântările Evangheliei”.

Cartea aceasta este actuală şi astăzi. Corurile noastre au în repertoriul lor cele mai multe cântări din această carte. Această carte a fost rodul unei îndelungate munci neobosite de culegere de traducere şi adaptare a cântărilor, iar unii din contemporanii săi spunea că patru ani Vasile Berbecar şi Mihai Brumar zi de zi au muncit între 16 şi 20 ore.

După Unirea Transilvaniei cu România la primul congres care a avut loc în anul 1920 Vasiule Berbecar a fost ales în funcţia de secretar general al Uniunii Baptiste din România. În anul 1923 a fost delegat al Uniunii la Congresul Alianţei Baptiste Mondiale care a avut loc la Stockholm. În anul 1925 este ales ca preşedinte al secţiunii studiului biblic din Uniune, funcţie care a deţinut-o până la moartea sa.

În această calitate, în fiecare an a redactat Călăuza pentru studiul biblic şi calendarul biblic cu lecţiunile pentru citirea zilnică a Bibliei. Scriitorul acestor rânduri a participat la unele din lecţiile model pe care le-a ţinut în faţa mai multor cursanţi cu care expunea lecţiile, voioşia şi talentul pedagogic cu care a fost înzestrat acest distins şi valoros bărbat.

În anul 1926 s-a mutat cu întreaga familie din comuna Buteni în oraşul Arad, fiind chemat să păstorească Biserica Baptistă din Arad, Șega.

Până la moartea sa, care a survenit într-un accident de cale ferată a lucrat atât în biserică cât şi pentru lecţiunile studiului biblic.

La înmormântarea lui s-a format un cor comun de circa 400 de persoane constituit din mai multe coruri din bisericile de pe Valea Crişului Alb şi din Podgoria Aradului, care l-au condus pe ultimul lui drum pământesc, pe unul dintre cei mai preţuiţi bărbaţi din istoria cultului nostru.” 

O promoție de seminariști la 90 de ani

Au fost printre noi sau printre alții ca noi, au fost tineri și aveau planuri de a duce Evanghelia la orice făptură, de aceea au învățat la Seminarul Baptist din București și acum 90 de ani l-au absolvit. Aceștia și alții ca ei au contribuit la răspândirea Evangheliei care a ajuns până la noi și noi suntem datori să răspândim Evanghelia la generațiile ce vin.

În revista Uniunii Tineretului Baptist Român din România „Glasul Tineretului Baptist” din iunie 1927 am găsit scris că 7 frați baptiști sunt gata să meargă echipați pe ogorul Evangheliei.

„In cursul lunii aprilie s-au ţinut examenele la Seminarul nostru din Bucureşti.

Cu această ocazie am avut un prilej deosebit să constatăm că elevii noștri au lucrat serios şi conştiincios de răspunderea mare ce-i aşteaptă în lucrul lui Dumnezeu.

Iată și numele noilor păstori:

1. Gheorghe Olaru

2.  Gheorghe Oltean

3.  Daraban Ilie

4.  Ştefan Petru

5.  Ioan Margini

6. Dumitraşcu Marin

7. Bucurean Dumitru.

Numele profesorilor:

În mijloc stând pe scaun, fratele l. P. Socaciu, directorul Seminarului,

La stânga fr. V. AssieV, profesor la Seminar

În dreapta fr. Dan T. Hurley, profesor.

Urăm' tinerilor absolvenţi, mult succes pe ogorul spiritual.”

Duminică, 17 aprilie 1927 de sărbătoarea Floriilor s-a sărbătorit în comunitatea din București, în fața unui public numeros, serbarea de închidere a anului școlar 1926-1927.

„La această serbare au mai asistat fraţii:

I. Popa, preşedintele Uniunii Baptiste Romane,

Torna Slev, preşedintele Uniunii Tineretului Baptist din Romania,

I. Ungureanu, păstorul Bisericii Baptiste din Curtici şi

I. Dan din Cluj.

Programul a fost foarte bogat şi bine executat.”

Raportul prin care se aduceau probe împotriva baptiștilor pentru ca aceștia să fie scoși în afara legii

 

Se împlinesc 75 de ani de la decretul Mareșalului Antonescu prin care se abrogă articolul 53 din Legea cultelor și prin care bisericile baptiste rămâneau închise. Bunurile bisericilor baptiste trec în proprietatea statului. Biserica Ortodoxă, fiind biserică de stat, se pare că ia cu plăcere clădirile bisericilor baptiste și le transformă, prin „sfințire”, în capele ortodoxe.

Redau mai jos raportul domnului ministru, prof. I. Petrovici, așa cum l-am găsit scris în Foaia Diecezană, organul oficial al eparhiei ortodoxe române a Caransebeşului din 1943. Deși om de cultură, s-a lăsat amăgit de conjunctura de dictatură a vremii și a luat parte cu bucurie la ororile dictaturii mareșalului Antonescu.

                „Domnule Mareşal,

Problema asociaţiilor şi sectelor religioase din România începe să intereseze pe o scară mai întinsă organele de conducere ale Statului român, cu începere dela 1919, adică după alipirea provinciilor româneşti. Ca urmare a tratatului minorităţilor impus de războiul din 1914-1918, un curent de libertate exagerată şi de anarhie spirituală şi-a putut deschide drum în toate sectoarele vieţei noastre publice, ameninţând însăşi fiinţa Neamului.

Religia constituie pentru poporul românesc un factor social şi naţional, a cărui permanenţă a fost verificată şi confirmată prin toate actele, de care se leagă indisolubil trecutul nostru istoric. Prezenţa unor asociaţii religioase, a căror doctrină şi ritual nu se încadrează în ideologia acestui Neam, creează un pericol continuu, nu numai în raporturile cu biserica dominantă, dar chiar din punct de vedere naţional şi de Stat.

În general, aceste secte denumite şi asociaţii religioase interzise sau autorizate să funcţioneze în prezent (baptiştii, adventiştii şi creştinii după Evanghelie), sunt de origină străină, transplantate în ţara noastră prin acţiunea de prozelitism desfăşurată pe plan internaţional de aceia cari ţintesc disolvarea unităţii noastre naţionale, ce are la bază integritatea credinţei strămoşeşti, identificată cu însăşi raţiunea de vieţuire a românismului.

Sectele s’au putut desvolta, graţie toleranţei religioase excesive în trecut a Statului, care socotea că simpla activitate pastorală a reprezentanţilor Bisericii ortodoxe, sprijinită pe virtuţile morale şi pe tradiţia poporului, va fi suficientă pentru paralizarea efectelor nefaste ale prozelitismului subversiv condus în chip abil de către sectanţi şi adepţii lor.

Sectele au fost încurajate în acţiunea lor de propagandă ilicită şi de ajutoarele de bani, pe care le-au primit dela centralele lor internaţionale. Baptiştii şi adventiştii au fost susţinuţi de către guvernele Statelor Unite şi Angliei, precum şi de presa acestor ţări, care prin diferite broşuri şi reviste au comentat tratamentul inchizitorial aplicat în România membrilor acestei asociaţii religioase.

Ceea ce este mai semnificativ şi simptomatic în această chestiune este constatarea dureroasă, că sectanţii menţionaţi, care apelează la concursul şi sprijinul unor puteri străine, fac parte din comunitatea etnică românească, cum de exemplu sunt în majoritate baptiştii şi adventiştii.

Rândurile sectanţilor s’au mărit prin dizidenţele frecvente făcute printre credincioşii ortodocşi, ceea ce fixează şi mai precis scopul real politic urmărit de aceste formaţiuni religioase eretice, care sub masca adoptării unei discipline proprii bisericeşti, încearcă să submineze coheziunea şi unitatea morală şi naţională a Statului, ce nu poate fi despărţit de Biserica strămoşească, lucru adeverit  cu prisosinţă şi cu prilejul actualului războiu, sfânt şi desrobitor.

 Din informaţiunile oficiale primite, bazate pe cercetări şi documente, rezultă că atât baptiştii cât şi adventiştii, în afară de restul sectanţilor, nu admit în principiu războiul, povăţuind pe aderenţii lor să nu participe la lupta ce se dă astăzi tocmai pentru salvarea existenţei poporului românesc. Din rapoartele organelor Jandarmeriei din Basarabia, s’a putut vedea că sub ocupaţia sovietică asociaţiunile religioase arătate şi sectele în general, s’au bucurat de un regim de favor, întrucât propaganda ideilor lor uşura într’o mare măsură difuzarea principiilor comuniste, constituind un mediu propice pentru desvoltarea anarhiei.

Predicatorii baptişti din Basarabia au primit însărcinări importante dela sovietici, casele de rugăciuni baptiste servind în acelaşi timp şi pentru cluburile sovietice. De asemenea administraţia sovietică a permis acţiunea sectelor, plătind chiar predicatorilor anumite retribuţiuni fixe lunare.

În împrejurările excepţionale dictate de conjunctura politică mondială, Statul Român este în drept a lua măsuri urgente pentru apărarea unităţii sale sufleteşti, a cărei destrămare încearcă s’o provoace diferite asociaţii religioase (baptişti şi adventişti) având adesea ca aliaţi coreligionari supuşi unor State cu care suntem în stare de războiu.

Asociaţiile şi sectele religioase existente în România trebuesc să dispară, ele fiind focare de răsmeriţă, paravane de desolidarizare naţională şi pe deasupra complet eterogene faţă cu noua structură a Statului Român naţional şi totalitar.

Pentru remedierea stării de lucruri semnalate mai sus, am socotit oportun să întocmesc alăturatul proiect de decret-lege, abrogând art. 53 din legea pentru regimul general al Cultelor, text ce menţinea drepturile comunităţii baptiste acordate pe baza legii maghiare din 1895. Libertatea acordată baptismului în Transilvania, a coincis cu obiectivele guvernelor ungare, care aveau tot interesul să provoace sciziuni şi dezertări în rândurile ortodocşilor care alcătuiau piatra de rezistenţă naţională împotriva acţiunii de maghiarizare a elementului autohton românesc.

Bucuria ce isbucneşte din inimile noastre văzând această măsură nu se justifică numai prin concursul pe care Statul îl dă Bisericii noastre, ci şi prin actul curajos şi categoric pe care Statul a înţeles în sfârşit să-l ia în propriul său interes.

Când însuş Ministrul Culturii Naţionale afirmă, ceeace dealtfel Conducerea bisericaescă şi opinia publică ştiu prea bine, că „baptiştii şi adventiştii su fost susţinuţi de către guvernele Statelor Unite şi Angliei, precum şi de presa acestor ţări”, că sectanţii... „sub masca adoptării unei discipline proprii bisericeşti, încearcă să submineze coheziunea şi unitatea morală şi naţională a Statului, ce nu poate fi despărţit de Biserica strămoşească”, atunci trebue înţeles protestul pe care Biserica prin organele ei l-a tot formulat şi înaintat Conducerii Statului, neîncetat timp de peste douăzeci de ani. Trebue înţeles şi apreciat avertismentul pe care necontenit, începând dela Sfântul Sinod şi până la cea mai modestă convenire preoţească, Biserica l-a pus ca pe un tragic memento înaintea conducătorilor vieţii noastre publice.

„Pastoraţia nu se face cu sprijinul jandarmului”, „convertirea şi menţinerea în sânul Bisericii se face pe calea persuasiunii, deci cu elemente de conştiinţă, şi nu pe bază de constrângere” – erau răspunsurile şi invariabilele replici cari ni se dădeau.

Au fost apoi în Ţară la noi protectori de-ai sectarilor, ca acel Henry Barbusse şi alţii, cari au călătorit liber, au dat injoncţiuni, au exercitat presiuni, şi cu toate acestea nu s’a desmeticit nimeni. Ponosul a rămas pe capul Bisericii; adecă al urgisiţilor de preoţi.

Cât de frumoase şi de măgulitoare sunt, tocmai pentru această târzie recunoaştere, cuvintele d-lui ministru Ioan Petrovici: „ Sectele s’au putut desvolta, graţie toleranţei religioase excesive în trecut a Statului, care socotea că simpla activitate pastorală a reprezentanţilor Bisericii ortodoxe, sprijinită pe virtuţile morale şi pe tradiţia poporului, va fi suficientă pentru paralizarea efectelor nefaste ale prozelitismului subversiv condus în chip abil de către sectanţi şi adepţii lor”.

Iar ceeace pune vârf la toate este nesupunerea sectanţilor la cele mai sfinte legi, ale unei naţiuni, ca cea a apărării şi conservării naţiunii noastre române. „Nu admit în principiu războiul...”  Cunoaştem din Caransebeş cazul unui soldat sectar care a purtat arma la gât, aşa cum i-au pus-o camarazii, dar nu a vrut, în ruptul capului, să pună mâna pe ea. Iar reversul monedei: „sub ocupaţia sovietică asociaţiile religioase arătate şi sectele în general s’au bucurat de un regim de favoare... Predicatorii baptişti din Basarabia au primit însărcinări importante dela sovietici, casele de rugăciuni baptiste servind în acelaşi timp şi pentru cluburile sovietice”. Ceeace dealtfel cunoaştem şi din alte mărturii..

Aşa cum spunea I. P. S. Nicolae, prima dogmă a oricărei politici trebue să fie conservarea neamului!

Iar ceasul de-acum trebue să bată numai pentru binele şi viitorul acestui neam, care a suferit destul ca să fie îndreptăţit la o soartă mai bună.

Domnul Mareşal Antonescu, secondat de spiritul ager al dlui ministru I. Petrovici şi dragostea de Neam şi alipirea de Biserica strămoşească a dlui Secretar general Aurel Popa, a făcut un act, nu numai de mare curaj ci de-dreptul un act de salvare a Neamului din ghiarele unei mari primejdii. Bucurându-se de această măsură, subliniem cuvintele de aur ale dlui ministru I. Petrovici, că Statul român.... nu poate fi despărţit de Biserica strămoşească!”